“Eminescu-i Dumnezău”

de Viorel Ilişoi | 14 Ian 2014 • 13:18

(Dialog despre Mihai Eminescu, fragment din volumul inedit “Kagemusha. Șapte zile cu Cezar Ivănescu”)

Viorel ILIŞOI (V.I.) ‒ Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: “Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană....

Cezar IVĂNESCU (C.I.) ‒ Lecturile mele de la vârsta matură şi până în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului “Alte fragmente din Muzeon”, toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română, care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, “noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpâneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpânul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spiritual, şi numai spiritual ‒ nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, ş...ţ deci ca entitate spiritual, noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi până la Lao-Tzî şi până la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gândirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gândirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în “Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecând de la acest lucru, mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pământ are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspândi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atâta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte lumescul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) ‒ Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.

(C.I.) ‒ A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborât nivelul. Ca erudit şi ca spirit, Călinescu este foarte jos.

(V.I.) ‒ Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?

(C.I.) ‒ Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...

(V.I.) ‒ În “Eminescu sau despre Absolut”.

(C.I.) ‒ Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau, acuma, Svetlana Paleologu Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o demult: că versurile eminesciene sunt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta ş...ţ. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni, în general, ne lovim de o concepţie, aş spune eu, destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, luând crucea pe umerii săi şi purtându-şi-o şi sacrificându-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi până acum. Adică buddhismul, fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pământ şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui, îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cum, sublime, valorizează buddhismul fiinţa umană şi condiţia umană. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) ‒ Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.

(C.I.) ‒ Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încântătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sunt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că până acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; suntem, de fapt, primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mână o ediţie de opere complete ale lui Eminescu.
Facem un test: câţi au citit-o integral? Sunt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...

(V.I.) ‒ N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi până la definitivarea ei.

(C.I.) ‒ Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu suntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sunt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) ‒ Un infern, cu focul lui nestins, poate fi și purificator pentru limba română, regenerator.

(C.I.) ‒ O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, până la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sunt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai târziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii ş…ţ în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) ‒ Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel, cum să sistematizezi o epocă?

(C.I.) ‒ Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sunt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cât să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sunt oameni care s-au zvârlit în abisul de cultură cum s-a zvârlit Eminescu, cum s-a zvârlit Haşdeu, cum s-a zvârlit Eliade şi atâţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de când se face literatură românească până astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) ‒ Am întâlnit, revenind în satul meu natal, o bătrână care după un chef, crezând că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine până am înregistrat-o recitând nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrâna...

(C.I.) ‒ Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.

(V.I.) ‒ Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sunt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cândva, înainte de război. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzându-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrâna a explodat înjurându-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rândul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.

(C.I.) ‒Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre ‒ atunci nu se memorau decât textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) ‒ Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrâna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: “Eminescu-i Dumnezău”.

(C.I.) ‒ În acest enunţ al meu care spune că “Eminescu-i Dumnezău” este o gândire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) ‒Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rândul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?

(C.I.) ‒ Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) ‒ De ce? Profeții vin înainte, nu după.

(C.I.) ‒ Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum până la sfârşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pâlpâiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pârvan, care a murit în '26, până la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Când de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mâinile lui bolnave, care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare, şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.

(V.I.) ‒ Relaţionând cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sunt simultane şi egale ca intensitate?

(C.I.) ‒ Eminescu respinge, nu atrage în primul rând. Atrage abia în al doilea rând. Trebuie să te gândeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblânzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou “Pe lângă plopii fără soţ”, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atâta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: “Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorâtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti când nu mai vrei să fii liniştit, când vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată când îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.

(V.I.) ‒ Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile când îl citeşti. Te respinge cu blândeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...

(C.I.) ‒ După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atât timp cât uiţi de el. Când însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. În preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la “România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mână, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, ş…ţ Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: “Închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci ş…ţ nu mi-au publicat textul meu, un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu, care s-au înmulţit în ultima vreme. ş…ţ Ei bine, în acel articol refuzat eu citam “Cer şi destin”, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă, nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...

(V.I.) ‒ Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?

(C.I.) ‒ 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.

(V.I.) ‒ În cartea sa, “Eminescu la Ipoteşti”, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.

(C.I.) ‒ Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că, întrucât avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie până la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi, făcându-i horoscopul lui Eminescu, afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decât o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tâmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescândă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.

(V.I.) ‒ O glorie pe care de altfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: “... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.

(C.I.) ‒ Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămâne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi târâtori pe pământ, care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. ş…ţ

(V.I.) ‒ În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: “Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii...”

(C.I.) ‒ Perioada mitică a omenirii, da. Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extreme-orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.

(V.I.) ‒ O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia “La Baaad”, apărută la editura “Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, “Doina”.

(C.I.) ‒ Aici ar fi întâlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. În parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întâmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine “Doina” eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.

(V.I.) ‒ “Doina. (Melodie fără sfârşit)”.

(C.I.) ‒ Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii ‒ că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar “Doina” eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvânt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cântec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lângă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani, dând apoi “Doina” eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.

(V.I.) ‒Ghiers, viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cântec, se ştie.

(C.I.) ‒ Totdeauna în poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adâncime, până la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică ‒ putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfematoare. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mână de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri, nu de mărimea lui, ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e “Ce te legeni...” sau “Revedere” şi eu imediat îl consider mai mare decât mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.

(V.I.) ‒ Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.

(C.I.) ‒ Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l “citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici, la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat când au venit indo-europenii.

(V.I.) ‒ Nu s-a păstrat, nu s-a permanentizat chair nimic din această civilizaţie?

(C.I.) ‒ Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor; vezi toate colindele româneşti care sunt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.

(V.I.) ‒ Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?

(C.I.) ‒ Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi la expresiv. ş…ţ

(V.I.) ‒ De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii? Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile?

(C.I.) ‒ Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opera, şi dacă nu cazi în prăpastia care te duce până la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.

(V.I.) ‒ Într-un text publicat cu ani în urmă în “România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?

(C.I.) ‒ Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.

(V.I.) ‒ Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemâna oricui, sunt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam multora scrisorile de amor către fetele de acasă, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi la nivelui de patru clase.

(C.I.) ‒ Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi, pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva. Și dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfânt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate va avea acolo revelaţia...

(V.I.) ‒ Ştiu eu dacă s-ar duce?...

(C.I.) ‒ Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie, aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bâiguia şi el din Biblia seara, citea câteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.

(V.I.) ‒ La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe când aici...

(C.I.) ‒ Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet până la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sunt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anevoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu când spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi până la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie când va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi când nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: “Mi-e rău din tot trupul!”... Şi s-a întors pe o parte. “Mi-e rău din tot trupul!”... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un câine. ş…ţ

(V.I.) ‒ Spuneţi că sunteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?

(C.I.) ‒ Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvântului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar până la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decât prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu când l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bârlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorâtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trâmbiţele cereşti când am citit “Moartea căprioarei” şi “Balada”, mai ales.