Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Reporter: Cine este acum Manuela Elena Giuverdea, artistul?
Elena Giuverdea: O persoană cu un tonus extraordinar, cu o dorință de a face artă, la modul general vorbind, nu mă raportez doar la dans. Arta mersului, arta înfățișării, că toate se leagă foarte frumos. De multe ori se spune că un artist se recunoaște imediat, cum de exemplu e în cazul meu, eu fiind balerină, nu trebuie să îmi pun tutù și pointes, imediat sunt văzută ca o balerină. Un artist se vede și în haine civile. Când apare undeva într-o încăpere, când vorbește sau pășește pur și simplu. Sunt un artist împlinit, pot spune acum! Cu o dorință foarte mare de perfecționare. Așa suntem construiți de mici. Ni se prezintă încă din primele întâlniri, mă refer la școala pe care o urmezi, primele ore de dans, spațiul, sala de balet care are oglinzi, foarte multe oglinzi. Cred că de aici revine starea asta de perfecționare și lucru cu sine. E un camarad pe care îl ai mai tot timpul aproape și o conștientizare de sine. A-ți identifica și a avea grijă nu doar de aspectul fizic, ci de acuratețea fiecărei mișcări este așa cum spuneam urmarea educației artistice pe care o primim din copilărie. A te cunoaște, a-ți cunoaște corpul, care până la urmă este instrumentul nostru de lucru. Sunt un artist împlinit, un artist care își caută acea zonă de continuă perfecționare și de lucru cu sinele atât pe plan profesional, dar și personal.
Reporter: Reiterez. Vă ofer un spațiu și un obiect. Spațiul este sala de repetiții, de balet și obiectul este oglinda. Vă rog să alegeți dumneavoastră diferența de nuanță dintre reflexie și reflecție. Această conjunctură este argumentul suficient pentru tonusul dumneavoastră, de care se bucură publicul privindu-vă pe scenă, spectacol de spectacol?
Elena Giuverdea: Tonusul vine și din exterior, nu doar din interior. Este imposibil să nu privești în exteriorul tău și să știi către ce vrei să tinzi, să ai un scop. Este foarte important. Ca reper e clar că ai către ce să tinzi, mai ales acum cu tot accesul la internet, documentare, informație pe care înainte o găseai doar în cărți de specialitate, foarte puține, din păcate. Îți construiești un ideal. Suntem unici. Nu putem fi acel cineva sau să ne comparăm cu alții fără să găsești cea mai bună variantă a ta și să încerci să o descoperi. Acest lucru vine o dată cu maturizarea. Copil fiind nu ai cum să ai acces la un ideal de prima dată. Ți se dau niște idei, niște pârghii, dar de multe ori le execuți automat. Tocmai de aceea spun că vizualul ajută foarte mult să te inspiri. De exemplu, în cărțile de specialitate, anumite tehnici, diferite linii sau modalități de lucru pe care baletul clasic le impune, cum ar fi în școala rusă, metoda Vaganova sunt redate prin diferite figurine desenate care ajută foarte mult. Îmi aduc aminte că noi nu am avut acces ca astăzi la tutoriale, dar bucuria că profesorul de specialitate aloca timp special pentru a pune baza corectă de îngrijire și formare a flexibililor contează enorm. Profesorii ne îndemnau să desenăm o schiță de om, în plié, battement și să scriem de mână termenii în franceză, bineînțeles, cum să coasem cum să măsurăm, cum să ne formăm pointes. Motivația vine așadar și din exterior.
Reporter: Este interesant cum ați întors răspunsul spre motivația exterioară, interiorizând scenariul pe care l-am oferit. Baletul face parte din dumneavoastră?
Elena Giuverdea: Este parte din mine, clar! Nu termin repetiția, îmi las lucrurile specifice în sala de balet, am ieșit și sunt alt om. Îmi influențează tot, mersul, alimentația, modul de a mă îmbrăca. Mi-a spus o vecină că m-a văzut pe stradă și și-a dat seama că sunt balerină, datorită acelei poziții a vârfurilor picioarelor orientate către exterior, după cum spuneam. Face parte din mine, dansul, baletul clasic. Îl descopăr de mică și mi-a fost ca un miraj care m-a atras și pe care l-am urmat uneori și cu ochii închiși.
Reporter: Când s-a întâmplat acest miraj? Când ați pășit în fața unui public pentru prima dată?
Citește pe Antena3.ro
Elena Giuverdea: Prima trăire sau conștientizare, aș putea spune, a fost când eram mică. Se organizau acele concursuri și evenimente care ajutau copiii să fie puși în temă cu arta dansului și aparițiile în public. Am fost înscrisă la Clubul copiilor, din Iași, secția Dans clasic. În clasa I, pe la 7-8 anișori, când am participat la un astfel de concurs, cu un moment artistic intitulat Dansul eșarfelor. La astfel de manifestări te impresionează, în primul rând costumul. Este primul impact pe care îl ai. Atunci, chiar am avut o trăire aparte. Era un dans de grup și se pare că a fost predestinat să fiu parte din corpul de balet, m-am simțit specială. Adică, dacă făceam un port de bras, un allongé simțeam că trăiesc, nu că doar execut o mișcare de dans.
Reporter: De la copilul dansând Chopin și un vals al eșarfelor la Ansamblul de Balet al Operei din Iași. De fapt când ați ajuns efectiv să faceți cunoștință cu baletul?
Elena Giuverdea: Eram o fetiță foarte energică, zvăpăiată-acesta e cuvântul și mama mea a considerat că e mai bine să folosesc această energie în mod constructiv. Nu existau foarte multe școli de dans, cluburi și ne-am raportat la ce ne oferea statul. Am început dansul la Clubul copiilor, de la Palatul copiilor, din Iași. Mama a ales Dansul clasic. Ca fată te formezi într-un mod armonios. Îți formezi și urechea muzicală, sunt multe posibilități. Am fost selectată pe la 5-6 anișori în opera Norma, de Vincenzo Bellini. Aveau nevoie de un copil care să stea în față și să facă figurație. Este vorba despre copilul Normei, căreia îi cântă în actul II. La aplauze, sala a fost atât de pregătită, iar toată rumoarea și impactul au fost atât de mari pentru mine! Atunci mi s-au deschis niște supape. Mai întâi ambitusul, vocile pregnante ale soliștilor vocali impresionează un copil. Această amintire și de altfel, că spuneam de Dansul eșarfelor, mai târziu. Îmi amintesc că era doamna învățătoare în sală, nu știam că vine. Spectacolul a fost organizat la Casa de Cultură a Studenților din Iași. Era și o sală mai mare, altfel te manifești într-o sală generoasă. Doamna învățătoare, după spectacol a venit la mine și m-a felicitat și mi-a spus că sunt deosebită și remarcabilă. Am simțit obiectivitate din parte remarcii și cred că mi-a rămas în amintire cu emoție. A fost ceva aparte pentru că am muncit mult până să ajung în acest punct, unde mă aflu acum. Sunt recunoscătoare! Îmi amintesc primul meu costum de balet, arăta mai degrabă a costum de dans, acel body. L-am cumpărat de la clasica Moldova Tricotaje (fost magazin comercial din Iași, n.red) și nu o să uit niciodată asta. Erau acele scări rulante interioare. A fost impactant pentru mine ca și copil. Un body simplu, negru, cu mâneca trei sferturi. Mama a fost atât de încântată că a fost la cumpărături cu mine. Am ținut acest costum până m-am angajat. Nu puteam să mă desprind. Și acum păstrez o pereche de pointes. De care nu știu de ce nu pot să mă desprind. Sunt uzate. Până în ultimul punct unde nu aș putea să le mai folosesc. Ele se degradează, atât materialul, câ și întăritura. Am improvizat, le-am îngrijit constant, le-am cosmetizat, le-am dat și cu fond de ten și le păstrez până în ziua de astăzi.
Reporter: Un copil talentat de 6 anișori care a avut niște experiențe, nu neapărat îndemnate, dar presărate de sugestiile mamei care își dorea așa să-și vadă fiica dansând balet. Dansul eșarfelor la 8 ani care v-a rămas ca un moment de devenire în memorie. La Opera Națională din Iași cum s-a întâmplat să pășiți pentru prima dată pe scena mare?
Elena Giuverdea: Ca să fac o legătură cu ce s-a întâmplat la Clubul copiilor, profesorul coordonator mi-a recomandat să merg la Liceul de Artă, actualmente Colegiul de Artă, pentru că am talent. Este vorba de disciplină și până la urmă trebuie să fii și obedient în această disciplină. Să stai, să asculți să îți însușești tot timpul învățămintele. Trebuie să ai un fel de răbdare dusă la extrem. Din clasa a IV-a am dat la Liceul de Artă, secția Coregrafie, am fost admisă, iar pe parcursul anilor profesorii au sfătuit să mergem mult la spectacole de balet. Se insuflă o cultură în sensul acesta. Pe scenă, oficial cred că am pășit în anul 1997 când încă se organiza festivalul de dans EuroDance. Veneau tot felul de trupe la Iași. Era o legătură foarte strânsă și cu Institutul de Cultură Francez. Trupele din festival s-au adresat profesorilor de la Liceul de Artă pentru preselecții pentru tineri dansatori. Am fost aleasă și așa am pășit prima dată pe scena Teatrului Național, iar mai apoi s-au făcut castinguri pentru repertoriul Operei. Ce rețin foarte pregnant din epocă este spectacolul Romeo și Julieta, de Prokofiev, în montarea regretatului Gheorghe Stanciu. Pe parcurs au venit și alte titluri din repertoriu unde am participat: Spărgătorul de nuci, Cocoșatul de la Nôtre Dame. Pe lângă repertoriul de ansamblu am dobândit roluri demisolistice.
Nu există spectacol de la Opera Națională Română din Iași, pe care balerina să nu-l fi îmbogățit. Repertoriul său cuprinde roluri demisolistice, precum și o foarte bogată experiență în baletul de ansamblu. Din repertoriul său amintim: Lacul lebedelor – Piotr Ilici Ceaikovski, Spărgătorul de nuci – Piotr Ilici Ceakovsk, Romeo și Julieta - Serghei Prokofiev, Cenușăreasa – Serghei Prokofiev, Giselle – Adolphe Charles Adams, Don Quijote - Ludwig Minkus, Zâna păpușilor – Josef Bayer, dar și spectacole de teatru-dans: Kabaret-Nostalgie în două părți, de Yvette Bozsik, Cocoșatul de la Nôtre Dame, după Victor Hugo, Anotimpurile, de Antonio Vivaldi, ș.a. Participările sale se extind spre spectacolele de operă și operetă ale instituției lirice ieșene, începând din anul 2003. Colaborările în afara granițelor țării sunt semnificative, dintre care punctăm Frumoasa din pădurea adormită, de Piotr Ilici Ceaikovski, alături de colegi din Chișinău, Republica Moldova, cu spectacole în Lausanne-Elveția, Germania, alte spectacole în Japonia și Italia, etc.
Reporter: Există vreun spectacol din repertoriul Operei din Iași în care să nu ne bucurăm de prezența Elenei Manuela Giuverdea, în ansamblu sau în rol demisolistic?
Elena Giuverdea: Nu. Probabil actualele montări mi-au dat ocazia să fac pauze, dar nu din voință proprie, ci cele din perioada concediilor maternale, însă dacă stau să mă gândesc, din 1997 până astăzi tot repertoriul este acoperit.
Reporter: Așadar, nu v-a scăpat niciun spectacol de balet până acum și dacă ar fi să povestim sunteți un reper de nădejde între ce a fost înainte și ce se întâmplă acum, în lipsa unor materiale de informare.
Elena Giuverdea: Da, este interesant! Îmi vin în minte costumele, scenografia, montările pe partea de coregrafie, spectacolele precum Spărgătorul de nuci, din trecut și actualul. Sau Văduva veselă pe partea de operă și operetă, cu text și cum se redă acum . Sincer, mă simt onorată și bucuroasă să fac parte din vechea gardă, din toate punctele de vedere. Mă bucur să am acces la tot ce se întâmplă, dar nu există comparație de la un spectacol la altul, nici în trecut, nici acum. Dacă stau să mă gândesc la matinee sau la muzica vibrantă din Samson și Dalila, la o Aida „veche”, Pescuitorii de perle unde am avut ocazia să fiu parte din ambele montări, și cea nouă. E o încântare să păstrezi tonusul și să fii tot timpul, acolo.
Reporter: Sunteți un reper informativ, în acest sens, un reprezentant al instituției, dar și al Compartimentului de Balet.
Elena Giuverdea: Da, putem spune. Pe parcursul anilor s-au schimbat multe. Era maestrul Calistru în 1997, director, a fost maestrul Gâdei, Beatrice Rancea, domnul profesor Șandru și actuala conducere. Au fost multe etape, cu schimbări. Eu, personal sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze, pentru că mă simt binecuvântată, mă simt împlinită și pentru că nu practic o meserie ca oricare. Îți dă bucurie sinceră. Deși mi s-a spus uneori că sunt idealistă și trăiesc pe un norișor, dar așa îmi place mie să cred. Asta mă ține pe mine în priză tot timpul.
Reporter: Cum v-ați descurcat cu această nevoie de feedback, fie sub forma aplauzelor din partea publicului, fie ca presă sau critică culturală.
Elena Giuverdea: Cred că exista presă care se ocupa. Eu în 1997 aveam 14 ani. Desigur, după fiecare spectacol se obișnuia să se creeze și să se dea feedback din interior așa cum găsesc normal pentru a ști ce să îmbunătățești sau să ajustezi. Ca presă, erau critici și cronicile care se realizau, dar la nivel național. Eu îmi amintesc că jurnaliștii veneau de la București, nu vreau să mă erijez într-o persoană care știe exact cum se proceda, dar pot spune că se impunea un nivel destul de ridicat. Spectatorii erau din diverse domenii și categorii de vârstă. Eu copil fiind îmi aduc aminte că sălile erau pline. Repertoriul era foarte vast și plin. Acum dorința de participare ridicată la spectacole vine și după perioada datorată pandemiei.
Reporter: Opera Națională din Iași, când ar fi „suferit” vreodată de neparticiparea publicului, cel puțin de când o știți dumneavoastră din postura de profesionist?
Elena Giuverdea: Nu cred că a suferit niciodată din acest punct de vedere.
Reporter: Pe de altă parte responsabilitatea sălilor pline revine și artiștilor foarte bine pregătiți.
Elena Giuverdea: Iași a dat oameni de valoare, atât vocal, cât și în balet. Sunt nume sonore dacă vorbim de Rusu Ioan, Carmen Stanciu, Gheorghe Stanciu, Nina Brezuleanu, Laura Apetroaie, Liviu Apetroaie, Liana Comșa, Francisc Sebeși, Ioan Severin, Dana Coșeru, Ioan Băitanciuc și mulți alții. Sincer mă simt onorată numai să le pronunț numele și mai ales că am avut bucuria să îi fi cunoscut prin intermediul repetițiilor.
Reporter: E simplu sau mai greu să fii parte integrantă dintr-un ansamblu de balet? Există posibilitatea de a te face remarcat?
Manuela Giuverdea: Primul impact asupra publicului rămâne.
Reporter: În Giselle, de pildă, v-am remarcat în dansul ielelor, dansul țărănesc, dansul de ansamblu. Cel puțin, la nivelul publicului ieșean vă remarcați. Fiecare spectator din sală vă recunoaște în ansamblu, atât pe dumneavoastră, dar și pe colegii de scenă.
Elena Giuverdea: Te poți remarca!... Dansul are propriul sens. Dimpotrivă, limbajul este cel corporal, trebuie să ai acea plastică. Tocmai de aceea aminteam de lucrul cu sinele, să știi să cizelezi aceste mișcări, segmente corporale pentru a putea transmite ceea ce ai de transmis. Există limbajul specific dansului, pe care îl regăsim îndeosebi în spectacolele de dans clasic. Dar gestul trebuie să știi să-l faci. E ca și cum ai fi singurul care ar putea vorbi și trebuie să știi să te faci înțeles față de ceilalți. Probabil este motivul pentru care pantomima este legată de dans. Totul are o logică, totul trebuie să se lege, pentru a crea armonia pe care ați remarcat-o. Sunt multe lucruri de spus, foarte multe. Pe partea de elevație, ridicare în pointes, despre cum se executa acum câțiva ani, despre cum se execută acum, despre îmbunătățirea tehnicii, de ce nu, de accesoriile de care este nevoie. Privesc acum la accesuri, la tot ce înseamnă informație și resurse, pointe, flexibilă, maieu de picior, trusă cu accesorii de păr. Noi făceam foarte multe improvizații. Îmi amintesc că pentru vârful pentru pointes foloseam vată. Pointes, pe vremuri, erau făcute din clei și ziar, puse pe un calapod. Am învățat că altfel prețuiești lucrurile. Bentițele pe care trebuia să ți le coși singur erau greu de găsit. Și acum ți le coși singur, numai că acum ele vin gata tăiate așezate frumos în cutiile lor, pe când eu trebuia să merg la mercerie, unde căutam un anumit tip de bentiță, cu o anumită distanțiere pe lățime, pe o parte mate, pe cealaltă parte lucioase...Deseori eram întrebată dacă panglicile întrebate îmi erau de folos pentru botez. (Zâmbește nostalgic).Explicam că îmi trebuie bentiță lată și cum se coase pe pointes. Nu aveam acces la informație ca acum, când te învață, există tot felul de tutoriale, de imagini, clipuri. Ai o varietate de mărci de pointes.
Reporter: Revenind la repertoriu.
Elena Giuverdea: Da. În Giselle, la un moment dat ielele îl cuprind pe personaj. Și îl poartă în jocul lor. Eu sunt cea din capătul coloanei și ies din linie și printr-un gest îl indepărtez pe Hans. De fel colegul, unul dintre colegii care au impersonat Hans mi-a spus că îi dau senzația că îl resping puternic. Mă transpun atât de bine în pielea personajului, încât îl conving printr-un gest. Este o formă și asta de a te remarca. (Râde). Trebuie să te dedici, să te oferi acelui personaj, să nu mai fii tu în momentul respectiv.
Reporter: Vorbim despre interpretare și arta actorului, totodată? Vă regăsesc cei care vă admiră în anumite personaje?
Elena Giuverdea: Sunt persoane cărora le place ca artiști să fie asociați cu un anume personaj. De obicei se spune (în balet, n.red.) că nu poți să fii o Giselle și o Kitri. Ești bun într-un rol sau altul.
Reporter: Credeți în această teorie?
Elena Giuverdea: Nu. Dacă vrei poți să îți dezvolți tot felul de abilități.
Reporter: În completare...sunt tehnici total diferite aplicative pentru a reda un rol sau altul, distincte?
Elena Giuverdea: Da, dar mai degrabă despre temperament este vorba. Vorbim despre balet romantic, în Giselle unde întâlnim personaje diafane și totul este o plutire și Kitri, din Don Quijote este dans de caracter, de nerv, total opus.
Reporter: Ați dansat și Vivaldi, Vara?
Elena Giuverdea: Da. A fost o montare a maestrei Colceag, de care m-am bucurat și a venit ca urmare a turneului de la București, coproducția Kabaret-Nostalgie în două părți, a coregrafei Yvette Bozsik din Ungaria, o colaborare cu actorii de la Teatrul Nottara. Acolo am fost remarcată pentru gestică, mimică și trăirea în sine a personajului. Doamna coregraf este și profesor la UNATC, București și a venit să monteze la Iași, Anotimpurile, însă deja mă știa ca recomandare a colegilor de la teatru.
Reporter: Amintesc și Carmina Burana...controversata Carmina?
Elena Giuverdea: Eram în concediu maternal, dar ulterior am intrat în acest spectacol. Dansez la momentul oglinzilor pe care îl găsesc oarecum desprins din tot contextul. Totul se leagă, dar acel moment, poate nu întâmplător intitulat Machiaj este un moment special. Colaborarea întregii instituții cu maestrul Tugearu a fost deosebită. Pe lângă momentele de maiestuozitate, modalitatea de exprimare și de introducere în temă au fost ca o școală. Fiecare întâlnire, fiecare montare.
Reporter: Dar de ce vi se pare acel moment al oglinzilor desprins din context? Este un moment al sinelui?
Elena Giuverdea: Da, de ce nu? În general când te oglindești nu ai cum să nu te privești în interior. De altfel, de la vârsta maturizării am avut această înțelegere că aș putea transmite un mesaj mai departe. Până la urmă suntem noi cu noi înșine. Asta m-a ajutat foarte mult să pot crea la rândul meu spectacolul meu pentru licență, Universuri interioare coordonată de profesorul Sandra Mahvima. Prima mea facultate nu este în domeniul artelor, ci Facultatea de Geografie din cadrul Universității „Al. I Cuza” din Iași, pe care am absolvit-o din pricina mentalității generale că trebuie să ai o facultate după liceu. La absolvirea mea a ciclului liceal, la Universitatea „George Enescu”, din Iași nu era specializare dedicată baletului și coregrafiei. De abia în 2015 s-a instituit specializarea Coregrafie. Iată că m-am ambiționat încă de pe atunci, de asta tind să cred că sunt o persoană idealistă și pozitivă prin toți porii și în 2018 m-am înscris la a doua facultate. Mi-am dorit să trăiesc experiența mea. Nu m-am gândit că e greu. În tot acest parcurs eu cu mine am lucrat, eu am privit către interior. Partea scrisă s-a intitulat Cădere și recuperare - simboluri ale echilibrului interior. M-am bucurat să pot utiliza tehnica căreia m-am dedat. Dansul modern. M-am atașat de tehnica Graham (Martha Graham-dansatoare/coregrafă americană, n.red.). În viață cazi și tot tu trebuie să te recuperezi. Nu suntem doar trup, doar carcasă. Suntem și suflet. Cu cât îți hrănești mai mult sufletul cu atât ai mai multă bucurie. M-am concentrat pe conexiunile între oameni, relațiile contează foarte pentru interior. Cuvintele sunt iarăși foarte importante. Pe mine mă poate destabiliza un cuvânt sau o propoziție spusă greșit. Tocmai de aceea fug de cuvântul ,,greu”. Prefer să îl înlocuiesc cu „solicitant”, doar pentru că îți oferă o apăsare și prefer să nu îmi induc aceasta stare pe care o poartă un cuvânt, cum e „greu”.
Reporter: Unde ați redat Universuri interioare?
Elena Giuverdea: A fost înregistrat și redat video din cauza restricțiilor pandemice. În 2021 a fost creat la facultate, la Sala Studio. Muzica este una vioaie și dacă revin la momentul Machiaj din Carmina Burana, mi se pare la fel că partea aceasta este veselă, optimistă, cu acele măști înroșite în obraji, oglinzile cu care ne jucăm. Reflectă admirația față de propria persoană. E pentru mine.
Reporter: Nu am privit niciodată Carmina Burana în acest sens pe care îl propuneți dumneavoastră-apropierea de sine.
Elena Giuverdea: Este un moment foarte reușit. Amplificarea cu acele oglinzi creează dinamism.
Reporter: Dansul clasic, dans modern. Alte proiecte relative dansului?
Elena Giuverdea: În 2010 am avut un proiect la un hotel cunoscut din Iași, la propunerea coordonatorului de evenimente de acolo. A pus în lumină reiterarea Iașului de altădată, a seratelor dansante. Se organiza alături de nume grele precum Ion Mitican, Dumitru Grumăzescu, Constantin Florescu niște întâlniri, serate cu tematici diferite. Am iubit participarea, vizual ajută foarte mult aportul unui balerin/balerine, astfel se creează momentul artistic. M-am bucurat să fiu parte din proiect. Săptămânal am avut libertatea de a dansa. L-am cooptat și pe unul dintre colegii mei care mi-a fost foarte mult timp partener de scenă – Iulian Ciapă. Aveam la îndemână tematica fiecărei serate iar eu hotăram momentele de coregrafie: o polcă, un vals. Un proiect independent care mi-a adus satisfacții pentru că mi-a oferit ocazia să descopăr și partea solistică.
Reporter: Alte hobby-uri?
Elena Giuverdea: Am alte hobbyuri dar sunt concentrate în acceași zonă a creației. Dacă ne gândim la un act artistic care presupune stare, dar și imagine, film, mișcare. Am fost cooptată într-un proiect ce viza lansarea unei linii vestimentare, la un moment dat. După un spectacol de Kabaret am fost remarcată și mi s-a propus să fiu model. Astfel am descoperit această lume a fotografiei și am cochetat cu moda. Ulterior, un artist plastic stabilit în Franța avea nevoie de o balerină, un dansator coregraf pentru un proiect expozițional. Așadar, m-am angajat unei idei simple, am întruchipat muza într-un concept care redă prefacerea vinului, din vița de vie până în pahar prin dans. Am fost în Paris, unde s-a întâmplat evenimentul, la muzeul Luvru. Sunt activități pe care le-am făcut cu pasiune, care au venit în urma muncii mele, se pare, prin propriile puteri. Mi-a plăcut ideea că am fost susținută și de un videogarf pentru desăvârșirea proiectului.Tu ești omul care te expui și ești apreciat pentru ceea ce ești, îmi spun. În cadrul Salonului Internațional de Artă de la Paris am prezentat scurte momente coregrafice ca liant între arta dansului și arta vinului. De fel, nu mă îndrept spre ceva care nu se poate concretiza. Am simțit de la început că aceste proiecte sunt pentru mine și au un sens. De curând am terminat un curs profesionist de make-up artistic, ca o completare la pasiunile mele.
Reporter: V-ați gândit vreodată că toate aceste experiențe au venit în urma unei proiecții, a unui mindset, deși e mult spus?
Elena Giuverdea: Vorbeam la început despre acel miraj care te lasă purtat și te preia. Trebuie să te predai personajului. Nu cred că este un mindset. Eu îmi asum cumva crearea unei regii. Dacă sunt cooptată de exemplu să particip la un proiect, la un rol, balansez avantajele și dezavantajele eventualelor efecte produse. Eu cred că Dumnezeu lucrează prin oameni, apropo de trimiterea gândului undeva, în Univers și încredințarea lui printr-un proiect sau altul. Am făcut la un moment dat o fotografie după un spectacol de Giselle..., unde apar ca o balerină extenuată fizic și psihic, dar ulterior ce mi-a plăcut este că am surprins acea sudoare, părul răvășit. Am diseminat fotografia mea, chipului meu cu niște indicații - repere de noi proiecte, pe rețelele de socializare. Cred că am vizualizat ce poate urma și chiar asta s-a întâmplat. Ulterior au venit noi proiecte.
Reporter: În aceeași perioadă a venit și rolul lui Lady Capulet?
Elena Giuverdea: Da. Pleci din Franța și transformi lumea. M-am întors din Paris înainte de spectacol încărcată. Am venit cu aerul de Franța. (Râde). Am primit cu bucurie acest spectacol. Am avut ocazia participării și la sesiunile de promovare. Am avut fotograf căruia îi sunt recunoscătoare, Răzvan Boroda. M-am simțit specială în zilele de perfecționare înaintea premierei. E vorba și despre nebunie și nebunia asta sănătoasă nu trebuie să lipsească.
Reporter: Copil fiind ați visat vreodată că veți ajunge balerină?
Elena Giuverdea: Mă gândesc acum la acea fotografie clasică cu abecedarul și cu harta în spate. Am rămas marcată de faptul că a mea învățătoare nu îmi aranjase părul și nu a ieșit fotografia.(Râde). Se pare că încă de pe atunci mă obseda postura și imaginea de sine. Nu. Eu îmi doream să parcurg etape standard dar să mă visez de exemplu, mireasă sau balerină. Îmi doream să ajung acolo, dar nu dintr-un moment de reverie, ci acțiunea în sine m-a purtat spre cea de mai târziu. Tot timpul am știut că trebuie să muncesc. Partea cea mai frumoasă este că n-am depins de nimeni. Dacă am luat o decizie a fost numai și numai a mea. Revin la ideea că întotdeauna există o regie în capul meu, nu iau totul naiv, ci asumat, indiferent dacă pot greși sau nu.
Reporter: Specializarea de la Universitatea de Arte ,,George Enescu” este Coregrafie?
Elena Giuverdea: Artele spectacolului. Coregrafie-regizor coregraf se intitulează specializarea. Nu trebuie să faci doar coregrafia pentru propriul spectacol, dar de fapt trebuie să fii și scenograf, și regizor și tehnician, producător. Nu e un lucru ușor. Satisfacția este pe măsură. Mie mi-a plăcut să pornesc de la bază, cărămidă cu cărămidă. În Dumnezeu am un camarad de nădejde lângă mine.
Manuela Elena Giuverdea este căsătorită și are doi băieți. Își petrece timp cu copiii la biserică, duminicile și nu insistă nicidecum asupra dezvoltării acestora în sensul artistic. Le recunoațte potențialul și le acordă timpii și libertatea necesare dezvoltării unor personalități distincte.
Reporter: În viața personală, cum sunteți dumneavoastră ca mamă?
Elena Giuverdea: Strictă. Aduc în prim plan mai ales în formarea copilului ca adult, o disciplină. Îmi place să cred că sunt prietena lor. Tind spre dezvăluirea conștientizării lor ca indivizi. Au de îndeplinit sarcini și contează foarte mult să îi responsabilizez încă de mici, de când învață să gângurească, să stâlcească primele cuvinte și să se joace cu jucăriile. Îi învăț să fie conștienți de acel obiect al lor. Așa își dezvoltă și simțul proprietății. Strictă, nu severă, ci fermă. În sensul dezvoltării stimei de sine. Le laud foarte mult și acțiunile. Astfel îmi este și mie mai ușor, să nu las totul la întâmplare. Pare un soi de duritate dar ei știu și îmi mulțumesc! Așa sunt eu ca mamă! Mulțumită, împlinită, liniștită psihic. Știu că le-am fost alături și le sunt alături. Când au cea mai mare nevoie de mine sunt acolo. Momentele alea unice, le simți căldura. Acum când îi iau în brațe se lipesc de pieptul meu mă topesc. Mă desprind de tot. Nu cred că există moment când te poți detașa atât de bine de tot ce înseamnă cotidian.
Reporter: Au reușit băieții dumneavoastră să vă urmărească în vreun spectacol?
Elena Giuverdea: Chiar am o filmare cu Constantin, cel mic de patru anișori. L-am luat la o repetiție de Sunetul muzicii. L-am luat în culise la momentul meu de bal și am rugat-o pe colega mea de la regie să îl filmeze. A ieșit o chestie foarte drăguță, eu pe scenă dansând alături de colegi și el pe scăunel, atent, urmărindu-mă. Cel mic a avut ocazia să mă urmărească. Matei nu are răbdare pe partea artistică. Nici nu l-am abordat, recunosc. El are mai mult aplecare spre tehnică, către construcții. E foarte talentat și creativ. Dacă îi dai un instrument el îți dibuiește ceva, îți creează. E mai ancorat în realitate. Însă îmi moștenește creativititatea și motivația. Îl încurajez. Constantin îmi cântă tot timpul, are înclinații artistice. Sunt energici amândoi. Îi las să crească să își descopere vocațiile și vor fi ocazii să vină să mă aplaude.
Reporter: Vă ofer un alt scenariu. După o repetiție de generală, după ce ieșiți în parcare o întâlniți pe Elena de 6-7 anișori. A fugit de la Palatul Copiilor până la Operă să vă întâlnească. Suntem într-un scenariu. O îmbrățișați. Ce i-ați spune copilei ?
Elena Giuverdea: (emoționată, lăcrimând)...sunt de bucurie. Lacrimile! Aș felicita-o! I-aș spune să creadă în continuare în visele ei, să aibă curaj! Să fie mai îndrăzneață! Aș zdruncina-o un pic, în îmbrățișare. Să nu își piardă niciodată credința că Dumnezeu o să-i arate mereu că El există. I-aș spune să fie curajoasă! Merită fiecare etapă. Eu am spus că trăiesc totul la intensitate maximă. Lacrimile acestea sunt sincere, dar sunt de bucurie. La întrebarea dumneavoastră am revăzut acea fetiță, sfioasă oarecum, dar motivată. E un parcurs fantastic când stai să te gândești că pe lângă orele de cultură generală, un copil la Arte are ore de specialitate, de repertoriu, de duet, de dans românesc, dans de caracter, etc. E o muncă asiduă. Condițiile pe care le-am avut eu nu se compară cu ce se întâmplă acum. Spațiul care era era alocat sălilor de studiu era undeva la subsol, cu parchet degradat, o pianină vulnerabilă, câte o oglindă, pe ici colo. Aveam o vorbă noi, cum că lucrăm la subsol. Era un spațiu nepotrivit. Mi-aduc aminte că ne așezam pe solul respectiv, podea, pe câte un prosopel adus de acasă. Acum vorbim de floor barre, iar cursurile se iau pe saltele. Altfel e bucuria astăzi când prinzi și etapa aceasta. De la echipament până la spațiul unde desfășori activitatea. Există o scenă mobilă care se poate adapta funcție de spectacol, de exemplu...Fetița pe care o îmbrățișez acum îmi amintește că am un soi de emotivitate. E o bucurie dincolo de descoperirea mea ca individ. Pot descoperi alt temperament, acea latură pe care n-am îndrăznit să o accesez în mod normal, în fiecare zi. Aș felicita-o...!
|
Sursă fotografii: Arhiva personală Credit fotografii: Daniel DM, Mia Talpău, @iasidanseaza, Dana C. Photography Painting, Răzvan Boroda
|
