Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Apariţia Ioanei Pavelescu în lumea teatrului şi filmului românesc a constituit un eveniment. Foarte tânără, foarte frumoasă şi foarte talentată, ea a debutat cu un rol în „Pantoful cenuşăresei“ regizat de Jean Georgescu. Ca fiică a actriţei Corina Constantinescu, Ioana Pavelescu a cunoscut efervescenţa lumii artistice şi a stat mereu în preajma sufletelor dornice de cultură, de frumos. Critica i-a remarcat în unanimitate simplitatea mijloacelor de expresie, modernitatea interpretării şi autenticitatea trăirilor. Consacrarea avea să vină odată cu rolul din „Osânda“, de Sergiu Nicolaescu, unde a jucat alături de Amza Pellea şi Gheorghe Dinică. Am dat ca punct de reper doar două dintre rolurile sale, pentru că ele sunt mult mai multe, iar spaţiul tipografic insuficient. Ioana Pavelescu este o actriţă rară, căreia firescul şi naturaleţea i-au fost mereu la îndemână, care a dovedit că poate juca orice. O actriţă care sugerează condiţia intelectuală a oricărui interpret de excepţie, demonstrând în acelaşi timp că se poate trăi într-o discreţie plină de nobleţe, departe de mulţimea dezlănţuită, aşteptând cu calm, ca orice om inteligent, sărbătoarea: revenirea la normal a scării valorilor adevărate. O prezenţă singulară, pe care, personal, am căutat-o în filmele româneşti întotdeauna pentru eleganţa, feminitatea şi teribila forţă de impact emoţional. Am iubit-o necondiţionat, am avut-o ca model şi am admirat-o pentru fiecare rol în parte. Pentru actriţa Ioana Pavelescu totul a fost şi este căutare, frământare, nemulţumire. A refuzat roluri principale pentru că i se păreau inconsistente şi la acea oră nu aduceau nimic nou definirii sale ca actriţă. Simte, cu sensibilitatea sa, aparte, de artist, mult mai acut, mai dureros, mai profund totul. Nimic nu-i este indiferent. Dialogul pe care l-am avut cu actriţa este dovada clară a acestei afirmaţii. Ioana Pavelescu poate fi urmărită pe scena Teatrului Mic în această stagiune.
V-aţi născut într-o familie care iubea arta, mama dumneavoastră fiind actriţă. Deci aţi avut acces la tot ce avea cultură românească mai bun şi mai frumos în acele vremuri. Când şi cum v-aţi dat seama că fără actorie nu puteţi respira?
Nu am o dată când am ales actoria. De fapt, nu simt că am ales această meserie la un moment dat al vieţtii mele. Lucrurile s-au petrecut firesc, ca şi când nimic altceva în viaţa mea nu ar fi existat. Trăiam în teatru, printre colegii mamei mele şi mi se părea că numai acolo, numai ceea ce fac ei este important în viaţă. Talentul lor, dăruirea lor şi mirajul care se întâmpla cu ei şi publicul seară de seară, m-au format şi dezvoltat ca om. Şi acum cred că aerul cel mai respirabil şi adevărat pentru mine este acolo, între cortină şi spatele scenei, între „curte” şi „grădină”.
Vedeţi ce frumos au fost „botezate” culisele scenei? Avem şi curte, şi grădină. Ce-ţi poţi dori mai mult?
Tuturor ni se întâmplă să cădem de-a lungul vieţii, să ne lovim de obstacole. Se spune că nu faptul că ai căzut contează, ci felul în care te ridici. Ce v-a ajutat să vă ridicaţi atunci când aţi căzut?
Nu ştiu dacă este o calitate faptul că am reuşit să mă ridic, dar am făcut-o într-un fel, şi teatrul are un cuvânt greu în această ecuaţie.
Pentru actori, fiecare spectacol poate fi o premieră, fiindcă la fiecare spectacol alţi oameni şi alţi oameni. Unii dintre aceştia îi văd poate pentru prima oară… Dă artistul ceva lumii sau ia ceva de la lume?
Pentru actori fiecare spectacol este o premieră. Întâlnirea cu alţi şi alţi oameni, seară de seară, metamorfozează relaţia şi o face mereu diferită. Schimbul de energii care se produce la un spectacol este ceva viu şi mereu altfel. Dacă actorul nu vine pe scenă cu credinţa că el are ceva de spus important şi purificator - în sensul introspecţiei de sine şi autodefinirii – atunci bătălia lui este pierdută şi în loc de teatru, asistăm la entertainment, ceea ce este cu totul altceva. Teatrul pentru mine este expresia unică în care existenţa mea are un rost. Şi relaţia cu publicul este esenţială şi intersanjabilă. Într-o poezie pe care mama mi-a scris-o la debutul meu pe scenă, scrie în încheiere: ...„Şi când cortina va cădea alene,/Să nu crezi, ea nu cade niciodată“. Da, cortina nu cade niciodată pentru un actor, doar cea finală.
Dacă ar fi să alegeţi un singur cuvânt care să descrie viaţa de actor care ar fi acela?
Pasiune.
Ce cuvinte decriu ceea ce faceţi acum?
Credinţă. Iubire de oameni. Pasiune. Muncă
La ce anume nu renunţaţi niciodată?
Iubirea. Asta este primul lucru pe care mi-l evocă întrebarea dumneavoastră.
Pe unde trebuie să treacă un om ca să fie bun? Sau ce trebuie să facă pentru a fi bun? Există o reţetă pentru asta?
Nu cred că există vreo reţetă care să ne înveţe să fim buni. Cred, mai degrabă, că este un dat de la Dumnezeu. Am văzut oameni buni care de-a lungul vieţii au trecut prin tot felul de încercări grele şi urâte şi ei au rămas buni. Şi am văzut oameni răi, care împrăştie răutate cu scuza că au fost loviţi de soartă, sau pur şi simplu fără nici un motiv. Bunătatea şi răutatea nu le înveţi sau le capeţi. Eşti bun sau rău şi acţiunile tale nu fac decât să-ţi reflecte caracterul.
Aveţi aşteptări de la oamenii pe care îi întâlniţi pe drumul vieţii?
Aşteptări am de la mine. Cu mine am eu treabă. Pe mine caut să mă formez în aşa fel încât în toate împrejurările să reacţionez într-un fel în care conştiinţa mea să fie liniştită şi întâmplările mai nefericite să nu modifice nimic din esenţa tăriei mele sufleteşti pe care caut să o păstrez.
Ca orice adolescent, am avut modele extraordinare în personalităţile acelor vremuri, pe care mărturisesc că le-am aşezat în buzunarul inimii mele. La fel am făcut cu filmele şi cărţile şi muzica... „Osânda“ este pe primul loc în topul filmelor pe care le iubesc. Ce a însemnat acest film pentru cariera dumneavoastră?
„Osânda“ a fost pentru mine prima experienţă esenţială în formarea mea ca actor. Am avut norocul să fiu alături de nişte oameni excepţionali, într-o echipă care muncea luminată de har. Sergiu Nicolaescu era într-o efervescenţă de inspiraţie, Amza Pellea domina tot în jurul lui cu o graţie şi bărbăţie cum numai la marile personalităţi poţi vedea, Gheorghe Dinică era fermecător, Sandu David cu o modestie de mare artist lumina cu poezie fiecare cadru, iar Tiberiu Olah a compus o muzică de invidiat chiar şi de cei mai importanţi compozitori ai cinematografiei universale. „Osânda“, un an de graţie şi iubire. Îi datorez mult. Şi îi mulţumesc. Şi dacă tot sunt la mulţumiri, datorez una aici soartei care m-a adus în drumul lui Andrei Şerban şi de atunci viaţa mea s-a schimbat. El este cea mai importantă întâlnire din viaţa mea ca actor şi om. Are această putere şi har, pe scenă şi dincolo de ea.
Mi-aduc aminte de copilăria mea, când îi vedeam pe bunicii mei primenindu-se de cu seară pentru a merge la biserică. De ce credeţi că românii au pierdut obiceiul de a merge la biserică duminica?
Obiceiul acesta bun şi sănătos pentru om s-a pierdut în toată Europa. Cred că la noi mai puţin. Bisericile sunt pline duminica. Şi majoritatea prietenilor mei rămân credincioşi acestui obicei. Şi în America, la fel, bisericile sunt pline şi oamenii sunt mult mai legaţi de biserică şi preot decât în Europa. Drumul Europei s-a rătăcit de mult, odată cu Revoluţia Franceză, Hitler şi Stalin.
Aş vrea să vă rog să ne împărtăşiţi câteva amintiri din copilărie pentru cititorii noştri. Copilăria este, fără îndoială, cea mai frumoasă parte a vieţii noastre. Din ea ne tragem puterea de a merge mai departe. Cel puţin aşa trebuie să fie în mod normal.
Copilăria mea a fost magică, cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Mama mea are tot meritul. Iar tata ocrotea tot ce era în jurul nostru. Crăciunurile de la noi din casă – unul descris într-unul din volumele semnate de Costache Olăreanu - erau unice. Într-o perioadă urâtă şi neagră a ţării noastre, mama organiza nişte Crăciunuri de poveste. Făcea jucăriii de brad, îngeraşi şi coşuleţe de bomboane pentru colindători, din hârtie creponată şi poleiala de la capacele de lapte şi iaurt. Cadourile noastre - ale mele şi ale fratelui meu - împachetate în celofan colorat şi legate cu funde erau însoţite de scrisori de la Moş Crăciun, pe o hârtie pe care ea o spreia cu bronz şi apoi scria cu tuş îndemnuri şi sfaturi înţelepte pentru noi care eram fermecaţi de tot ce vedeam, simţeam, miroseam şi trăiam. Mama m-a învăţat să mă bucur de cele mai mici şi neînsemnate lucruri - o floare, un anotimp, un copac. Ei îi datoram noi perceperea vrăjii, a magiei lucrurilor. Iar tatei, siguranţa zilei de mâine, mândria apartenenţei de un nume atât de celebru şi respectat.
Ce sfaturi din partea părinţilor păstraţi undeva, într-un colţ de suflet, cu sfinţenie?
Mama ne spunea mereu când eram mici, că prefera să plângă alături de noi pentru că am fost loviţi, decât să fim noi cei care lovesc. Multă vreme nu am înţeles asta, având în minte zicala românească ce spune: „Mai bine să plângă mă-sa decât mama“. Când, târziu, am înţeles adâncul acestor vorbe, mi-am dat încă o dată seama de frumuseţea sufletului mamei mele. Ea voia să ne salveze sufletul în faţa lui Dumnezeu, pentru ea numai asta conta. Oameni care fac pe alţii să sufere adună în suflet răutăţi şi se murdăresc. Iar ea voia să ne păstrăm sufletul curat, era, de fapt, singurul lucru care conta pentru ea... Simpla ei prezenţă era deja un sfat.
Care este rugăciunea cea mai apropiată de sufletul dumneavoastră?
Tatăl nostru - este rugăciunea pe care ne-a dat-o Iisus ca să ne rugăm. Şi cuprinde tot.
Aţi cunoscut fără doar şi poate, datorită meseriei, şi nu numai, oameni cu O mare. Aţi legat prietenii solide, pe care sunt sigură că le aveţi şi acum. Ce înseamnă prietenia pentru dumneavoastră?
Este o binecuvântare să creşti într-o familie precum cea în care am crescut eu. Oameni cu O mare, aşa cum spuneţi dumneavoastră, erau mama şi tatăl meu, unchii mei, mătuşile mele şi prietenii lor. Mi-am format, încă din copilărie, o imagine despre lume şi istorie care se înscria în matca adevărului şi frumosului. Ceea ce am aflat atunci de la ei a fost validat şi niciodată infirmat de zilele ce au urmat. Am prieteni şi prietene de o viaţă. Şi în acelaşi timp mai leg prietenii miraculoase şi azi. Una din ele, cea mai nouă, este cu artista plastică Liana Saxone Horodi. Un om hăruit cu talent şi frumuseţe sufletească, pe care nici nu am cunoscut-o încă personal. Suntem în corespondenţă de mai mult de o lună. Dar ştiu că va fi pe viaţă. Ea a fost la spectacolul meu cu „Zelda“ din august şi după ce a făcut câteva fotografii s-a apucat să o picteze pe Zelda mea şi acum „ea“ va fi expusă în luna noiembrie la Ein Hod, în Israel. Am aflat că Ein Hod este un loc unic în lume, unde artişti din toate domeniile artei se manifestă. Sunt foarte onorată şi întâlnirea noastră înseamnă mult pentru mine. Sunt sigură că ea s-a menit în ceruri şi noi trebuia să ne întâlnim. Secretul prieteniei, ca şi al dragostei, cred, este să te gândeşti la prietenul tău înaintea ta. La binele lui, la sufletul lui, la ce vezi că are el nevoie. Există suflete pereche şi în prietenie, nu numai în dragoste. Eu şi Liana Saxone suntem suflete pereche.
Credeţi că talentul se moşteneşte sau este un har pe care-l primim la venirea aici?
Orice talent este un har personal şi nu moştenit, după părerea mea. Talentul nu este genetic ca ochii albaştri, înălţimea, sau forma sprâncenelor. Dar, bineînţeles că dacă ai norocul să creşti într-un mediu în care în viaţă vrei să te defineşti ca individ, locul şi acei oameni lângă care te dezvolţi te formează şi inspiră încă din copilărie. O ştiu toţi colegii mei care au trăit alături de părinţii lor printre viitorii lor colegi.
Ce contează cu adevărat pentru un actor?
Dacă în acel actor este în perfectă armonie ecuaţia dintre talent, sensibilitate, inteligenţă şi muncă, atunci alegerile lui vor fi juste şi drumul căutării va avea un sens. Actorul este în permanenţă cu pielea jupuită în faţa vieţii, pentru că pe el îl costă tot ce este în jurul lui. El se implică afectiv şi emoţional în tot. Viaţa contează pentru un actor. Şi nu numai a lui. Pentru că el se dăruieşte. Nu avem parte de însingurarea unui atelier, sau liniştea unei mese de scris. Actorii vin seară de seară în faţa oamenilor. Expunerea lor este crudă, unică între celelalte forme alte artei. Devenirea actorului este o naştere în public. Şi din acest motiv, al confruntării directe, al dezvăluirii lui în faţa altora, preţul este foarte mare. Discursul actorului îl defineşte ca personalitate şi-l înscrie în lumea spirituală pe care el şi-a ales-o.
Românii şi-au pierdut speranţa într-o viaţă mai bună. Se simte acest lucru la fiecare pas. Tinerii vor să plece, cei vârstnici nu mai au putere să lupte. Credeţi că mai putem schimba ceva, noi, cei care trăim aici?
Este o întrebare care mă bântuie şi pe mine şi răspunsul mă umple de tristeţe. Nu ştiu dacă se mai poate face ceva, acum, când valorile adevărate au fost asasinate şi modelele de viaţă au devenit atât de vulgare. Asistăm peste tot la o instaurare a nesimţirii, a nulităţilor şi agresiunii analfabete. Nu mai există în societatea românească nobleţe, onoare, virtute. Conştiinţele au adormit de mult şi preocuparea exclusivă de sine atât de vulgară, ne-a transformat în nişte demagogi în lupta pentru putere. Nimic din ce se desfăşoară în viaţa noastră politică nu-mi dă speranţe de mai bine. Mai avem însă, încă, o mare şansă de a ne reface în ochii noştri şi ai lumii. Şansa asta mare se pare că majoritatea nu o vede. Vreau să dau aici un citat din dialogul Majestăţii Sale Regele Mihai cu Mircea Ciobanu: „Românul trebuie să-şi recapete încrederea în el însuşi. Lui i s-a spus mereu că munceşte prost şi puţin, în vreme ce producea bunuri de care el şi ai lui nu se bucurau. Astfel i s-a insinuat că răul care-l înconjoară i se datorează. Ca să-şi recapete încrederea în el însuşi, românul trebuie să aibă încredere în cei care-l conduce. Viaţa noastră trebuie mai întâi aşezată pe baze morale, şi mai pe urmă pe cele politice. Criteriile selecţiei trebuie să vină din altă direcţie, nu din cea a politicului. Nu imaginea României trebuie schimbată, ci realitatea României.“
Visez o Românie monarhistă, tradiţională şi demnă. O Românie în care nu mi-ar fi ruşine să vorbesc de Eminescu pe stradă. S-a stricat ordinea firească de dezvoltare a ţării şi s-a creat artificial o societate a minciunii, oportunismului şi diletantismului. Deci speranţa noastră este Regele Mihai.
Oare valorile creştine ale acestui popor pot ajuta familia europeană să evolueze?
Da, cred, în măsura în care România ar deveni o dimensiune europeană. Dar, datorită experienţei europene pe care o trăieşte România în fiecare zi, cred că am reuşit să fim desconsideraţi, marginalizaţi şi de neluat în seamă. Valorile creştine despre care vorbiţi nu se cunosc nicăieri. Experienţa Tanacu, atât de mediatizată, a terminat şi acest capitol.
Citește pe Antena3.ro
