Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- „Nemulțumit de regimul fanariot, deși fiu de boier, Iancu Jianu s-a rupt de clasa din care făcea parte pentru a trece de partea celor mulți și oprimați, luând calea codrului. El a haiducit șapte ani (1810-1817), pentru ca apoi, în 1821, să se alăture cu foștii săi haiduci lui Tudor Vladimirescu, căruia i-a fost un colaborator devotat. Numele său devenise atât de răspândit, încât poporul îl dorea a fi un al doilea Vladimirescu, ceea ce l-a determinat pe Jianu ca, în 1823, să încerce, fără succes, să reaprindă flăcările Revoluției de la 1821” - așa-l caracterizați pe faimosul haiduc din Romanați, dar lămuriți-ne, stimate domnule Paul-Emanoil Barbu, care a fost resortul intim care v-a determinat să scrieți acest studiu ajuns, iată, la a treia ediție - „Haiducul Iancu Jianu. Adevăr și legendă” (Editura Școala Ardeleană, 2021). Să fi jucat și copilăria petrecută într-un sat (Prapor) din fostul județ Romanați, unde legendele haiducului boier sunt vii și astăzi, un rol determinant în preocupările cercetătorului de mai târziu?
- Paul-Emanoil Barbu: Elaborarea acestei monografii are o poveste aflată în strânsă legătură cu anii copilăriei pe care i-am petrecut în satul Prapor, comuna Amărăștii de Jos, județul Romanați (actualmente, Dolj), unde balada lui Iancu Jianu a cunoscut o largă răspândire, ca și în celelalte zone ale Olteniei și chiar din alte părți ale țării. Figura acestui erou legendar, al cărui nume era pe buzele tuturor rapsozilor populari, ale cunoscuților lăutari, nelipsiți de la nunți sau alte manifestări sărbătorești ale satului, m-a fascinat și pe mine. În decursul activității profesionale am avut bucuria de a lucra mai bine de patru ani (1967-1971) ca muzeograf la Casa memorială Iancu Jianu din Caracal, secție a Muzeului Romanațiului (pe atunci Muzeul orășenesc Caracal). Astfel, am avut prilejul să cunosc mai bine viața și activitatea vestitului erou popular și am considerat că merită să-i dedic o lucrare, pentru ca cititorii, indiferent de gradul de instruire, să cunoască ceea ce este real și ce este ficțiune în biografia sa, făcând o cercetare multidisciplinară de-a lungul multor ani.
Personaj istoric și produs cultural
- De aceea are lucrarea două părți, nu?
- În prima parte, Jianu este tratat ca personaj istoric, iar în a doua am abordat modul în care se reflectă figura sa în baladă, roman istoric, dramaturgie și compoziție muzicală, film istoric și arte plastice.
- Cine a fost, stimate domn, boierul Iancu Jianu? Dar haiducul Iancu Jianu? Primul trebuie să fi fost un bărbat instruit, nu? (doar cunoștea mai multe limbi străine, întreținea corespondență etc.) Ce l-a făcut pe acest mic boier din stirpea Jienilor să apuce calea codrului, la o vârstă fragedă - am zice astăzi. La puțin peste 20 de ani, se compuseseră și circulau deja cântece de vitejie/lăutărești în cinstea lui… Cu alte cuvinte, care a fost contextul istoric în care a trăit și a acționat Iancu Jianu?
- Iancu Jianu s-a născut în 1787, în familia micului boier Costache Jianu, care poseda mai multe moșii sau părți de moșie (Fălcoiu, Grojdibodu, Zvorsca, Leu și altele). Era cel de-al treilea copil, după Amza și Dimitrie, având și un frate mai mic, Mihalache. A urmat cursurile Școlii publice care funcționa pe lângă Biserica domnească din Caracal, unde a învățat paleografia chirilică, limbile slavonă, greacă, posibil și turcă. Pe Biblia familiei a făcut numeroase însemnări și… schițe de biserici. În decursul vieții a deținut funcții în aparatul administrativ și judecătoresc și a făcut parte din comisia de recenzare a pădurilor din județul Romanați. A onorat și o misiune diplomatică în 1821. Deci, Jianu avea o temeinică pregătire intelectuală. Totodată, se impune să mai amintesc faptul că boieria nu l-a împiedicat să-și administreze singur proprietățile care i-au revenit din moștenirea părintească, pe când frații săi, asemenea altor boieri, le arendau.
Epoca fanariotă, în tușe repezi
- Un învățat gospodar!
Citește pe Antena3.ro
- El a trăit asemenea altor fii de boieri de rangul al treilea, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că s-a bucurat de un trai îndestulător. Prin urmare, nu sărăcia l-a determinat pe tânărul boier Iancu Jianu, la numai 23 de ani, să se rupă de familie și societate, să se ridice deasupra intereselor clasei boierești și să ia calea codrului. Motivele se află în însăși evoluția noastră istorică, în situația social-economică a Principatelor în timpul regimului fanariot. Nefiind locul pentru o expunere amplă asupra acelei epoci, amintesc totuși că acest regim a înlăturat vechiul sistem tradițional voievodal, domnii fiind numiți direct de către Poartă din rândul elementelor fanariote, străine de neamul nostru, a instituit monopolul economic otoman și o cumplită asuprire fiscală, bazată chiar pe mijloace din cele mai dure și inumane, care mergeau până la schingiuire, pentru a stoarce cât mai mulți bani de la o populație și așa sărăcită.
- Cumplite vremuri!
- De asemenea, se impune a fi menționate daunele cauzate de războaiele purtate de cele trei imperii ale vremii - otoman, habsburgic și țarist - pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (care au dus la grave amputări ale granițelor strămoșești), incursiunile devastatoare ale răzvrătitului pașă de Vidin, Pasvantoğlu, ale altor turci revoltați împotriva Porții, abuzurile și corupția care au însoțit administrația fanariotă, ceea ce apăsa și mai mult asupra situației social-economice a locuitorilor din straturile nevoiașe ale societății. Iancu Jianu a realizat în ce situație critică se afla țara, mai ales suferințele și necazurile lumii rurale, deoarece își petrecuse copilăria și adolescența printre țăranii și fiii de țărani, care lucrau pe moșiile Jienilor și ale altor boieri. În consecință, a căutat o cale pentru a ușura situația acestor oropsiți. Din relatările contemporanilor și din analiza acțiunilor sale se poate observa că boierul haiduc era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roșcat, cu fața ciupită de vărsat, cu mustața tunsă scurt, om energic, plin de viață, de bărbăție, curajos, dârz, îndrăzneț, ager, sprinten, un țintaș desăvârșit.
20.000 de taleri de aur, jefuiți și împărțiți românilor săraci
- Roșcat și ciupit de vărsat?
- Chiar așa.
- Câți ani a haiducit Iancu înainte de a se pune în sprijinul mișcării armate a lui Tudor Vladimirescu de la 1821, stimate domnule Paul-Emanoil Barbu? În ce relații au fost cei doi căpitani? Cum l-a ajutat concret Jianu pe Vladimirescu? Și, mai ales, de ce credeți că a eșuat revolta pandurilor lui Tudor?
- Lupta socială și națională în care s-a angajat Jianu a cuprins două etape. Prima a fost dedicată haiduciei, timp de șapte ani (1810-1817), cea de-a doua, participării la revoluția de la 1821. Ceata sa a acumulat, în urma acțiunilor întreprinse timp de 4-5 ani, circa 20.000 de taleri, sumă importantă pentru acea vreme, pe care a împărțit-o celor nevoiași. Trebuie să mai reținem că acești bani s-au obținut cu mari sacrificii, care le-au pus chiar viața în pericol, pentru că Iancu Jianu și cetașii săi, urmăriți necontenit de poterile stăpânirii, n-au îndurat numai greutățile vieții de haiduc, ci și pe acelea din temnițele fanariote. Perioada zbuciumată a haiduciei și rezultatele obținute l-au făcut totuși să realizeze că prin această formă de acțiune nu se putea schimba din temelii o societate, ci numai printr-o revoluție.
Inițiat de Tudor în tainele revoluției
- Și așa a ajuns revoluționar un haiduc mai sofisticat.
- Momentul avea să sosească curând. Fiind un luptător (pentru eliberare socială și națională) cu renume, Iancu întreținea deja relații foarte strânse cu Tudor Vladimirescu, posibil chiar de prietenie, relații demonstrate inclusiv prin corespondența dintre cei doi. Numai așa se explică faptul că Jianu a fost inițiat în tainele revoluției. I s-a alăturat lui Vladimirescu în timpul marșului pornit de acesta cu oastea revoluționară (Adunarea Norodului) asupra Capitalei, întâlnindu-se la Oteteliș, Vâlcea, la 3/15 martie 1821. Jianu era însoțit de 21 de oameni, foști camarazi de luptă în anii haiduciei, toți având, deci, experiența armelor. Boierul haiduc a fost numit căpitan de panduri. La 21 martie/1 aprilie, după și-a instalat tabăra la Cotroceni, aflat pe atunci în afara capitalei țării, Tudor Vladimirescu a intrat în București în mod triumfal. Aici, 53 de boieri, printre care și Iancu Jianu, mitropolitul țării și cei doi episcopi (de Buzău și de Argeș) l-au asigurat pe Tudor de sprijin și i-au jurat credință pentru atingerea obiectivelor revoluției, în principal înlăturarea regimului fanariot și, implicit, a dominației otomane. Deși i se potrivea cum nu se poate mai bine poziția de căpitan de panduri, având în vedere că era unul dintre cei inițiați în organizarea revoluției, că era om de mare încredere și un bun negociator, că avea pregătire corespunzătoare, Tudor l-a numit pe Jianu emisar diplomatic pe lângă pașa de Silistra. Aceeași misiune i-a încredințat și stolnicului Constantin Borănescu.
Conjuncturi nefavorabile (pe două planuri)
- Misiune imposibilă.
- Tudor a întreprins și alte demersuri diplomatice pentru a evita un război cu Poarta, sperând chiar să obțină adeziunea sultanului (și a țarului) la schimbarea formei de guvernământ în Principate, adică înlăturarea regimului fanariot. Din păcate, cei doi emisari au fost arestați, revenind în țară în luna august, după reprimarea revoluției de către armata otomană. Revoluția de la 1821 nu putea avea alt sfârșit.
- De ce?
- Din mai multe cauze. Mai întâi, trebuie precizat că s-a desfășurat în împrejurări externe defavorabile. Contextul internațional nu era prielnic. Nu doar Înalta Poartă nu accepta schimbarea regimului politic în Principate, dar nici statele din Sfânta Alianță (imperiile habsburgic, țarist și Prusia), care la congresul de la Laibach (21 februarie 1821) au dezavuat revoluția lui Tudor Vladimirescu. Se mai adaugă faptul că Tudor a fost trădat de Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei. În loc să colaboreze în lupta otomană, după cum stabiliseră, Ipsilanti a intrat în Principate cu oastea sa, cu gândul de a le ocupa și a ordonat uciderea mișelească a lui Vladimirescu. De altfel, nici condițiile interne nu erau întrunite pentru aplicarea programului revoluționar, unul gândit să schimbe din temelii societatea românească. Și asta deoarece boierimea în general se opunea acestor reforme profunde, văzându-și poziția, privilegiile și averile în pericol.
Armata risipită a celor 3.000
- Procesul revoluționar n-a putut fi însă înăbușit total. El și-a urmat cursul.
- E adevărat că Revoluția „n-a murit” odată cu Tudor Vladimirescu - cum a spus Nicolae Bălcescu. Ideile lansate în 1821 au impulsionat lupta de emancipare socială și națională.
- Jianu ce-a făcut după asasinarea lui Tudor?
- Iancu a continuat pregătirile pentru „reeditarea” revoluției, organizând în secret o adevărată armată, alcătuită din circa 3.000 de oameni, mai ales că poporul vedea în el „un al doilea Tudor Vladimirescu”, urmând să pornească un marș asupra Capitalei, ca în 1821. Planul său n-a putut trece neobservat de ochii atenți ai stăpânirii. A fost arestat, dar și eliberat în scurt timp, datorită intervenției fraților săi și de teama unei reacții populare. Deși reprimată, revoluția lui Tudor Vladimirescu a avut urmări benefice pentru dezvoltarea ulterioară a Principatelor Române, deoarece, printre altele, a pus capăt domniilor fanariote, revenindu-se la domniile pământene în 1826.
Unirea cu haiducul sârb Abraș
- Care ar fi, stimate domnule Barbu, cea mai vestită faptă de arme a haiducului Iancu Jianu?
- Ceata lui Iancu Jianu, asemenea altor cete haiducești, acționa din primăvară până în toamnă, cât timp codrul era verde, iar iarna haiducii se ascundeau pe la „gazdele” pe care le aveau în orașe și sate. După ce-i atacau pe potentații vremii, se retrăgeau în interiorul pădurilor, pe cărări numai de ei știute, cu poterile pe urme, cu care aveau numeroase ciocniri. Din perioada haiduciei se detașează anul 1816, când ceata Jianului s-a unit cu ceata haiducului sârb Abraș, formând un efectiv de aproape 50 de oameni bine înarmați, care au luptat pe viață și pe moarte cu poterile lui vodă Ioan Caragea. În toate ciocnirile, slujbașii lui Caragea au fost înfrânți și nevoiți să se retragă din fața iureșului haiducesc, ceea ce l-a mâniat profund pe domnitorul Caragea, care i-a poruncit comandantului de poteră Iamandi să i-l aducă fie pe Jianu, fie capul lui.
Evadarea din ocna de sare de la Telega (Prahova)
- Care credeți că este cea mai plauzibilă variantă (din cele trei cunoscute) a episodului evadării lui Iancu din ocna de sare de la Telega?
- Cele trei variante ale evadării Jianului de la Telega au fiecare un sâmbure de adevăr, dar cea mai verosimilă este aceea relatată chiar de haiduc, deși știu că nu e adevărată integral. Pe scurt: condamnat la ocnă spre sfârșitul anului 1815, grație intervenției fraților săi, boieri influenți, el s-a bucurat de un regim privilegiat în detenție, obținând permisiunea să doarmă într-o încăpere separată de a celorlalți condamnați și să se plimbe în afara ocnei, sub paza a doi arnăuți, plătiți bine de Jieni. Astfel se creaseră condițiile favorabile unei evadări. La sfârșitul lui februarie 1816, înainte de a se împlini termenul de șase luni, în noaptea de lăsata secului de Paști, Iancu a petrecut împreună cu cămărașii și arnăuții ocnei, care s-au îmbătat și au adormit, ceea ce i-a permis lui Jianu să evadeze. Până aici, relatarea sa corespunde realității.
- Apoi?
- În continuare, haiducul susținea că, odată ajuns în Romanați, și-a organizat două cete de haiduci, cu un efectiv de 24 de oameni, toți bine înarmați până în dinți, cu care a revenit la Telega pentru a ataca ocna, eliberându-i pe Abraș și haiducii săi. Este greu de admis, dacă nu chiar imposibil, ca în plină iarnă și sub ochiul atent al slujbașilor stăpânirii Iancu Jianu și oamenii săi să străbată o distanță de peste 200 de kilometri, prin mai multe județe, din Romanați până în Prahova, pentru a ataca ocna Telega și a elibera pe Abraș cu cetașii săi. Prin urmare, eu cred că ambele evadări au avut loc în același timp. Și Iancu, și Abraș au fugit împreună.
Amăgirea haiducului sârb
- Faptele eroice povestite sunt întotdeauna susceptibile de schimbări, adăugiri, înflorituri etc.
- Cu siguranță inexactitatea menționată nu-i aparține haiducului, ci unei rude. Este vorba de Dincă Izvoranu, care în 1819 a ascultat istoria relatată de Iancu însuși. A redat-o însă pe hârtie abia în 1872, după mai bine de o jumătate de secol. Era poate firesc să apară și inadvertențe.
- Când, cum și de ce s-a lăsat Jianu de haiducie? Ce-i adevăr și ce-i legendă în salvarea acestuia de la ștreang în ultima clipă, prin căsătoria cu boieroaica din stirpea Gălășeștilor?
- Lupta comună a lui Jianu și Abraș nu a durat prea mult, deoarece haiducul sârb a căzut în capcana comandantului de poteră, căruia i s-a predat, promițându-i-se că va fi iertat de domnitor și i se va acorda libertatea de a se întoarce în țara sa. Cunoscându-l bine pe Iamandi, Jianu îl avertizase să nu se lase înșelat de falsa promisiune. Abraș nu l-a ascultat și a depus armele împreună cu luptătorii săi. Atunci, temându-se de trădare - Iancu s-a gândit probabil că Iamandi a aflat de la Abraș potecile secrete din codru, refugiile -, Jianu și-a desfăcut ceata și haiducii s-au ascuns pe la „gazdele” lor. Când au ajuns la Calafat, la ordinul lui Iamandi, Abraș și oamenii săi au fost executați de arnăuți.
Groapa cu cojoc de sub lin
- Niciodată să nu te încrezi în greci!
- Această faptă mișelească și criminală l-a mâhnit profund pe Jianu. Mai mult, l-a determinat să-și refacă ceată și să porneacă din nou în haiducie, rezistând poterei pentru puțină vreme, deoarece s-a instalat iarna din 1816-1817. De aceea, a trebuit să-și desfacă din nou ceata, pentru a o reface la sosirea primăverii. S-a ascuns la una din viile Jienilor, într-o groapă săpată sub un lin (sub care erau paie și un cojoc), un fel de pivniță, bine camuflată de mărăcinii puși peste ea, unde a fost hrănit câteva luni de o slugă credincioasă, un om care răspundea de vie. În cele din urmă, după numeroase căutări, arnăuții l-au descoperit, în urma schingiuirii omului de încredere, pe care l-au întâlnit când se întorcea de la ascunzătoarea amintită.
- Deznodământ previzibil.
- Astfel, în aprilie 1817, Iancu s-a predat lui Iamandi, care i-a promis că va interveni pe lângă vodă Caragea pentru a-l ierta. A fost dus la Craiova și întemnițat. În istoriografia noastră s-a susținut că Iancu Jianu a fost condamnat la moarte, ceea ce nu este adevărat.
Salvat de frați și de domnișoarele Ralu și Sultana
- Dar?
- Lucrurile stau cu totul altfel și le voi relata. Deplin satisfăcut de arestarea temutului căpitan de haiduci, domnitorul era hotărât să-l condamne la moarte, având în vedere antecedentele răzvrătitului, care se bucurase de mai multe ori de clemență, dar nu-și respectase angajamentele de a se lăsa de haiducie. Deși situația era destul de critică pentru viața lui Iancu Jianu, mai mulți factori l-au determinat totuși pe domnitorul fanariot să-și schimbe intenția și să-i acorde o nouă iertare acestuia. Într-adevăr, Amza, Dimitrie și Mihalache, văzând că fratele lor se afla din nou în arest, de data aceasta amenințat de ștreang, au acționat pe mai multe căi, punând la bătaie atât influența de care se bucurau, precum și importante sume de bani, spre a-i determina pe boierii din anturajul lui vodă să-l înduplece pe acesta să renunțe la pedeapsa capitală. Totodată, au luat legătura cu Sultana Gălășescu, o domnișoară din anturajul domniței Ralu, fiica lui Caragea, pentru a-l cere pe Jianu în căsătorie, ceea ce îi oferea haiducului-boier șansa scăpării de pedeapsa cu moartea, conform obiceiului pământului, o cutumă care era respectată.
- Bună găselniță!
- Demersurile au dat roade. Asigurându-și sprijinul mitropolitului și al boierilor divaniți din Capitală, frații Jianu au reușit să-l determine pe domnitor să-și schimbe intenția. De asemenea, d-ra Gălășescu, fiind se pare chiar îndrăgostită de Iancu, a reușit să aibă o întrevedere cu vodă, înlesnită de domnița Ralu, căruia i-a prezentat dorința sa nestrămutată de a se căsători cu boierul haiduc. Chiar domnița Ralu a pledat impetuos pentru această căsătorie.
Carte de iertare și bani mulți de la vodă
- Femeile au iubit întotdeauna „băieții răi”.
- E de amintit și intervenția lui Costache Caragea (fiul cel mare al lui vodă) pe lângă tatăl său, după ce fusese rugat la rândul lui de comandantul poterei, de Iamandi.
- În cazul lui Iancu, Iamandi și-a ținut cuvântul.
- Da. Iancu Jianu, frumos primenit și îmbrăcat, a fost adus de la Craiova la București, la curtea domnească, unde și-a luat angajamentul față de vodă că va părăsi lupta haiducească și va respecta ordinea legală, retrăgându-se la proprietățile sale și reintegrându-se în rândurile boierimii căreia îi aparținea. În acest context, după ce cazul a fost discutat în Divan, la 10 aprilie 1817, domnitorul a emis o carte de iertare. Sprijinind alianța matrimonială dintre Jianu și Sultana Gălășescu, domnitorul i-a dăruit acesteia o frumoasă zestre, în bani și lucruri, însumând 5.998 de taleri, o sumă destul de mare pentru acel timp.
Viață de familie tihnită și o moarte prematură
- Cum a murit Iancu Jianu?
- După evenimentele din 1823, viața tumultuoasă a vestitului căpitan de haiduci s-a liniștit. El s-a dedicat familiei și întreținerii gospodăriei proprii, având în atenție administrarea micilor sale proprietăți din hotarele Fălcoiu, Zvorsca și Leu. În timpul campaniilor agricole stătea în Fălcoiu, iar pe timpul iernii se muta cu familia la casa din Caracal, construită de tatăl său. Alături de Sultana, pe care o iubea și o îndrăgea atât de mult, a trăit o viață liniștită, soția străduindu-se să-i facă un trai cât mai plăcut. Au avut două fete, Maria (adoptată) și Zinca (Zoe, Zoița). În 1837, Jianu a intrat în aparatul administrației de stat, fiind numit subcârmuitor al Oltețului, județul Romanați.
- Un supus model.
- Cercetând fondul arhivistic al Cârmuirii de Romanați, am observat că cele mai multe rapoarte primite de la plasă erau semnate nu de subcârmuitor, ci de ajutorul său, ceea ce a condus la ideea că Jianu nu-și putea îndeplini în condiții normale atribuțiile care îi reveneau pe plan local. Cu alte cuvinte, se pare că era bolnav. Altfel nu se poate explica decesul său intervenit la 14 decembrie 1842, la vârsta de 55 de ani, când un om e încă în putere. Anii grei ai luptei în codru, perioadele de detenție i-au zdruncinat puternic sănătatea și i-au scurtat viața. A fost înmormântat, alături de alți Jieni, în tinda Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Caracal. În anul 1910, cu prilejul restaurării bisericii, mormintele Jienilor au fost distruse, iar pietrele funerare - încastrate în peretele exterior al bisericii. Osemintele lui Iancu Jianu au fost duse în Cimitirul nr. 1 din Caracal și reînhumate în partea de vest a monumentului Sultanei, soția lui, care a mai trăit până în 1869.
Au existat și haiduci femei
- Au existat și haiduci femei (potrivit răspunsurilor la chestionarele inițiate de Hasdeu în 1878, așa s-ar părea)? Există vreo astfel de poveste care să cânte faptele unei asemenea justițiare? Din ceata lui Iancu a făcut parte vreo reprezentantă a sexului frumos?
- Este adevărat, chestionarele amintite lasă a se înțeleagă că au existat. S.I. Gârleanu, într-o lucrare despre Haiducie și haiduci (București, Editura Enciclopedică Română, 1969) afirmă că femeile au luat parte la haiducie, fie indirect, fie direct. Amintește o femeie haiduc din ceata lui Ghiță Cătănuță și pe Voichița din Moldova, căpitan de ceată. Nu știu ce surse documentare a folosit, deoarece nu le citează în lucrarea sa. De asemenea, se referă la balada lui Miu haiducul, în care se spune că din ceata sa făcea parte și propria-i soră. Cu acest prilej amintesc și eu o legendă în care se vorbește despre o fată haiduc, pe nume Catinca, din satul Fărești, județul Vâlcea. În ceata Jianului nu erau decât bărbați. Deși consider că problema existenței femeilor în cetele haiducești nu a fost lămurită până acum, accept totuși posibila participare a lor la această formă de manifestare a revoltei populare împotriva nedreptăților de tot felul.
Iancu Jianu, în percepția generației iPhone
- Cum se reflectă imaginea acestui erou popular în cultura românilor, în artă, literatură, teatru, muzică etc.?
- Pornind de la evenimentele istorice, creatorii populari, romancierii, dramaturgii, compozitorii, cineaștii, pictorii și sculptorii - toți artiștii care l-au avut în atenție pe boierul-haiduc - l-au zugrăvit pe acesta într-o ipostază eroică și legendară, cu alese trăsături fizice, morale și de caracter, animat de spiritul său justițiar cu care era înzestrat. După cum s-a exprimat atât de plastic scriitoarea Bucura Dumbravă, poporul român i-a împletit și i-a pus lui Jianu „cununa nemuririi, pe care nicio putere pământească n-o dăruiește mai cu rost decât el”.
- Dar ce credeți că mai înseamnă astăzi, pentru generația copiilor cu telefoane inteligente, Iancu Jianu?
- N-aș vrea să supăr pe nimeni, dar, în mod sincer, consider că generația de care vorbiți dumneavoastră - există și excepții, evident - nu mai este interesată de trecutul nostru, deci nici de haiducul Iancu Jianu. Copiii, și nu numai ei, folosesc excesiv telefoanele și stau prea mult timp în fața tabletelor și a calculatoarelor, ceea ce le dăunează profund. Nu este însă vina copiilor. Ei sunt ființe gingașe, cu suflet curat, dornici de cunoaștere, dar trebuie să fie bine îndrumați, educați și instruiți. Poate sunt depășit de timpul în care trăim și judec lucrurile în mod greșit, prioritățile fiind altele, după cum se poate observa destul de limpede. După părerea mea însă, dacă în procesul instructiv-educativ nu i se acordă laturii umaniste însemnătatea pe care o are în formarea viitorului cetățean, care să-și iubească țara, trecutul, cultura, obiceiurile și tradițiile ei, consecințele vor fi imprevizibile. Din păcate, în școala românească de acum, istoria, geografia, limba și literatura română nu se mai bucură de atenția cuvenită.
Haiducia, o chestiune de (ne)dreptate
Cum poate fi definită haiducia? A fost aceasta un fenomen în Țările Române? Paul-Emanoil Barbu: „Incontestabil, haiducia a existat, nu numai pe teritoriul românesc, ci și în alte părți ale lumii. Aceasta poate fi definită ca un fenomen cu caracter social și național care s-a desfășurat cu precădere în Țările Române și în Peninsula Balcanică, dar și în alte țări europene, mai ales în Evul Mediu, dar și în Epoca Modernă. A fost o formă de manifestare a revoltei populare împotriva nedreptăților sociale și a dominației străine. În Țara Românească și Moldova a fost mai pronunțat caracterul social, iar în Transilvania și Banat, cel national. Fenomenul a fost reținut de izvoarele istorice, memorialistice, folclorice, literare și de altă natură”.
Fapte tâlhărești
Tot aici: „Haiducia s-a derulat în afara legilor, iar în concepția stăpânirii de atunci, haiducii erau puși pe același plan cu hoții de rând, iar acțiunile și ale unora, și ale altora era considerate fapte tâlhărești, deși actele săvârșite de cei dintâi nu sufereau comparație cu ale celor din urmă. Desigur, este foarte greu de a stabili o delimitare clară între haiducul autentic și hoțul sau tâlharul de rând, dar nu imposibil, mai ales când există o bază documentară revelatoare. Haiducii aveau un scop precis: ajutorarea celor săraci, cărora le împărțeau bunurile luate de la boieri, arendași, negustori și alți potentați ai vremii, mai ales de la aceia care aveau un comportament mai dur față de locuitori”.
Părintele primului muzeu din Caracal
- Florian Saiu: Ați publicat recent o altă lucrare - „Însemnările, memoriile și corespondența profesorului Ilie Constantinescu referitoare la campaniile militare din 1913 și 1916-1918” (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2023) -, sincere felicitări! Cum ați ajuns, stimate domn, de la epoca fanariotă și haiducii ei la Războaiele Balcanice și perioada care i-a urmat (Primul Război Mondial, înfăptuirea României Mari)?
- Paul-Emanoil Barbu: Înainte de a face precizările de rigoare, vă mulțumesc pentru considerație. Despre profesorul Ilie Constantinescu, care a trăit între anii 1874-1960, am aflat multe lucruri când am funcționat ca muzeograf în Caracal, pentru că i-am vizitat casa în care a trăit. A fost o personalitate culturală remarcabilă, cu multiple preocupări. Pe lângă pregătirea temeinică a atâtor generații de elevi, el a înființat în 1907 primul muzeu din Caracal, în localul Liceului „Ioniță Asan” și a lăsat posterității mai multe colecții impresionante, cuprinzând o bibliotecă (cu aproape douăsprezece mii de volume, dintre care foarte multe rare), izvoare arheologice, numismatice, istorice și etnografie, corespondență cu persoane fizice și juridice, note memorialistice etc. În toamna anului 1989, am intrat în posesia unor materiale documentare din aceste colecții. Mi-am dat seama că profesorul Ilie Constantinescu merită cu prisosință să fie „readus în actualitate”, fiind un exemplu bun de urmat pentru generațiile de azi și de mâine. Am publicat până acum o monografie și notele memorialistice din perioada anilor 1888-1905, când s-a aflat în Craiova, ca elev al Liceului „Carol I” și apoi ca profesor tot aici, precum și la Liceul Frații Buzești și Școala Normală. A urmat volumul amintit de domnia voastră.
Catagrafia județului Romanați
- Ce propune nou cercetarea dumneavoastră? Ați descoperit ceva inedit și valoros în corespondența profesorului Ilie Constantinescu, de pildă?
- În acest moment, am un proiect în derulare, pe care-l realizez împreună cu doamna Mirela Comănescu de la Arhivele Naționale. Este vorba de Catagrafia din 1838 a județului Romanați, din care am publicat deja două volume, urmând ca în acest an să publicăm volumul III, iar în anul următor pe cel de-al IV-lea și ultimul. În ceea ce-l privește pe Ilie Constantinescu, am aproape gata un nou volum, unul de corespondență cu membrii familiei, rude, prieteni și cunoscuți, instituții de învățământ și din alte domenii, care merită să vadă lumina tiparului, mai ales că în el se află și corespondența sa cu alți valoroși cărturari ai vremii, precum Petre Haneș, Constantin Moisil, Gr. G. Tocilescu, G. Murgoci, Gr. Crețu, C.S. Nicolăescu-Plopșor, C.D. Fortunescu, Șt. Ciuceanu, C. Stătescu, I. Andrieșescu, Vasile Mihăilescu ș.a.
„Iancu Jianu s-a născut în 1787, în familia micului boier Costache Jianu. A fost cel de-al treilea copil, după Amza și Dimitrie, având și un frate mai mic, Mihalache”, Paul-Emanoil Barbu, istoric
„Elevul Iancu Jianu a urmat cursurile Școlii publice care funcționa pe lângă Biserica domnească din Caracal, unde a învățat paleografia chirilică, limbile slavonă, greacă, posibil și turcă”, Paul-Emanoil Barbu
„Boieria nu l-a împiedicat pe Iancu Jianu să-și administreze singur proprietățile care i-au revenit din moștenirea părintească, pe când frații săi, asemenea altor boieri, le arendau”, Paul-Emanoil Barbu
„Nu sărăcia l-a determinat pe tânărul boier Iancu Jianu, la numai 23 de ani, să se rupă de familie și societate, să se ridice deasupra intereselor clasei boierești și să ia calea codrului”, Paul-Emanoil Barbu
„Boierul haiduc Iancu Jianu era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roșcat, cu fața ciupită de vărsat, cu mustața tunsă scurt, om energic, plin de viață”, Paul-Emanoil Barbu
7 ani a haiducit boierul Iancu Jianu (1810-1817).
23 de ani avea Iancu Jianu când a apucat calea codrului
20.000 de taleri de aur (o avere uriașă) a strâns ceata lui Iancu Jianu în cinci ani de haiducie. Aproape toți banii au fost împărțiți săracilor
„D-ra Gălășescu, fiind se pare chiar îndrăgostită de Iancu, a reușit să aibă o întrevedere cu vodă, înlesnită de domnița Ralu, căruia i-a prezentat dorința sa nestrămutată de a se căsători cu boierul haiduc”, Paul-Emanoil Barbu
„Iancu și Sultana Jianu au avut două fete, Maria (adoptată) și Zinca (Zoe, Zoița)”, Paul-Emanoil Barbu
