Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Recent am celebrat ziua nașterii, dar și a morții celui mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, William Shakespeare. Televiziunea Română a programat recitalul dumneavoastră „Recitindu-l pe Shakespeare… LUMEA-I UN TEATRU, NOI SUNTEM ACTORII”, care ne-a produs o puternică impresie celor care nu-l știam și l-am putut viziona cu ocazia transmisiei.
Michael Dobson, Director al Institutului Shakespeare din Stratford upon Avon, Profesor de Studii Shakespeariene la Universitatea din Birmingham, afirma „Este un privilegiu să vezi din nou unul din adevărații mari interpreți shakespearieni și să auzi acea voce bogată și deosebit de expresivă. Acest spectacol este o operă genială de alcătuire și selecție, precum și o realizare de superbă performanță; suntem martori ai unui mare cititor de Shakespeare, precum și ai unui mare actor. Mulțumesc!!!”
Cum s-a născut ideea acestui recital și ce ne puteți spune despre el?
Distinsă doamnă Magdalena Popa-Buluc, eu m-am născut într-un orășel de pe malul Dunării, la Corabia, acolo unde în copilăria mea primăvara părea mai frumoasă decât oriunde. Mirosul teilor înfloriți și valurile unduitoare ale fluviului m-au împins întotdeauna spre o stare de vis și poezie, ce m-a urmărit aproape întreaga viață.
Când nici nu împlinisem zece ani, lecturile mele obsedante erau romanele de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas, apărute la vechea editură „Cugetarea”, pe care le citeam și le reciteam, până reținusem părți întregi din ele. Apoi am trecut la Victor Hugo și Balzac, la Dickens și Jules Verne. Când am ajuns student la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, deși în acea perioadă eram avid de informații, nu știam prea multe lucruri despre Shakespeare. În anul pregătitor, vizionasem în câteva rânduri „Regele Lear” de la Teatrul Național, în care protagoniștii erau marii actori Gheorghe Storin și Ion Manolescu, fiind marcat de interpretările celor doi, dar spectacolul preferat rămăsese tot „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, cu idolul meu Radu Beligan în rolul profesorului Marin Miroiu, lângă care așezam imediat marile montări cu piesele lui Ion Luca Caragiale realizate de Sică Alexandrescu şi am rămas marcat de aceste interpretări.
Pot spune că pe Shakespeare am început să-l descopăr și să mi-l apropii cu adevărat de-abia în anul I, atunci când profesorul nostru de Arta actorului, regizorul Dinu Negreanu, pentru a ne testa, probabil, calitățile și puterea de înțelegere, ne-a dat drept temă să învățăm celebrul Sonet 66, pe atunci total necunoscut nouă, sonet în superba tălmăcire a lui Mihnea Gheorghiu. Acest sonet ne-a însoțit, vreme îndelungată, pe mulți dintre noi.
Citește pe Antena3.ro
Când clasa noastră a realizat ca unul din spectacolele de promoție „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertold Brecht, care i-a prilejuit o uriașă creație lui Ștefan Iordache, marcându-i începuturile și destinul, acesta, în finalul rupt parcă de ce fusese până atunci, dar integrat perfect în ideea spectacolului, rostea Sonetul 66 al lui Shakespeare, care suna ca un semnal, dar și ca un îndemn la iubire și armonie.
A urmat rolul cu care v-aţi susţinut examenul de promoţie, care a fost Iago din „Othello” și care v-a apropiat şi mai mult de Shakespeare...
Pregătirea lucrării de licență m-a obligat să citesc cât mai multe despre Shakespeare, tot ce îmi cădea în mână, „Istoria universală a teatrului” a profesorului nostru Octavian Gheorghiu, apărută la Editura Didactică și Pedagogică, „Istoria teatrului” a lui Silvio d`Amico, dactilografiată, aflată într-un singur exemplar la biblioteca Institutului, caietul de regie la „Othello” al lui Stanislavski, tradus în limba franceză, pus la dispoziție de prorectorul George Dem Loghin, cel care avea o simpatie deosebită pentru mine. Custodele Muzeului Teatrului Național, George Franga, fost coleg și bun prieten al unchiului meu, preotul Emil Păsculescu-Orlea, paroh al bisericii Mihai Viteazul, mi-a adus pe ascuns, din cărțile sale, studiile lui Haig Acterian și Dragoș Protopopescu, rugându-mă să le lecturez și să i le înapoiez în aceleași condiții, sfătuindu-mă să mă inspir din ele, dar să nu menționez sursa.
Foarte importantă a fost, de asemenea, cartea lui Mihnea Gheorghiu, apărută la Editura Tineretului, „Scene din viața lui Shakespeare”, ca și studiul acestuia, ținând loc de prefață la seria de „Opere complete” ale lui William Shakespeare, serie excepțională, aproape de finalizare în acea perioadă.
Printre sursele de inspirație au fost şi trăirile mele din anii studenției la câteva reprezentații shakespeariene, dintre care cea mai importantă rămâne participarea la marele spectacol „Cum vă place” realizat la începutul anilor `60 de Liviu Ciulei, adevărată bornă în spectacologia românească.
În urma acestor intâlniri cu Shakespeare, a urmat cutezanța dumneavoastră juvenilă la Teatrul Național din Craiova în 1963, când aţi realizat un minispectacol cu câteva monologuri shakespeariene, pe care le-aţi prezentat în 1964, când se împlineau 400 de ani de la nașterea lui William Shakespeare. V-aţi gândit că acele zile erau un fel de prolog la marea manifestare pe care o veţi organiza: Festivalul Shakespeare?
Scenariul meu de atunci începea cu Sonetul 66 și se încheia cu monologul lui Feste, bufonul din „A douăsprezecea noapte”, de la finalul piesei, eu fiind mult timp sub impresia puternicei emoții pe care mi-o produsese interpretarea excepțională a lui Ion Pavlescu. Introdusesem și cunoscutul monolog al vârstelor al lui Jack Melancolicul din „Cum vă place”, în care strălucise Liviu Ciulei, dar și monologul cu câinele Crab al lui Laune din „Doi tineri din Verona”, în care îl văzusem la un examen pentru anul III pe Marin Moraru, eu fiind proaspăt boboc. Punctele „forte” trebuiau să fie în gândirea mea îndemnul lui Iago „Scoate bani din pungă”, din scena cu Roderigo din spectacolul nostru de promoție cu „Othello” și momentul scenei morții lui Mercuțio din „Romeo și Julieta”.
Cumpărând însă de la un coleg mai vârstnic, care le moștenise de la un unchi al său, zece din cele unsprezece volume din seria de „Opere complete”, apărute până atunci, el avându-le și în biblioteca proprie, m-am apucat să citesc, în câteva cazuri să recitesc, piesă cu piesă. Această operațiune s-a dovedit a fi una păguboasă și benefică în același timp.
Păguboasă pentru că am amânat aproape la nesfârșit prezentarea microrecitalului meu și benefică pentru că odată cu fiecare zi, săptămână sau lună care treceau, descopeream, prin lectură, uriașul, uluitorul și fascinantul univers shakespearian.
Mi se părea că ceea ce intenționam să realizez eu era mult prea mărunt și obișnuit, în comparație cu ceea ce oferea cufundarea adâncă în majoritatea dintre piesele lui Shakespeare.
Și pentru ca lectura atentă, cu creionul în mână, a pieselor, să nu fie îndeajuns, pentru permanenta amânare, au venit alte două motive care au complicat definitiv situația: vizionarea spectacolului „Regele Lear” al lui Peter Brook de la Royal Shakespeare Company, cu Paul Scofield în rolul bătrânului rege și apoi apariția volumului „Shakespeare-contemporanul nostru” al lui Ian Kott.
Mă număr printre oamenii de teatru români încă în viață care au avut șansa de a vedea marele spectacol al lui Peter Brook, aflat în turneu european în 1964, prezentat pe scena Operei Naționale din București, vizionat de undeva de la balcon.
Această montare a rămas una dintre cele mai importante ale secolului XX și poate ale tuturor timpurilor - a influențat enorm întreaga mișcare teatrală și modul în care Shakespeare va fi perceput de-acum în România și în lume.
Apărută, spre lauda celor care se ocupau atunci de carte în țara noastră, în traducere românească, aceasta a devenit una din cărțile mele de căpătâi în elaborarea formei finale a textului, iar lectura volumului „Condiția umană” de Andre Malraux a fost cea care, alături de cartea lui Ian Kott și de celelalte lecturi, mi-a cristalizat gândirea legată de ceea ce trebuia să fie recitalul meu, un spectacol despre condiția umană în teatrul shakespearian. Ele mi-au cristalizat gândirea.
Furat și de alte îndatoriri pe care le primeam sau mi le asumam, premiera, pe care o preconizasem în anul 1964, avea să se petreacă mult mai târziu, în ziua de 22 aprilie 1974.
Pasiunea dumneavoastră pentru Shakespeare v-a condus spre crearea Festivalului de Teatru Shakespeare, în 1974.
Am spus premiera, dar cred că termenul este impropriu - spectacolul „A fi sau a nu fi”, pe care îl gândisem timp de aproape 11 ani, a avut atunci doar o singură reprezentație.
Aflându-se între participanți, ofițerul de securitate care supraveghea din punctul lor de vedere Teatrul Național m-a căutat a doua zi și mărturisind că spectacolul i-a plăcut și l-a impresionat, m-a sfătuit să elimin o mare parte din imprimările de pe bandă, unde vocea, tot a mea, facându-te să te gândești însă la un posibil William Shakespeare, rostea cutremurătoare adevăruri ale epocii elisabethane și ale tuturor timpurilor și care rezonau puternic în actualitatea epocii, cum ar fi spre exemplu „Nu numai Danemarca-i o închisoare/ Întreaga lume e la fel, plină/ de temniți, carcere și beciuri”.
Mi-a mărturisit că personal nu va face nici un fel de informare pentru că dorește să nu apară probleme de acest gen în instituțiile de care răspunde, dar că este posibil ca alții, auzind și vizionându-l, să ceară oprirea lui.
I-am spus că în acel dialog între actor și bandă stă ideea recitalului, că întregul spectacol a fost gândit și construit plecând de la el și că mă văd silit să renunț mai bine la prezentarea recitalului decât să-l amputez.
Așa că recitalul shakespearian „A fi sau a nu fi” la care gândisem și trudisem, așa cum spuneam, timp de 11 ani, a rămas doar cu reprezentația din 22 aprilie 1974.
Pasiunea mea pentru Shakespeare nu a scăzut, ba chiar s-a adâncit odată cu scurgerea timpului. Atunci când am fost învestit director al Teatrului Național din Craiova, în februarie 1988, am avut în vedere o necesară prezență a pieselor shakespeariene în repertoriu, alături de tragediile antice, cu o mult mai apropiată frecvență a premierelor decât până atunci, iar când în 1992, în urma uriașului succes obținut cu spectacolul „Ubu Rex cu scene din Macbeth” al lui Silviu Purcărete la Festivalul de la Edinburgh din 1991 și apoi la Festivalul Teaterformen de la Braunschweig, am decis să fondăm un Festival Internațional de Teatru la Craiova, am gândit că el trebuie să fie dedicat în totalitate creației shakespeariene.
Inaugurarea și alegerea Patronului Festivalului Internațional Shakespeare la Craiova din 1994, „primul festival de teatru cu adevărat internațional din România”, după cum titra atunci criticul și istoricul de teatru Ludmila Patlanjoglu în entuziastul său comentariu, au avut mai multe motivații: succesele internaționale ale Teatrului Național din Craiova obținute cu spectacolele lui Silviu Purcărete, „Ubu Rex cu scene din Macbeth”, la Edinburgh, Braunschweig și Ierusalim și apoi cu „Titus Andronicus” la Festivalul de la Tokyo, la Festivalul de Teatru al Americilor de la Montreal și la Festivalul Internațional al Artelor de la Melbourne, tradiția realizării pe scena Naționalului craiovean a unor spectacole shakespeariene, mai mult decât meritorii, de-a lungul întregii sale istorii, dintre care desprindem „Othello”, „Hamlet”, dar și organizarea în anul 1966 a unei manifestări deosebite, „Săptămâna Shakespeare”, inițiată de secretarul literar al teatrului, Ion D. Sîrbu, afișul cuprinzând în totalitate spectacole aflate atunci în repertoriul curent al Naționalului craiovean.
Îndrăznesc să spun acum, după peste un sfert de secol de la deschidere, că alegerea patronului a reprezentat o opțiune, o dorință personală, și că, pe lângă motivațiile de mai sus, pe care le-am putut uneori chiar clama, a fost și cel mai puțin sau aproape deloc declarată și anume IUBIREA DE SHAKESPEARE a inițiatorului festivalului. Iar în această mărturisită acum iubire personală, una totală, realizarea recitalului prezentat în aprilie 1974 și-a avut locul său distinct. Despre Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova s-a scris și s-a vorbit mult și laudativ, ați făcut-o în câteva rânduri chiar dumneavoastră, așa că îmi voi permite să nu mai reamintesc impactul său de-a lungul celor 12 ediții de până acum.
Aș vrea însă să vorbesc puțin despre apariția recitalului în programul festivalului.
Mi-am propus ca, atunci când mă voi retrage de la direcţia Teatrului Naţional din Craiova, să-mi invit o parte dintre prietenii din țară și din străinătate și, în semn de rămas bun, să organizez o manifestare total neprotocolară, care ar fi semănat mai degrabă cu o șuetă, să prezint recitalul meu shakespearian. În 2010, la acea ediție atât de specială, dedicată în totalitate capodoperei „Hamlet”, purtând genericul „Constelația Hamlet”, prins de nenumăratele evenimente din cadrul festivalului, am uitat total de susținerea recitalului.
Era să se întâmple același lucru în 2012, dacă Ilarian Ștefănescu, pe atunci director executiv, acum director al festivalului, alături de Vlad Drăgulescu, nu s-ar fi ocupat personal de programarea și organizarea reprezentației, pregătind chiar subtitrarea în limbile engleză, anunțându-mă cu o zi înainte despre susținerea ce trebuia să aibă loc peste mai puțin de 24 de ore.
Vă imaginați ce noapte am putut trăi eu înaintea prezentării recitalului, al cărui text, cu două-trei renunțări, pentru a-l scurta, rămăsese cel din 1974, dar a cărui viziune scenică o schimbasem aproape în totalitate. Dacă înainte mă străduiam să interpretez sau să sugerez fiecare personaj în parte, pentru a-mi ”etala” posibilitățile artistice, acum eram interesat de ceea ce voiam să transmit prin recital. Dorind ca recitalul să însemne un îndemn la lectură sau relectură, i-am schimbat titlul, acestea devenind „Recitindu-l pe Shakespeare… LUMEA-I UN TEATRU, NOI SUNTEM ACTORII”.
Primirea de către auditoriu a întrecut toate așteptările mele. Erau în sală nenumărați critici de teatru și shakespeareologi de faimă mondială, jurnaliști, directori de teatre și festivaluri internaționale. Susținerea recitalului, care trebuia să fie un fel de cântec de lebădă, a însemnat, în fapt, un nou început.
Câțiva dintre colegii mei, directori ai festivalurilor membre ale Rețelei Europene a Festivalului Shakespeare, m-au invitat la manifestările lor, prezentându-l cu un succes la care nu m-aș fi gândit, la festivalurile Shakespeare de la Yerevan, Gyula și Gdansk. Cele câteva cronici apărute în reviste europene de prestigiu, interviurile și declarațiile solicitate de radiouri și televiziuni străine și românești puteau să mă facă să-mi pierd atunci capul, dacă nu chiar mi l-am și pierdut puțin.
A urmat apoi turneul nord-american cu „Recitindu-l pe Shakespeare…” dar și cu „Recitindu-l pe Eminescu”, pe care l-am prezentat, în organizarea Institutului Cultural Român, la New York, Montreal, Quebec, Ottawa și Toronto.
M-au bucurat comentariile din presa românească, ca și cele apărute în reviste culturale din străinătate, în special cel al Mariei Shevtsova, cu ocazia prezentării la Festivalul de la Gyula din revista britanică NTQ, faptul că George Banu mi-a solicitat cu insistență scenariul, că Marina Constantinescu și Marius Tucă m-au invitat să prezint recitalul la Festivalul de la Caracal, dedicat lui Ștefan Iordache, că l-am prezentat la Festivalul Recitalurilor Dramatice de la Bacău, ca și la Turda, în teatrul care poartă numele genialului regizor Aureliu Manea, autor al minunatei cărți „Spectacole imaginare” dedicată creației shakespeariene.
Am fost de-a dreptul bulversat atunci când bunul prieten al Festivalului Shakespeare și al teatrului românesc, profesorul John Elsom - Președinte de Onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, revenit la Craiova, la premiera cu „Rinocerii” a lui Eugene Ionescu, în regia lui Robert Wilson, mi-a spus că a predat câteva cursuri studenților săi, exemplificând cu imprimările din recitalul meu, cu subtitrare în engleză, din DVD-ul pe care i-l oferisem cu prilejul prezenței sale anterioare la Craiova și că aceștia m-au comparat cu… nici nu îndrăznesc să spun.
Sentimente și emoții deosebite am trăit în 2016, când s-au marcat 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare, şi când am prezentat recitalul în Aula Bibliotecii Academiei Române, în cadrul unei manifestări organizate în colaborare de Academia Română, Muzeul Literaturii Române, Festivalul Internațional Shakespeare și Asociația Europeană de Cercetare Shakespeare, dar mai ales cu ocazia prezentării lui pe scena mare a Teatrului Nottara la Închiderea Anului Shakespeare 400 în România, eveniment aflat sub Patronajul Ambasadei Marii Britanii la București și a British Council România, și care, pe lângă prezentarea recitalului meu, a cuprins și pe aceea a recitalului extraordinar „Nobile William” al celebrului actor britanic Michael Pennington de la Royal Shakespeare Company. Nu pot uita fantastica ediţie din anul 2018, care a avut loc sub deviza Planeta Shakespeare. Dintre spectacolele europene aş menţiona „Măsură pentru măsură” în regia lui Declan Donnellan, realizat în coproducţie de Teatrul Puşkin din Moscova şi „Cheek by Jowl”, spectacolul Teatrului Naţional din Craiova „Nopţile ateniene - Timon din Atena şi Visul unei nopţi de vară” în direcţia de scenă a lui Charles Chemin, unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai regizorului american Robert Wilson, „Furtuna” Irinei Brook, de la Teatrul Naţional din Nice, „Visul unei nopţi de vară” de la Worcester Repertory Theatre în regia lui Ben Humphrey din Worcester şi „A douăsprezecea noapte” de la Flutte Theatre din Stratford upon Avon în regia lui Kelly Hunter, spectacolele româneşti „Macbeth” de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, în regia lui Gavriil Pinte, jucat într-un cort special, „Othello” de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte în direcţia de scenă a lui Suren Shahverdzan şi „Mult zgomot pentru nimic” de la Teatrul Nottara, realizat de Diana Lupescu, spectacol ce ar urma să fie prezentat pe scena Teatrului de vară, de curând restaurat, din superbul parc „Nicolae Romanescu”. Din Asia, un excelent „Romeo şi Julieta” de la Mokwha Repertory Company din Coreea de Sud, în direcţia de scenă a lui Oh Tae Suk, spectacol jucat timp de o lună în turneu la Barbican Center din Londra, apoi „Furtuna” de la Jijosha Yamanote Company din Tokyo, în regia lui Masahiro Yasuda. Din Africa, „Macbeth”-ul lui Fred Abrahamse de la A M Productions din Cape Town, din Australia, recitalul „Henric al V-lea” al lui Brett Brown, în regia lui Philip Parr, iar din America de Sud spectacolul companiei braziliene Clovnii lui Shakespeare din Natal Rio Grande do Norte, „Excelenţa Sa, Richard al III-lea”, în regia lui Gabriel Willela. Din America de Nord, pe lângă spectacolul „Ace şi opiu” al lui Robert Lepage, realizat cu celebra sa companie Ex Machina, prezentat aşa cum spuneam în afara programului shakespearian, am invitat spectacolul hip-hop „Othello-Remix”, realizat în cooperare de Q Brothers şi Teatrul Shakespeare din Chicago, jucat până acum la mai multe festivaluri internaţionale de pe câteva continente.
Am suferit foarte mult că cea de-a XII-a ediție a Festivalului Internațional Shakespeare, la proiectarea căreia trudisem timp de doi ani, împreună cu Ilarian Ștefănescu și Vlad Drăgulescu, directorii festivalului, și pentru care ne bucuraserăm de sprijinul lui Alexandru Boureanu, directorul Teatrului Național „Marin Sorescu” și de cel al Marinelei Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, pentru secțiunea bucureșteană, din cauza pandemiei care a provocat atâtea victime și nenorociri în întreaga lume, a trebuit să fie suspendată pentru a fi reprogramată într-o perioadă pe care nu o putem încă stabili, câtă vreme nu avem nici cea mai vagă idee de cât se poate prelungi această epidemie cu efecte dezastruoase la nivel mondial.
Am fost plăcut surprins când Vlad Drăgulescu, pentru a face mai puțin dureroasă absența marilor spectacole și evenimente înscrise în programul festivalului, a gândit o Ediție Specială, care să o suplinească cât era posibil pe cea inițială, „William Shakespeare, Universalul - EDIȚIA DE ACASĂ”, cu transmisie on-line, a imprimărilor unor excepționale spectacole, care au dat strălucire câtorva din edițiile de până acum, dar și cu o premieră, pentru România, „Poveste de iarnă” a lui Declan Donnellan. Mi s-a părut deosebit de interesantă ideea de a programa zilnic, la ore dinainte stabilite, sonete shakespeariene în interpretarea unor actori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți din foarte multe țări ale lumii. Această transmisie a fost la alternanță cu transmisiile tv pe TVR 3 a unor spectacole shakespeariene din portofoliul Televiziunii Române, între care s-a înscris și recitalul meu, pe care l-ați vizionat.
Aţi împlinit în aceste zile triste, în care cultura este afectată atât de tare, 80 de ani de viaţă, prilej cu care vă doresc sănătate, sănătate, sănătate şi împlinirea dorinţelor! Vă mulţumesc pentru că sunteţi omul care, nu numai că iubiţi teatrul, dar şi participaţi la el, ca spectator implicat!
Atenția și căldura cu care m-au înconjurat cele două prestigioase instituții de cultură, conducerile lor, dar și cei fără responsabilități administrative, m-au făcut să mă gândesc, din ce în ce mai serios, că unul dintre cele mai frumoase visuri ale tinereții mele artistice, aportul la deschiderea unui teatru de poezie în România, obiectiv pe care mă gândeam că îl voi înscrie în clipele ultimului bilanț la capitolul nerealizări, poate deveni, prin concentrarea unor eforturi comune ale Teatrului Național Craiova și Teatrului Nottara, realizabil. Iar recitalul meu shakespearian despre care am vorbit atât de mult pentru întâia oară ar putea fi considerat parte a acestui proiect, Teatrul de Poezie. Dar despre TEATRUL POESIS v-aș ruga să încercăm să vorbim cu un alt prilej. Dacă, bineînțeles, veți mai dori să ducem mai departe acest lung interviu-mărturisire.
Multe dintre visurile dumneavoastră s-au împlinit. Acum, la 80 de ani, la ce visaţi?
Doamnă Magdalena, visez la multe, la mult prea multe. Visez aproape continuu, am fost şi am rămas un incurabil visător. Cred că dragostea pentru marea poezie a lumii şi teatrul de cea mai bună calitate mi-au marcat existenţa. Văd lumea probabil cu mult mai frumoasă şi mai bună decât este în realitate. Aş vrea ca acest Festival să rămână un îndemn de a-l reciti în permanenţă pe Shakespeare, aşa cum credincioşii citesc şi recitesc Biblia.
Care este secretul reuşitelor lui Emil Boroghină?
Pasiunea, aproape maladivă pentru teatru, dăruirea fără de limite şi credinţa sinceră că totul în această lume este posibil. Sper să se termine cu această maladie şi să ne putem cu toţii bucura de teatru!
