Liviu Lucaci: „Avem nevoie de teatru să ne elibereze de frică și furie”

- Care este cea mai dragă amintire pe care o păstrați din copilărie? Ce v-a făcut să vă duceți spre teatru? Cum ați ajuns să iubiți atât de mult scena, spectacolele și magia lor?

Liviu Lucaci: - Locuiam foarte aproape de Teatrul Mic, în perioada lui de glorie, din anii 1970. Eram mic, dar părinții au început să mă ducă la teatru și ce îmi amintesc erau energia, atmosfera pe care o aveau și o creau spectacolele Teatrului Mic din perioada aceea. Era un sens profund, real și imaginar totodată, pe care teatrul ți-l dăruia în sală, simțeai că lucrurile se aranjează într-un fel, că au semnificația lor și că lumea în care trăiești are un sens, dincolo de presiunea și cenușiul realității de zi cu zi. Lumea de pe scenă, atât de reală, îmbogățea lumea reală.

M.B. - De aceea erau și cozi atât de lungi în perioada aceea la spectacole.

L.L: - Țin minte cozile, le am în memorie și acum.

M.B: - Cu toate acestea, mai târziu v-ați îndreptat către Politehnică.

L.L: - Către Academia Militară mai întâi, urma să fiu inginer de radio locație. Deși nu eram foarte convins de alegere, am intrat la facultate, după care m-am mutat, odată cu Revoluția, la Politehnică, la electronică. Dar nu m-a mulțumit nici această alegere, așa-zis realistă, pragmatică, nu făceam parte din povestea asta.

M.B: - Totuși, la electronică și matematică erau studenții cei mai „deștepți”. Nu se intra ușor...

L.L: - Am avut profesori de matematică foarte buni la Liceul Lazăr și asta m-a ajutat să reușesc la examen. Nu contează cât de bine ești pregătit într-un domeniu, ci sentimentul că îi aparții, că e ceea ce îți dorești să faci în viață. Or, la facultatea unde intrasem, direcția studiilor mergea către electronică și lucrul acesta nu mă mai interesa.

M.B: - Dar ce vă interesa, de fapt? Știu că v-ați dus la Teatrul Podul condus de profesorul Cătălin Naum, care era în spatele Operei. Ce v-a atras?

L.L: - Am văzut foarte multe filme. În liceu, mi s-a întâmplat să văd și  patru filme pe zi la Cinematecă. Poveștile pe care le vedeam pe ecran îmi dăruiau un sens mie și vieții mele. Îmi creau un alt orizont, un viitor. Am ajuns la Teatrul Studențesc Podul pentru că, o figură legendară, Cătălin Naum, mi-a propus să joc teatru. Nu mă gândisem niciodată să devin actor. Niciodată! Și așa am ajuns să repet în spectacolul „Conu' Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale. O jucam pe Efimița, o femeie în vârstă, cu broboadă. Acesta a fost rolul meu de debut care m-a adus în atenția unor oameni foarte importanți din teatrul românesc, Sanda Manu și Olga Tudorache. Când am dat admitere la IATC, comisia și-a reamintit interpretarea mea de la Podul.

M.B: - Cum ați făcut saltul spre Teatrul Național din București?

L.L: Imediat după Revoluție, Teatrul Podul a fost invitat cu toată echipa lui să joace în celebrul spectacol O trilogie antică în regia lui Andrei Șerban. Eu și colegii mei, care nu eram studenți la teatru, compuneam Corul, un element central al spectacolului. Mulți dintre noi am devenit ulterior studenți la teatru, actori sau regizori.

La TNB, în Eduard al III-lea (regia Alexandru Tocilescu)

M.B: - La Institut l-ați cunoscut pe Ion Cojar, care a ținut foarte mult la dvs.

L.L: - Da, a ținut mult. El mi-a propus să fiu profesor în școală. A fost mentorul meu.

M.B: - Ce admirați la profesorul Cojar? Prin ce calități v-a cucerit?

L.L: - Am rezonat foarte mult cu un tip de construcție de sine pe care profesorul Cojar o avea, un soi de bărbăție, de atitudine față de lume. Un soi de creativitate virilă, bărbătească pe care dânsul o avea și o propaga. Am rezonat puternic cu acest mod de a fi. Era un om care te învăța și te determina să-ți confrunți problemele, spaimele, să le privești în față, să le eviți cât mai puțin.

M.B: - UNATC-ul a avut ca rectori o pleiadă de mari personalități. Care dintre ei v-au impresionat mai mult?

L.L: - Când am intrat în anul I, a devenit rector domnul Victor Rebengiuc. O figură paternă, un om interesat de viața studenților și care rezona personal cu problemele tale. Îl simțeai aproape. Nu îl vedeam neapărat ca pe un profesor, ci ca pe un om care se pricepe la artă și care te sprijină de departe sau de aproape, dar e în permanență cu tine. A avut asupra mea acest soi de influență empatică, nu doar ca profesor, iar acest lucru este foarte important. Pe doamna Ileana Berlogea, am prins-o ca Rector(iță), dar mi-a fost și profesoară. Avea o cunoaștere asupra istoriei teatrului românesc și universal totală... Avea un soi de viziune foarte largă, dar și foarte caldă care te cucerea.

Împreună cu profesorul Cojar, aceștia au fost oamenii care m-au influențat foarte mult în formarea mea ca om de teatru. Ceea ce am luat de la acești oameni a fost faptul că pentru ei școala a fost viața lor. Deși aveau fiecare meseria lor, unde creaseră cu adevărat performanță, au pus școala de teatru pe primul loc înaintea carierei artistice.

M.B: - Pentru că vorbim de creație, de modelarea unor viitori actori, regizori, cum apreciați că sunt tinerii din ziua de azi, care și-au ales domeniul teatrului? Fiind pasionată, merg foarte mult la teatru. Simt, că la școală, viitorii actori nu mai studiază dicția. De multe ori observ la cei tineri carențe legate de dicție.

L.L: - Este o carență pe care încerc s-o rezolv de când sunt Rector. De ce se întâmplă asta? Pentru că la un moment dat, acum douăzeci de ani cel puțin, procesul de formare a actorilor a fost foarte influențat de ideea firescului echivalat cu stilul stradal. Epoca aceea și-a pus amprenta mare și în alte țări. E un fenomen care, dincolo de câștigarea unui „firesc”, a avut și un efect negativ pe care acum încercăm să-l remediem. La fel, cred că s-a exagerat în spectacologie pe accentul pus pe mișcarea scenică. Încercăm să corectăm aceste excese, să echilibrăm tehnicile în formarea profesională a studenților prin atragerea în procesul de învățământ a celor mai buni practicieni în domeniu din țară și din străinătate.

M.B: - Care au fost rolurile pe care le-ați interpretat și care v-au rămas în suflet?

L.L: - Rolul de absolventă la studioul Casandra, Satin din Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui Ion Cojar. La Teatrul Național din București, rolul care m-a marcat a fost Osvald din Strigoii de Ibsen, în regia lui Nicolae Scarlat. Eram și la începutul carierei. A contat foarte mult întâlnirea cu un personaj atât de complicat și cu o tensiune psihică aparte. Pe scena Naționalului, a fost importantă prezența mea în distribuția spectacolului Așteptând la Arlechin, unde eram doi actori și 14 mari actrițe ale teatrului românesc. A fost un soi de lucru care m-a făcut să simt și să înțeleg prin arta acestor actrițe sau partenere atmosfera unui Teatru Național de foarte bună calitate care ușor-ușor dispărea. Chiar piesa vorbea despre asta, despre dispariția într-un azil a unor mari actrițe. Au fost și mai sunt roluri în spectacole pe care le-am jucat chiar aproape 10 ani. De exemplu, Visul unei nopți de vară de Shakespeare și Jocul dragostei și al întâmplării de Marivaux, în regia lui Felix Alexa. Lucrurile astea te formează, e un timp lung, te întâlnești cu peste o sută de mii de spectatori.

La TNB în Jocul ielelor de Camil Petrescu (regia Claudiu Goga)

E ceva formator și care își lasă amprenta asupra ta ca actor. Important la Național bucureștean a fost și rolul Gelu Ruscanu din Jocul ielelor de Camil Petrescu, în regia lui Claudiu Goga. O colaborare care m-a marcat a fost și lucrul cu Alexandru Tocilescu în Eduard al III-lea de Shakespeare. O experiență inedită, imediat după ce am terminat facultatea a fost colaborarea cu Victor Ioan Frunză în originalele reprezentații ale Trupei pe butoaie. Spectacole pe care le jucam afară, prin țară, în turnee. Absolut memorabil! E o confruntare directă cu un public care stă în picioare sau care nu este obișnuit să te urmărească pentru că e într-o piață publică, unde sunt alte evenimente care-i atrag atenția, care îi fură vederea și pe care trebuie să-l cucerești.

M.B: - Ca profesor de arta actorului, ce tip de actor preferați? Ați lansat o teorie despre Jocul ca zonă a libertății.

L.L: - Jocul ne ajută la înțelegerea fiecărei fațete pe care o avem, roluri în viață. Adică despre ceea ce suntem: mamă, fiu, șofer, vecin etc. Ele reprezintă roluri sociale pe care le avem în societate. Teoria jocurilor ne ajută să îmbrăcăm mai ușor diversele haine ale rolurilor pe care le avem de jucat în viață. Teatrul este, din punctul acesta de vedere, un liant pentru societate. Astfel teatrul atinge o plenitudine artistică și umană spre care trebuie să tindă. Dacă nu urmează această cale, legătura dintre teatru și societate se va subția. Riscăm să pierdem publicul. Trebuie să lucrăm la apropierea semenilor noștri de scenă. Publicul trebuie format, atras de la vârste fragede, de foarte tineri, din școală.

M.B: - Teatrul e o mare lecție despre viață și realitate, despre ceea ce este fals, iluzie, adevăr, emoție...

L.L: - În momentul acesta, cred că e cea mai grea bătălie pe care o ducem, ca oameni, e lupta cu propriile emoții. Gestionarea emoțiilor este bătălia care se dă pentru a avea o viață mai bună. Cu toții suntem copleșiți de informație pe care, emoțional vorbind, n-o putem gestiona. Adevărul și falsul sunt două lucruri extrem de importante, cu atât mai importante în lumea „fake news-ului” ca niciodată. Dar, adevărul meu, așa cum spunem noi în școală, este în celălalt. Asta înseamnă că eu mă formez împreună cu cei cu care relaționez: familia, societatea, cei pe care-i cunosc în școală, colegii de serviciu. Mediul este cel care mă formează cel mai mult, dar și eu pot forma mediul. Actorul, prin profesia lui, este un căutător al adevărului, el luptă pentru adevăr, nu pentru fals. Actorii nu suportă să fie falși, ceea ce mulți oameni obișnuiți acceptă mai ușor. Din această perspectivă arta actorului este o artă a căutării adevărului. Când îl vedem pe președintele Ucrainei, realizăm, mai mult ca niciodată, că avem nevoie de arta actorului înțeleasă ca arta adevărului.

M.B: - Lumea consideră că președintele Zelenski este alături de poporul ucrainean în această situație cumplită, războiul.

L.L: - Dacă am înțelege lumea actorilor, am ști că actorii lucrează întotdeauna în echipă. Nu există actor care să aibă performanță singur. Iată un om care joacă în echipă, cu poporul lui, cu cei alături de el. Pentru un actor asta este firesc. Ori conducătorii, liderii în general, nu joacă în echipă. Zelenski oferă un exemplu, un model, pentru că publicul, poporul în cazul lui, este aproape de el, iar el știe că are nevoie de popor.

M.B: - Am trecut cu toții prin perioada foarte grea cauzată de pandemie. Cât de dificil a fost să depășiți acest moment din calitatea de rector? Cum ați reușit să lucrați online?

L.L: - Pentru studenți a fost foarte greu. A fost o frustrare teribilă și pentru oamenii din universitate, antrenați să lucreze în echipe, împreună.

În echipă, a fi fizic unul lângă altul, numai așa se sudează generații, se formează personalități. Am încercat să nu pierdem sentimentul că facem parte dintr-o comunitate, comunitatea UNATC. Ea îți dă încredere în sine și-ți creează un viitor.

M.B: - Frumos spus. Cum îi faceți pe profesori să se apropie de studenți, să-i descopere uman și să-i formeze profesional?

L.L: - Profesorii noștri au fost formați într-un climat în care erau foarte apropiați de profesorii lor. Pe vremuri, grupele de la actorie aveau doar 4-6 studenți, profesorii erau ca niște părinți, o a doua mamă, un al doilea tată. Lucrul acesta a contat. Conexiunea emoțională era foarte puternică. Asta mi-aș dori și mă interesează să se perpetueze. Nu vreau să rup acest lucru, „cuibul” ăsta. De aceea lupt ca acest cuib al UNATC să fie și să asigure o protecție. Bineînțeles, studenții să iasă din „cuib” când puii au crescut suficient. În acest scop trebuie să avem o legătură bună cu piața muncii și ne luptăm pentru asta cu teatrele, cu studiourile de film și televiziune. Să îmbunătățim cât putem de mult spațiul nostru de influență, aria de contacte profesionale.

M.B: - La facultățile private care au apărut în toată țara, sunt foarte mulți aspiranți să devină actori, regizori, numărul lor a crescut precum ciupercile...

L.L: - Calitatea unei școli e dată de absolvenți. Absolvenții noștri, cu diplomele internaționale pe care le au, pot dovedi că au calitate. Vă dau un singur exemplu, zece ani la rând foștii noștri studenți au fost o prezență într-o fază competițională la Festivalul de la Cannes. Zece ani la rând! Câte facultăți de film la ora asta se pot lăuda cu așa ceva? Sau, pe partea de teatru, avem spectacole realizate de studenți care au luat 9 premii, dintre care două mari premii internaționale. Vorbim despre o performanță extraordinară. Dacă studenții au astfel de performanțe înseamnă că școala este de calitate.

La UNATC, cu studenții în repetiție

M.B: - Ca profesor, vă axați și pledați în formarea studenților pe marele repertoriu. Ați adus la rampă, împreună cu studenții, Trilogia anticilor, Shakespeare, Cehov. Sunt mulți care se opresc la un repertoriu mărunt spunând că are succes la public.

L.L: - Da, dar acesta nu e formator. Problemele eterne ale omului sunt de regăsit în marile texte. Sunt dificil de lucrat, evident că ștacheta e foarte sus, dar faptul că tu te străduiești să lucrezi pe aceste piese, te va forma ca un profesionist extraordinar în viitor. Deci întâlnirea cu marile texte trebuie făcută în școală cât de repede și cu mult curaj, sub protecția evidentă a profesorilor, a unor colegi care se formează cu tine laolaltă.

M.B: - Dintre studenții dvs pe care i-ați format, de cine sunteți legat cel mai mult?

L.L: - O, sunt foarte mulți! Vlad Zamfirescu, Silviu Biriș, Ileana Olteanu, Alexandra Fasolă, Ana Ularu, Șerban Gomoi, Constantin Dogioiu... Realmente sunt zeci de absolvenți minunați!

M.B: - Printre multe alte activități scrieți și piese de teatru. De un deosebit succes s-a bucurat Nostalgicii călători, cu care ați luat Premiul UNITER, oferit de Casa Regală. Ce înseamnă această pasiune pentru dvs.?

L.L: - Se trage de la rădăcină. Mi-a plăcut mult să citesc de foarte tânăr. Faptul că am început să scriu literatură la un moment dat, pentru mine nu a fost o adăugire, ci un rezultat al multor ani de lectură, de trai în alte vieți „alternative” pe care literatura mi le-a oferit. E un parcurs trăit firesc, care rezonează cu gândurile mele împreună cu teatrul și filmul. Fac aceste lucruri, care sunt pentru mine pasiuni.

M.B: - Ați jucat și în câteva filme. Teatrul e o artă mai efemeră, dar vie. De care vă simțiți mai atras?

L.L: - În teatru recompensa este imediată. Prezența ta fizică în fața unor oameni, care sunt și ei prezenți fizic, creează o conexiune emoțională, spirituală care te formează și pe tine. La film, oricât de bun ai fi, și unele filme sunt uluitoare, se creează o conservă. E un material conservat care se rulează în buclă. Contactul dintre tine, omul de film și public, e imediat și atunci satisfacția nu este atât de mare.

Actorii oferă din timpul vieții lor trăit simultan cu timpul vieții spectatorilor. Asta contează enorm și arată că tu oferi cel mai mare cadou pe care îl poți face în viață: timpul vieții tale!

M.B: - Trăim cu toții sub amenințarea războiului. Cum ne ajută teatrul să ne eliberăm de frică?

L.L: - Teatrul ajută enorm pentru că eliberează tensiuni, frică, furie, spaime, ajută să ne reamintim adevărul că cea mai importantă este comunitatea. Că nu suntem singuri în fața ororii. Teatrul este comunitate și împărtășire de sentimente și emoții. Teatrul te ajută să înțelegi că presiunea pe care tu o simți o poți împărți cu alții.

M.B: - Dacă ați avea acum puterea să schimbați ceva în teatru, ce ați schimba?

L.L: - Legătura dintre teatru și societate. I-aș face pe artiști să se pună în miezul comunității, nu alături. Astăzi în lume, mai mult ca niciodată, este foarte important raportul dintre artiștii de teatru și comunitate.

M.B: - La ce visați?

L.L: - Visez la o reconstrucție a comunității de artiști și de intelectuali în România. În acest sens, am început să creez comunități, platforme de întâlnire. Sunt președintele Consorțiului Universitar Arte, care reunește programele artistice a 18 universități din țară. În această vară vom organiza o școală/tabără de vară în care vreau să se întâlnească și să se cunoască studenți cu formare artistică universitară diferită. Este un bun miez pentru clădirea unei generații de artiști împreună cu intelectuali din alte comunități socio-umane. Dacă apucă să se cunoască și să lucreze împreună, pariul e câștigat.

M.B: - O aspirație nobilă și necesară pentru care vă felicit și vă doresc să reușiți!