Lungul drum spre Pulitzer

de Carmen Dragomir | 19 Mar 2010 • 00:00

Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. Acceptă propunerea unui interviu cu bucuria de-a putea vorbi limba natală.

La 16 ani a revenit la numele familiei de domnitori fanarioţi din Moldova, pe care l-a purtat prinţesa Callimachi, căsătorită cu fratele bunicii sale. Rukmini este corespondent pentru Associated Press în Africa de Vest din 2006. A absolvit Colegiul Dartmouth şi are un master în lingvistică la Oxford. Poeziile sale au fost publicate în peste 20 de ziare.

Cariera de jurnalist a început-o în New Delhi, iar reportajele sale au câştigat premiile Sidney Hillman Newspaper, The Templeton Religion Story of the Year şi două premii Associated Press Managing Editors. Ultima oară a venit în România anul trecut şi cel mai mult a marcat-o contrastul dintre funcţionara cu apucături comuniste şi părculeţul în care se găseau pungi pentru mizeria câinilor. Tocmai "paraşutată" din Togo în Senegal, Rukmini vorbeşte despre ce înseamnă să fii reporter, despre renunţări şi succese, despre criză, războaie şi poezie.

● Jurnalul Naţional: Ai câştigat nominalizarea la Pulitzer printr-o serie de reportaje-anchetă, însă am văzut că deseori scrii reportaje de eveniment, iar relatările tale obişnuite pentru AP sunt ştiri. Ce preferi să scrii?
● Rukmini Callimachi: Îmi place mult mai mult să fac reportaje lungi, mă simt mult mai împlinită când reuşesc să fac ceva mai profund, dar asta îmi ia foarte mult timp. Când fac o poveste simt că am reuşit să explic ceva, că am reuşit să ajung la un nivel. Eu nu sunt o persoană care scrie uşor, îmi este destul de greu să scriu, am "writers block", sindromul foii albe, sunt perfecţionistă şi atunci când am un singur proiect de multe ori ajung la un punct în care mă simt blocată, nu-mi place, devine mai complicat decât voiam. Sunt rare cazurile în care textul îmi iese din prima, am reuşit o dată în Afganistan, vara trecută. Marea mea problemă ca jurnalist este că scriu enorm de lent, este foarte, foarte enervant şi frustrant. Atunci când fac ştiri e altceva, e creaţie de moment.

● Sub presiune..
● Da, şi ce este oribil este că am devenit dependentă de adrenalina aia pe care o simţi înainte de dead-line. Trebuie să transmiţi la o anumită oră, o faci repede, bine, prost, dar pe urmă, în noaptea aia, poţi să dormi bine (râde). Atunci când scriu despre ceva profund am bătăi de cap, chiar dacă mă duc la plajă în week-end mă gândesc întruna la ce am de scris, e ceva care mă stresează.

● Cum a fost în Togo?
● Interesant... Îmi place foarte mult când mă trimit într-un loc unde stau două-trei săptămâni, e ca un fel de paraşutism, nu mă oboseşte. Acum, având în vedere conjunctura de acolo nu e tocmai plăcut...

● Cine a câştigat alegerile?
● Băiatul fostului dictator, Faure Gnassingbé. Dar era de aşteptat...

● Cum îţi cauţi subiectele?
● În general, când sunt pe teren, atunci când cei de la AP mă trimit să acopăr un eveniment, fac ştirea şi în timpul ăsta îmi vin idei, văd că există anumite probleme, văd diferite lucruri. Apoi am un timp în care stau să selectez, mă gândesc dacă pot să fac sau nu pot să fac subiectul, pentru că, aşa cum e peste tot, şi noi avem resurse limitate. Nu pot să stau foarte mult timp într-un loc, hotelurile costă mult, şi atunci asta devine o problemă dacă pentru subiectul respectiv am nevoie de o periodă mai lungă. Apoi, un reportaj complet nu-l poţi face fără imagine... Eu lucrez în echipă cu un fotoreporter şi un cameraman. Se întâmplă ca niciunul dintre ei să nu poată veni şi atunci aş avea numai o chestie scrisă... Trebuie să ţii cont de toate lucrurile astea, chiar dacă găseşti o poveste.

AVEAM DOAR DOI MORŢI ANONIMI CU ACELAŞI ADN
● Nu ţi s-a întâmplat să fii şi reporter şi fotoreporter şi cameraman în acelaşi timp de dragul unei poveşti?
● Nu prea, pentru că în toate ţările în care lucrez AP este prezentă de foarte mult timp şi există deja o arhivă de imagini. Ceea ce aş putea eu să fac, fără nicun fel de training, fară niciun fel de aptitudini, nu ar putea să fie la niciodată fel de bun faţă de ceea ce este în arhivă. De exemplu, acum două săptămâni eram în Coasta de Fildeş, am făcut un reportaj despre problemele poliţiştilor de acolo. Întâmplător, Rebbeca, fotoreporterul nostru, era în alt loc şi nu a putut veni. Am făcut un reportaj pentru care cei din redacţie au folosit imagini făcute cu un an în urmă. Nu este ideal, dar este acelaşi loc până la urmă...

● Îţi dai seama că ai un reportaj bun când ai în minte subiectul şi ai făcut documentarea sau abia după ce l-ai scris?
● De obicei după ce l-am scris, pentru că au fost foarte multe subiecte pe care le-am început şi am crezut că or să fie foarte bune, foarte interesante, dar când te apuci de scris îţi dai seama că nu ai material. Am făcut un reportaj în New Orleans după uraganul Katrina, aveam de multă vreme în cap ideea asta, dar nu ştiam cum să o fac. Ştiam că printre cei care au murit erau unii care, chiar după un an de la dezastru, nu fuseseră identificaţi. Ştiam sigur că o să am un reportaj bun dacă pot să ajung să conving autorităţile să mă lase să intru la morga oraşului să caut date, să mă uit pe un calculator, să încerc să înţeleg de ce oamenii ăştia nu sunt identificaţi. Problema era să obţin accesul pentru că ăia nu voiau să mă lase să intru, "că nu trebuie să vorbim de asta"... Am reuşit într-un final să obţin aprobarea şi am făcut un reportaj despre doi bărbaţi găsiţi morţi în aceeaşi casă inundată de apă. Medicul legist stabilise că ei aveau acelaşi AND şi analizele ulterioare dovediseră că erau fraţi, unul avea în jur de 80 de ani, celălalt vreo 65. Ştiam doar atât, dar simţeam că e un subiect foarte interesant, aveam deci doi bărbaţi bătrâni cu acelaşi AND, găsiţi în aceeaşi casă, doi morţi anonimi pe care nu venise nimeni să-i revendice după atât timp. Am mers pe firul poveştii şi am aflat că erau doi bătrâni foarte săraci, unul mai bolnav decât celălalt, aveau grijă unul de altul, locuiau izolaţi de familia lor. Cu foarte multă muncă de investigaţie am reuşit singură să le găsesc nişte rude... o verişoară care locuia la Boston. Pentru mine a fost foarte emoţionant când rudele m-au contactat mai târziu şi mi-au mulţumit că au reuşit să le facă o înmormântare demnă. Am simţit că am reuşit să fac ceva, că ceea ce am scris a schimbat soarta unei familii. Ăsta a fost un caz fericit, dar chiar dacă ai un subiect care parte foarte interesant şi ajungi pe teren şi nu dai de cineva care să-ţi explice foarte bine treaba sau nu ai acces la informaţiile de care ai nevoie, atunci nu iese grozav.
O POVESTE DESPRE COPIII AFRICANI CARE LUCRAU ÎN MINELE DE AUR
● Care a fost cel mai greu reportaj pe care l-ai făcut, pentru care ai suferit cel mai mult?
● Am suferit enorm pentru un reportaj făcut acum doi ani, unul dintre cele trei nominalizate la Pulitzer. Era o poveste despre copiii africani care lucrau în minele de aur. Eu îmi imaginam în primul rând că mă duc acolo în minele alea şi că-i găsesc pe aceşti copii abandonaţi, torturaţi, nenorociţi, care îmi vor spune evident cât sunt ei de nenorociţi şi asta ar fi fost, normal, un lucru emoţionat. Numai că lor li părea ceva normal situaţia în care erau, iar când am stat de vorbă cu ei mi-a fost foarte greu să scot citatele acelea tulburătoare pe care eu am crezut că mi le vor furniza ca să le pun în reportaj. Şi mai complicat decât asta a fost să urmăresc drumul aurului care ieşea din locul ăsta unde lucrau copiii, am făcut foarte multă muncă de teren, din persoană în persoană, până am ajuns la o companie din Elveţia. De aici se ducea într-o altă companie şi apoi ajungea într-o mare bancă elveţiană. Când am vrut să publicăm articolul, prima companie elveţiană, cea care era primul punct de intrare în Europa, ne-a dat în judecată încercând să ne facă să nu publicăm articolul. Ne-a blocat practic un an, a fost foarte, foarte frustrant, am suferit enorm. Am aşteptat aproape 15 luni răspunsul de la tribunalul din Elveţia.

● Ţi-a fost teamă că AP n-o să te susţină?
● Da! Însă acum este o periodă destul de grea pentru noi în jurnalism, nu putem să aruncăm banii în dreapta şi-n stânga, m-am gândit că e mai bine să nu o publicăm decât să le plătim cine ştie cât. Dar cei de la AP m-au susţinut de la început până la sfârşit, am câştigat în final procesul şi-am putut să publicăm reportajul.

● Cât timp ai muncit la reportajul ăsta?
● Mai mult de un an... nu era singura chestie la care lucram, bineînţeles.

UN ARTICOL BUN RĂMÂNE UN ARTICOL BUN
● Există un fel de mit printre jurnaliştii de aici, că textele lungi nu se mai citesc, că presa scrisă de calitate este muribundă, că cititorul e atras din ce în ce mai mult de subiecte de tip tabloid, de informaţii facile care să nu-i provoace prea multe eforturi intelectuale şi să nu-i ocupe timpul prea mult. Reportajul pe care ţie îţi place să-l faci e un gen jurnalistic care nu se poate scrie succint. Ai resimţit astfel de lucruri?
● Este dezbaterea de fiecare zi, şi la noi presa trece printr-o perioadă foarte grea. Dacă te uiţi la presa americană, foarte multe ziare au dat faliment iar multe dintre cele care au rămas au trebuit să dea afară cam jumătate din reporteri, au rămas ca un schelet faţă de ce erau înainte. Dar foarte interesant pentru mine este că cea mai mare revistă de reportaj literar, The New Yorker, n-a scăzut deloc, are fel de mulţi cititori pe cât avea acum 5 ani sau acum 10 ani. Mie asta îmi spune că pentru jurnalistica profundă, adevărată, cititorul a rămas tot acolo, n-a plecat. Bineînţeles că şi aici orice poveste despre vedete gen Madonna sau Britney Spears este transmisă imediat pe Google sau Yahoo, pe toate canalele astea şi atunci avem impresia că subiectele de acest gen sunt mai importante decât o poveste în 2000 de cuvinte despre un copil sărac din Africa. Cred că suntem într-o perioadă de mare schimbare, în care cititiorul are mai multe opţiuni, dar un articol bun rămâne un articol bun. Nu cred că vom ajunge la un punct în care nimeni să nu mai aibă nevoie de articole care tratează subiectul într-un fel profund.

Ceea ce simt eu este că atunci când fac un articol gen tabloid, scurt, repede, "iese în lume" ca să spun aşa, îl public şi nu mai aud nimic. Atunci când fac un reportaj despre care inima mea simte că e ceva adânc, făcut bine, o poveste care are mai multe dimensiuni, de fiecare dată când îmi deschid e-mail-ul cineva l-a văzut, mi-a scris şi l-a apreciat. Mie asta îmi spune că atunci când faci ceva serios, autentic, oamenii nu numai că îl citesc, dar sunt atât de atinşi de ceea ce ai făcut încât te caută ca să te felicite. Adresa mea de e-mail este foarte greu de găsit, este o adevărată gimnastică, cititorii mei trebuie să ia întâi contact cu redacţia de la New York, să întrebe, să se roage, e complicat, de aceea este cu atât mai măgulitor. Dar, ca să revin la întrebare, este un conflict constant între mine şi editorii mei pentru că sunt unii care spun că 900 de cuvinte este maximum, alţii spun că hai, merge şi 1.200, dar toţi sunt de acord că 2.000 de cuvinte este absolut enorm. (Râde)

În fiecare zi mă lupt pentru lungimea textelor. Povestea pe care ţi-am spus-o despre copiii traficaţi a măsurat cam 3.000 de cuvinte, o excepţie aberantă... Dar bineînţeles că trebuie să fie un echilibru între text şi subiect. Reporterii pe care eu îi admir cel mai mult sunt cei care reuşesc să spună cât mai mult într-un text cât mai mic.
FIECARE ANGAJAT ARE DREPTUL LA UN SINGUR PLIC
● Pe fondul crizei globale, presa trece şi ea prin recesiune, iar agenţia pentru care lucrezi a trecut şi ea prin dificultăţi, printr-un plan de reducere a cheltuielilor. Cum se simte criza din mass-media de acolo unde eşti?
● Aici eram patru corespondenţi în biroul de Africa de Vest, acum am rămas doi. Nimeni nu a fost dat afară, dar de fiecare dată când a plecat cineva nu l-au înlocuit. Ne uităm unul la celălalt, eu şi colegul meu, şi ne întrebăm cine pleacă şi cine rămâne. Dar eu am resimţit mai rău criza acum 3 ani în biroul de la Oregon, în SUA, nu era criza asta economică, dar ziarele aveau probleme financiare. Îmi amintesc că şeful meu a renunţat la toate ziarele care veneau la redacţie pentru documentare şi trebuia să ne ducem să le cumpăram de la chioşc. Dar şi mai ciudată şi mai amuzantă a fost următoarea întâmplare: acolo, când primeam ceva personal la redacţie, scrisori, diverse chestii informative sau chiar cecul de salariu, veneau într-un plic. Într-o bună zi au venit şi ne-au spus că fiecare angajat are dreptul la un singur plic şi de fiecare dată când primeam ceva trebuia să-l returnam secretarei care să-l folosească şi a doua, şi a treia oară. Ideea e că meseria asta nu o faci pentru bani, o faci pentru că vrei să ai o viaţă interesantă, vrei să stai de vorbă cu oamenii, vrei să scrii, vrei să călătoreşti. Aici în Senegal, pentru că lucrurile sunt mai ieftine decât în America, pot să-mi permit să plătesc chirie pentru un apartament cu două camere într-o zonă bună din capitală. Mai plătesc şi facturile şi nu-mi rămâne prea mult la sfârşitul lunii.

● Ai spus odată că visul tău e să scrii la un moment dat despre România şi în limba română. Daca ţi s-ar oferi ocazia despre ce ţi-ar plăcea să scrii?
● Da, mi-ar plăcea să scriu despre România şi să fac interviuri în româneşte, dar nu să scriu pentru că asta ar fi foarte grav (râde). Este totuşi limba mea şi aş vrea să stau de vorbă cu oamenii în româneşte. De exemplu, am auzit că în România sunt foarte mulţi care au plecat în Europa de Vest să lucreze în agricultură şi şi-au lăsat acasă copiii de 12-13 ani care joacă rolul de părinte pentru fraţii mai mici. Ăsta e un subiect despre care mi-ar plăcea să scriu. Am fost ultima oară în România anul trecut, nu mai fusesem din 2003, şi m-a impresionat cât de bine arăta faţă de cum îmi aminteam, am remarcat o foarte mare evoluţie. Dar e un anume contrast... Am fost cu tatăl meu la biroul de stare civilă ca să îmi refac certificatul de naştere. Era acolo o femeie crispată şi rea care nu lăsa oamenii să intre decât cum voia ea, bufnea şi trântea, dar ce m-a marcat a fost că acolo, pe un perete, era un mic jurnal pentru Sectorul 1. Şi am zis ok, Sectorul 1 are un ziar al lui, asta e foarte bine, dar în ziarul acela era un articol despre un părculeţ nou făcut, cu stâplişori în care găseai nişte plastice ca să pui răhăţelul câinelui dacă face pe stradă. Adică nici în oraşul meu din California nu se găseşte asta. Nu puteam să cred că acolo erau şi femeia asta cu atitudine comunistă care răcnea la oameni şi stâlpişorul cu punguţa. Un contrast superb.

AM FOST ÎN INDIA, ÎN KASHMIR, ÎN AFGANISTAN, ÎN BADAKSHAN
● Rămâne visul tău câştigarea premiului Pulizter sau ai şi alte vise legate de carieră?
● Sigur, fiecare jurnalist se gândeşte la Pulitzer, dar pentru mine ar fi mai interesant ca reportajele pe care le fac să aibă un impact în lumea în care trăim. Anul ăsta lucrările mele n-au fost printre cele trimise de AP, dar, sigur, eu aş vrea în fiecare an... (râde). Mai fusesem selectată din partea AP, anul trecut nu a fost prima oară când materialele mele au fost trimise. Mi-ar plăcea foarte mult să scriu şi cărţi, dar nu prea am timp. Dacă ar fi să plec de aici îmi pun întrebarea cum o să-mi câştig viaţa ...

● Nu colaborezi la alte instituţii de presă?
● Nu, nu am voie, contractul meu este exclusiv cu AP.

● Ştiu că ai câştigat şi multe premii literare, iar poeziile tale au fost tipărite de mai multe publicaţii. Te consideri un jurnalist-scriitor sau un scriitor-jurnalist?
● Cred că am început ca scriitor-jurnalist şi tot acolo sunt, cu toate că meseria mă forţează să fiu mai mult jurnalist decât scriitor.

● Ce anume te-a determinat să te apuci de presă? Ai fi putut să alegi literatura...
● Am pornit de la ideea că vreau să scriu şi am ajuns la concluzia că presa este o metodă prin care să-mi câştig şi existenţa şi să fac şi ceea ce îmi place. Pentru poeziile pe care le-am publicat cred că am fost plătită doar cu 100 de dolari, nu îmi ajungeau nici măcar de chirie pe o lună. În 2000 am terminat masteratul şi am plecat în India cu ideea că vreau să fiu jurnalistă, să scriu şi să-mi câştig viaţa aşa. Nu a fost uşor deloc să înţeleg cum se face, m-am bătut foarte tare să-mi găsesc un job, atunci eram freelancer, cred că am publicat doar trei articole într-un an.

● Şi poetul din tine ce face acum? Mai scrii poezii?
● Nu mai scriu de multă vreme. Dar tehnicile pe care le utilizam când scriam poezii le folosesc în fiecare zi. Atunci când scrii o poezie construieşti o imagine. Este acelaşi lucru când fac un reportaj. Poezia îţi arată cum să creezi o structură, iar eu găsesc că asta este foarte important într-un articol, să ştii unde începi şi unde termini. Mă deranjează foarte mult când citesc ceva şi văd că persoana care a scris nu s-a gândit deloc la prezentare. Nu este important numai faptul că ai fost acolo şi că ai câteva informaţii despre ce s-a întâmplat dacă nu are culoare, dacă nu poţi să simţi, să miroşi, să auzi zgomotele din jur.

● Ai relatat din zone instabile politic, despre lovituri de stat, despre calamităţi naturale, cutremurul din Gujarat, uraganul Katrina, ai scris din suburbiile Chigagoului până în Dakar. Care a fost cea mai periculoasă situaţie în care te-ai aflat?
● Din fericire până acum, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am fost într-o situatie în care viaţa mea să fie în pericol. Am fost în India, în Kashmir în timpul războiului, în Afganistan, în Kabul, în Badakshan, dar nu am fost niciodată lângă o bombă care a explodat, nu am fost niciodată aproape de ceva foarte, foarte periculos.
ARĂTAM CU DEGETUL ÎNTR-O PARTE SAU ÎNTR-ALTA
● Interese politice şi economice sunt peste tot. Ţi s-a cerut vreodată să abordezi un subiect dintr-un anumit unghi convenabil editorului, dar care nu era în acord cu punctul tău de vedere? Ai făcut asta?
● Până acum nu am fost în situaţia asta. Noi suntem o agenţie nonprofit, proprietarii noştri sunt celelalte ziare, este foarte diferit de o publicaţie unde, să zicem, compania X plăteşte pentru reclamă şi tu trebuie să scrii despre activitatea companiei într-un mod pozitiv, chiar dacă tu crezi că nu este aşa. În schimb, AP mi-a arătat ce înseamnă să fii corect faţă de un subiect, pentru că eu atunci când mi-am început meseria aveam ideile mele, credeam că ştiu imediat că ăla este rău, iar celălalt e bun, că ăla e corupt şi că eu trebuie să arăt cine este personajul negativ. Când citesc ce am scris acum şase-şapte ani îmi stă în gât pentru că mi-am dat seama că, fără să vreau, de fapt arătam eu cu degetul într-o parte sau într-alta. Iar jobul meu ca jurnalist este să fiu imparţial.

● Vorbeai de idealismul de început, de pornirile de a face pe justiţiara. Asta se estompează pe parcurs, dar crezi că meseria asta se poate face fără idealuri?
● Sper că nu am pierdut idealismul pentru că dacă îl pierd ar trebui probabil să fac altceva. Dar eram destul de sensibilă înainte, mă impresionam uşor. Mi-am dat seama că, de fapt, cu timpul înţelegi că trebuie să prezinţi lucrurile puţin ambivalent pentru că nu ştii cum va evolua situaţia respectivă. De exemplu, acum ceva vreme am scris despre noul conducător al Guineei, ţară care fusese sub un regim dictatorial vreme de peste 20 de ani, că se pare că va fi un conducător bun. Mă impresionase discursul, părea că are de gând să facă ceva. Şeful meu m-a atenţionat că s-ar putea să mă înşel şi peste câţiva ani s-a dovedit că a avut dreptate, că ăla a facut acolo aceleaşi nenorociri ca şi cei dinaintea lui. Deci, ăsta este unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat.

SĂ SIMT CĂ SUNT ACOLO, CĂ AM VĂZUT...
● Care este cel mai mare compromis pe care l-ai făcut pentru meseria asta?
● Cel mai mare compromis este pentru ce va fi în viitor. Am 36 de ani şi trebuie să mă decid dacă vreau să am copii sau nu. Până acum eram femeia care spunea că nu vrea lucruri convenţionale, că vreau să mă duc peste tot, că nu vreau copii, şi acum, când se apropie vârsta asta de 40 de ani, care este ca un plafon, îmi pun întrebarea dacă nu o să regret mai târziu. Nu ştiu... Dar dacă am copii o să mai vreau să ma duc în Afganistan, o să mai vreau să ma duc în Irak!? Dacă aş putea să să pun partea asta a vieţii mele mai târziu, undeva spre 50 de ani, ar fi mult mai bine, dar bineînţeles că nu pot. Mi se pare că tocmai acum am început viaţa pe care vreau s-o trăiesc şi n-aş vrea s-o întrerup. Cam asta ar fi dezbaterea interioară.

LE SPUNEAM CĂ TATA E MORT
● O viaţă personală ai?
● Sunt atât de interesată de ce fac şi este atât de important pentru mine încât nu reuşesc să mă gândesc la altceva. Nu sunt o persoană care poate să spună "stop", şi când mă duc cu prietenii la o bere eu tot la ale mele mă gândesc. Mi se pare fascinantă munca mea.

● Prietenul tău ce spune?
● Prietenul meu, Michael, este camerunez, de fapt pe jumătate francez, pe jumătate camerunez, o chestie destul de scandaloasă pentru părinţii mei... Dar ce este deosebit la el e că, dintre toţi, a fost singurul meu prieten care a fost foarte mândru de ceea ce fac şi m-a susţinut. Chiar azi-dimineaţă şefii mei m-au sunat să mă întrebe dacă vreau să mă duc patru luni în Haiti. L-am întrebat, l-am văzut că nu prea îi convine şi atunci am zis ok, mă duc doar două luni. I s-a părut în regulă aşa, e foarte înţelegător.

● Crezi că poţi să te opreşti într-o zi?
● M-am uitat la femeile africane care îşi pun un cearşaf pe spate, îşi cară copiii acolo şi se duc să muncească la câmp, să facă agricultură. Aşa aş vrea şi eu, să-mi pun copilul în spate şi să mă duc unde am treabă. Nu ştiu dacă fotografului meu de la AP i-ar plăcea să fie în aceeaşi maşină cu un copil care plânge. Mi se pare foarte incorect că bărbaţii continuă cu drumul lor şi după ce au un copil, iar noi femeile trebuie să ne oprim. Mă gândesc că trebuie să fie undeva un drum de mijloc.

● Din momentul în care ai devenit cunoscută în România, după nominalizarea la Pulitzer, au apărut tot felul de istorioare legate de familia ta. Spune-mi cum stau lucrurile.
● (Râde) Da, interesant este că nimeni în America n-a scris despre mine şi am apreciat foarte mult că, deşi eu am plecat din România la vârsta de 5 ani, în 1979, voi vă interesaţi de mine. Când m-am întors prima oară în 1995, verii mei îmi spuneau că se vede de la o poştă că nu sunt de-acolo... I-am înţeles pentru că ştiu că a fost greu şi pentru ei, dar m-am simţit respinsă ca şi cum eu n-am o parte din cultura asta, nu sunt româncă. Apoi, când au apărut toate articolele astea despre mine anul trecut, a fost ca şi cum românii m-au luat în braţe.

Ca să-ţi răspund la întrebare, mama şi tatăl meu au divorţat când eu aveam 7 ani, în Elveţia, acolo unde ne stabilisem după ce am plecat din România. Apoi mama s-a recăsătorit cu Mihai Botez, care era disident şi care a fost ca un tată pentru mine. A fost o perioadă foarte grea pentru că tatăl meu bun, Şerban Sichitiu, rămăsese în Elveţia, iar noi am plecat în SUA. A fost un divorţ foarte urât şi a fost o perioadă în care tatăl meu adevărat nu a mai fost deloc prezent în viaţa mea, iar Mihai Botez a ţinut locul tatălui pe care nu l-am avut atunci. N-am vorbit cu tatăl meu adevărat cam 10 ani, între 1995 şi 2005. Mi-era foarte greu să le explic oamenilor că lucrurile între el şi mine sunt atât de amare încât nu mai vorbim şi atunci am început să le spun că e mort. Asta le spusesem şi celor de la AP. Într-o zi, în 2005, o colegă uimită mi-a spus: "Rukmini, te caută cineva, spune că este tatăl tău". Am vorbit, ne-am revăzut şi acum şi mie şi lui ne pare rău de cei 10 ani pe care i-am pierdut.

AICI AU FOST NIŞTE CRIME ORIBILE, VIOLURI, MASACRE
● Citindu-ţi reportajele, îmi dau seama că oriunde te uiţi în jur acolo unde eşti e ceva care te impresionează, este o parte a lumii unde sunt cele mai grele condiţii de trai. Spune-mi ce lucruri te-au marcat de când ai plecat în Africa.
● Este continentul unde au fost cele mai multe conflicte. Aici au fost nişte crime oribile, violuri, masacre... Ce mă marchează este faptul că oamenii trec prin lucrurile astea care cred că pe mine m-ar distruge total şi îşi continuă viaţa aşa. Mi se pare remarcabil că o femeie care a fost violată de mai mulţi bărbaţi reuşeşte să mai râdă, să aibă o viaţă normală. Nu ştiu dacă şi noi am mai fi la fel dacă toţi oamenii din familia noastră ar fi masacraţi. Ai mai putea să continui, să te scoli dimineaţa şi să mai ai o viaţă?

● Mă gândesc că atunci când eşti singur pe marginea prăpastiei conştientizezi că nimeni nu te poate ajuta decât tu însuţi. Alegi să cazi sau să găseşti drumul înapoi.

Revenind la discuţia despre meseria asta, cineva îmi spunea că e foarte important pentru cine scrii. Tu pentru ce scrii, pentru felicitările care vin după un reportaj bun, scrii pentru a schimba ceva sau scrii pentru cineva anume?
● În primul rând scriu pentru mine şi când spun asta vreau să spun că eu sunt o persoană care citeşte cu foarte mult interes, cu foartă multă pasiune când ceva este bine scris, bine construit. Încerc să scriu pentru un cititor care ar fi ca mine, pentru cineva care atunci când citeşte spune "oau, când citesc asta simt că sunt acolo, că am văzut şi eu acelaşi lucru, că am simţit acelaşi lucru". Apoi, dacă cineva mă felicită, bineînţeles că îmi pare bine, dar asta este secundar.

● Mulţi se simt jigniţi când li se dau înapoi textele, să le refacă. Ţi s-a întâmplat des?
● Mi se întămplă şi acum. Dar este o conversaţie, vorbesc cu editorul şi cădem de acord cum este cel mai bine. De exemplu, la unul dintre reportajele pentru Pulitzer, nu-mi mai amintesc exact cum începusem, dar am avut un dialog revelator cu editorul meu despre timpul la care să relatez povestea, la trecut sau în prezent. Sunt lucruri care şi mie îmi scapă, iar editorul are grijă de asta. Nu se întâmplă să intre să-mi strice textul sau aşa ceva, dicutăm şi găsim calea cea mai bună.

● Din ce aluat se face un reportaj bun?
● În primul rând, în engleză vorbim despre "real people", oameni autentici. N-o să iasă un lucru bun dacă nu-i găseşti pe cei afectaţi de lucrul despre care scrii. Un editor foarte bun, de la care am învăţat foarte multe lucruri, îmi vorbea deseori despre ritmul cuvintelor. Este ceva la care poeţii se gândesc, dacă strada are un ritm, o cadenţă... Chiar dacă ceea ce facem noi este un text de jurnalism, trebuie să aibă o muzică a lui, e important să te gândeşti la asta. Tot el m-a învăţat ca înainte să ies pe teren să-mi scriu 3 lucruri ca să nu le uit: ce miros, ce văd, ce aud. Pentru că te duci unde trebuie să te duci, vorbeşti cu cineva şi uiţi de lucrurile astea. Şi întotdeauna fac un pas înapoi, respir şi mă gândesc: miroase a iarbă, a vechi, care sunt culorile de aici? Apoi, cu lucrurile astea, construieşti ceva astfel încât cititorul să se simtă acolo, cu tine.