Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Ce te consideri (dincolo de identitatea biologică) mai întâi și mai întâi: poetă, romancieră, eseistă, militantă socială? Ce-ți vine cel mai la îndemână să scrii, dragă Patricia Lockwood? Te întreb pentru că abordând cartea ta recent publicată (și) în România - „Nimeni nu vorbește despre asta” - m-am pomenit gândindu-mă la ea fie ca la un poem în proză, fie ca la un roman extrem contemporan, fie ca la o spovedanie, o mărturisire - mai ales în a doua parte, unde ai separat apele online de apele offline. A fost o construcție deliberată ori pur și simplu ai lăsat verbul să curgă liber? (Felicitări, în orice caz!)
- Patricia Lockwood: Mă simt poetă, în primul rând. Nu mă consider deloc romancieră, ceea ce este amuzant, și scriu eseuri de critică doar din întâmplare. Probabil sunt prea introvertită pentru a mă considera activist social, dar fac tot ce pot din colțișorul meu.
Despre poezie, proză (umoristică) și confesiune
Citește pe Antena3.ro
- Întorcându-ne la versuri...
- Poezia este cel mai plăcut de scris. Dar și proza umoristică „curge” câteodată cu o așa mare ușurință încât pare că trișez... Poezia nu este însă ușor de înviat - nici n-ar trebui să fie - poate de-asta sunt atât de fericită când mă simt capabilă s-o scriu. Oricum, dintre toate formele de exprimare ficțiunea literară este cea mai dificilă. Unii compară poezia cu proza și cred că aceasta este, într-adevăr, o modalitate de a privi lucrurile. Am început prin a scrie mici observații pline de umor despre internet, fără să știu cu adevărat ce voi face cu ele sau ce formă mai amplă ar putea căpăta. Aceste prime observații au fost mai mult satirice, conțineau mai puțin adevăr personal. Când anumite evenimente au avut loc în viața mea, ele păreau să decurgă din aceste observații pe care le făcusem deja, însă au luat apoi un ton mai serios și mai aproape de confesiune. Eh, aceste momente trăite au fost, de fapt, plămada din care au crescut ulterior formele de astăzi.
Picătura-diamant
- Cum te-ai apucat de scris, Patricia? Și de ce?
- S-a întâmplat foarte devreme - aproape de îndată ce am putut înfăptui actul fizic de a scrie, m-am considerat scriitoare. A fost ciudat totuși, pentru că nu gândeam în mod natural poveștile. M-am concentrat asupra cuvintelor și expresiilor unice, care se întrevedeau la orizont și păreau să aibă propria lor personalitate. Parcă le și desenam în vreme ce le așterneam în scris. Primul lucru pe care îmi amintesc să-l fi scris și pe care astăzi l-aș putea considera literatură a fost un haiku despre o picătură de ploaie asemenea unui diamant care picura de pe o frunză, pe care l-am și ilustrat cu markere magice, având mare grijă la descrierea modului în care se prelingea acea picătură-diamant.
Președintele-clovn țicnit
- Și-acum, de la poezie japoneză, la politică! Scrii la un moment dat în „Nimeni nu vorbește despre asta”: „Politica! Problema era că acum aveau un dictator, ceea ce, potrivit unor oameni (albi), nu mai avuseseră niciodată, iar potrivit altora (toți ceilalți), avuseseră întruna, de la începutul lumii”. Sancționezi frecvent derapajele politice, ești, așadar, bine ancorată în realitatea aceasta dificil de digerat pentru oamenii obișnuiți. Care crezi că au fost și sunt cele mai mari derapaje politice ale Americii din timpul vieții tale?
- Politica din țara mea a fost întotdeauna scăpată de sub control. Panta descendentă vizibilă pe care ne aflăm la ora actuală a început în anii ’80, cu Ronald Reagan - multe dintre politicile sale sociale și prosperitatea lui vânturată strict la nivel retoric ne-au adus în această situație. În era Trump, mulți oameni au atras atenția că acesta nu doar că nu adopta politici noi, favorabile cetățenilor americani, ci le și continua pe cele vechi, dăunătoare. În plus, președintele Trump era și un clovn țicnit. A existat o obiecție estetică, chiar și în rândul oamenilor care habar n-aveau ce este estetica. Dar, deh, America…
Divide et impera, varianta americană
- Este americanul de rând un tip rasist prin însăși structura lui intimă ori este mai degrabă un individ ușor de manipulat?
- Câte puțin din ambele. Mulți americani au convingeri rasiste și au fost, de fapt, crescuți cu ele, însă ei sunt, de asemenea, incredibil de naivi ca ființe politice. Politica socială americană ridică oamenii împotriva oamenilor, astfel încât toți să fie distrași de la posibilitatea unei lupte purtate în comun, dar această strategie nu este evidentă pentru mulți cetățeni, cărora le este mai ușor să rămână captivi în anumite prejudecăți decât să creadă că răul cultivat îi va afecta și pe ei. Un american tipic, dacă i se aruncă o plăcintă în figură, îl va cafti pe individul de lângă el, în loc să-l caute pe cel care a aruncat-o de fapt.
Holograme cu cowboy
- Dacă aș fi susținut-o eu, ar fi sunat probabil răutăcios… Dar să abordăm și chestiuni românești sau cel puțin cu miez comun.
- Te rog.
- Românii i-au așteptat 50 de ani pe americani, să-i ajute să se elibereze din gheara rușilor. „Partizani” erau numiți luptătorii de gherilă refugiați în munții României și vânați decenii la rând de comuniștii instalați la putere (la București) de Uniunea Sovietică. Americanii n-au mai venit atunci, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, picaseră la pace cu Stalin… Dar iată că s-au întors până la urmă în Europa de Est. Mirarea mea este următoarea: cum percep americanii, oameni ca mine și ca tine, politicile (costisitoare) instrumentate de guvernul SUA atât de departe de casă? Le văd ca pe o tendință de extindere a influenței americane pe tot globul, ca pe un vehicul de exportare a valorilor promovate la Washington, ca pe o misiune a păcii ori ca pe un mijloc strategic de impunere (inclusiv pe calea armelor) a unui control economic, implicit financiar?
- Din experiența mea, majoritatea americanilor se gândesc foarte puțin la politica externă, posibil pentru că aceasta este singura modalitate de a cultiva și păstra sentimentul că America este o forță binevoitoare în lume. Amploarea și istoria acesteia sunt atât de imense încât, deseori, să afirmi niște fapte te poate face să pari un teoretician al conspirației sau un nebun ce zgârie diagrame pe pereți. America încearcă să-și extindă influența prin aceste metode, desigur. Dar ele sunt mai puțin eficiente decât este exportul de cultură prin mass-media. Aceasta este adesea ceea ce ajunge mai întâi într-un anumit loc, înainte de orice politică ori prezență fizică - hologramele cu cowboy.
Cărtărescu, bărbatul cu claxon
- Că tot am adus (mai sus) vorba despre români: ce-ți vine în minte când auzi numele acestui popor, al acestei țări atât de îndepărtate de SUA? Ești familiarizată cu scrierile vreunui literat de origine română? Ori poate cu operele de artă ale vreunui artist român? Cel mai în vogă romancier român astăzi, tradus inclusiv în SUA, se numește Mircea Cărtărescu. Ai auzit de el? Altul, un savant din garda veche, ar fi Mircea Eliade, istoric al religiilor stabilit la sfârșitul anilor ’50 la Chicago, unde a și predat până sfârșitul vieții.
- Știu câte ceva despre grupul Oniric. Am auzit de Cărtărescu, dar nu l-am citit încă - „Nostalgia” a făcut un pic valuri pe aici când a fost publicată la „New Directions”. Am înțeles că ultima parte a acestui roman se concentrează pe un bărbat care devine obsedat de claxonul mașinii sale... Sună foarte mult ca ceva care m-ar preocupa.
Acumulare, juxtapunere și rezonanță
- Cine sunt scriitorii/scriitoarele favorite ale Patriciei Lockwood?
- Răspunsul meu la această întrebare se schimbă de la o zi la alta și chiar de la o clipă la alta - de fapt, de obicei, joc cartea neantului atunci când îmi pune cineva această întrebare, de parcă n-aș fi citit nimic în viața mea decât benzile desenate cu Garfield. Ca să scriu cartea „Nimeni nu vorbește despre asta”, m-am surprins revenind în special la lucrările scriitorului american David Markson, care a scris romane fragmentare ce cuprindeau fapte despre viețile și modurile în care au decedat scriitori, artiști, sculptori, muzicieni și pictori. El a reprezentat una dintre primele mele întâlniri cu acea metodă specială, care folosește acumularea, juxtapunerea și rezonanța în situații în care alții folosesc progresia, conflictul, intriga.
Copila de lângă Papa Francisc
- (Mai) ești un om religios, Patricia? Ce rol joacă marile religii astăzi, în secolul tehnologiei și al vitezei?
- Nu mai sunt o tipă religioasă. Cu toate acestea, recent, când am avut ocazia să-l cunosc pe Papa Francisc - la o adunare a unor artiști, scriitori și gânditori la Capela Sixtină - m-am pomenit așa, că revin în copilărie. Ritualul fizic al religiei e ceva care rămâne în sufletul tău. De altfel, descriu în PRIESTDADDY felul în care dorința de a îndoi genunchii sau de a face semnul crucii este ceva care aproape pare să sălășluiască în corp, un gest care este chemat oricând de sunetul unui clopot sau la alt semn.
Religia, la stânga și la dreapta
- Ce rol mai joacă marile religii astăzi, în secolul tehnologiei și al vitezei?
- Era rețelelor sociale e martoră la o renaștere a sentimentului religios, atât la adepții stângii, cât și ai dreptei. În rândul stângii, ascensiunea sa a fost oarecum misterioasă pentru mine - inițial a apărut un titlu în NOITAT despre cum s-a încheiat domnia scurtă și hilară a ateilor și despre cum ne-am întors la respectul față de toate religiile, cu excepția Scientologiei, care susținea că există erori virale în minte - dar părea asociată cu activismul și cu idei de justiție socială. În rândul dreptei însă, am văzut creștinismul încurcat cu trumpismul în moduri pe care nu mi le-aș fi imaginat acum zece ani. Era clar că rețelele de socializare jucau un rol important în acest lucru, accelerând, intensificând fenomenul. A fost îngrijorător de urmărit, dar este important să ne amintim că s-a întâmplat pentru că spațiul acesta virtual reprezintă un loc de reunire a oamenilor. Poate găzdui mesaje greșite, dar și adevăruri pure.
Scurtă carte de vizită
Patricia Lockwood (n. 1982) este poetă, eseistă și romancieră. Volumul ei de memorii din 2017, Priestdaddy, a câștigat Thurber Prize for American Humor. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale se numără Motherland Fatherland Homelandsexuals, din 2014, declarat de The New York Times una dintre cele mai bune cărți ale anului. Scrie eseuri și publică în mod constant în London Review of Books. Nimeni nu vorbește despre asta este primul ei roman, despre care, din 2021, vorbește toată lumea. Patricia Lockwood trăiește în Savannah, Georgia.
„Mă simt poetă, în primul rând. Nu mă consider deloc romancieră, ceea ce este amuzant, și scriu eseuri de critică doar din întâmplare”, Patricia Lockwood, poetă și scriitoare (americană)
„Politica din țara mea a fost întotdeauna scăpată de sub control. Panta descendentă vizibilă pe care ne aflăm la ora actuală a început în anii ’80, cu Ronald Reagan”, Patricia Lockwood, scriitoare și poetă
„Președintele Trump era și un clovn țicnit”, Patricia Lockwood, poetă și scriitoare
„Am auzit de Cărtărescu, dar nu l-am citit încă - «Nostalgia» a făcut un pic valuri pe aici când a fost publicată la «New Directions»”, Patricia Lockwood, poetă și scriitoare
„În rândul dreptei însă, am văzut creștinismul încurcat cu trumpismul în moduri pe care nu mi le-aș fi imaginat acum zece ani”, Patricia Lockwood, poetă și scriitoare
2021 a fost anul în care scriitoarea Patricia Lockwood a câștigat Dylan Thomas Prize și a prins finala pentru Booker Prize și Women’s Prize for Fiction
