Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dovada tulburării mele: „Portretul este cel al omului pe cale de însingurare, care-și pierde atributele de relaționare (care nici nu au fost pe deplin cucerite), din ce în ce mai centrat pe propriile-i plăceri, care se simte neînțeles, care benchetuiește cu tehnologia, atribuindu-i calități pe care, îndeobște, nu le are, ale cărui visuri se reduc la a avea bani (nu la a-i câștiga, ci direct la a-i avea), care nu știe nimic despre societatea în care trăiește, care trăiește în vagul lucrurilor, pentru că nimeni nu îi arată consistența lor, care relativizează totul căci totul e înlocuibil. Văd la acești tineri multă nesiguranță, multe temeri, lipsa unor idealuri sănătoase. (…) Pe scurt, este portretul unui copil mult sub nivelul de vârstă biologică”.
- Jurnalul: Ați publicat un studiu instructiv și interesant - „Nu copilul e de vină. Pentru o contraetică a părintelui care știe tot” -, sincere felicitări (și) cu acest prilej, stimată doamnă Ioana Scoruș! Cum s-a înfiripat ideea acestei cărți și cum ar trebui citită pentru a fi înțeleasă exact așa cum merită și trebuie să fie aprofundată?
- Ioana Scoruș: Cartea nu ar fi existat dacă Lidia Bodea, directorul general al Humanitas, nu mi-ar fi înaintat ideea. Iar ideea a fost un cuvânt: vanitatea. Desigur, vanitatea părintelui. Cuvântul s-a articulat imediat cu ceea ce vedeam în cabinet de ani și ani, și anume modelul părintelui care, mai mult sau mai puțin conștient, își folosește copilul pentru a se gratifica pe sine, dovadă a faptului că este un părinte bun. Așadar, Lidiei Bodea i se datorează existența cărții, eu doar am scris-o.
Smulgerea din iluzie
- Felicitări și Lidiei, o femeie cu minte-brici!
- Acum, cartea ar trebui citită păstrând în gând, așa cum o spun și în „Avertisment”, faptul că nu se vrea o critică la adresa părinților, și asta pentru că, pentru cititor - am fost cât se poate de conștientă de acest aspect atunci când am scris-o -, există la tot pasul riscul să se identifice fie cu portretele părinților pe care le creionez de-a lungul ei în vignete clinice, fie cu portretul generic al părintelui care își folosește copilul ca pe un obiect personal. M-aș bucura dacă cititorul ar înțelege că scopul ei nu este să lezeze, ci să conștientizeze părinții că noi toți greșim, că nu există părinte perfect și că a-ți recunoaște greșelile într-o oglindă care ți le-arată nu înseamnă a fi arătat cu degetul pentru a fi blamat.
Citește pe Antena3.ro
- Cine vrea să înțeleagă, va înțelege.
- Deci s-o citească cu gândul că, dacă îi va părea nemiloasă pe alocuri, este pentru că am sperat să produc o smulgere violentă a cititorului din iluzie, din aceea că, la problemele pe care copilul său le are, el, părintele, nu ar avea nicio contribuție. Pentru că noi toți credem că am făcut tot ce ne-a stat în putere pentru ca să-i fie cât mai bine copilului nostru, lucru care e, desigur, o iluzie. Pentru că a face ceea ce considerăm că e bine pentru el nu este, mereu, același lucru cu a-i face bine.
Copilul și formarea minții
- Fără îndoială… Dar explicați-ne, vă rog, cum se formează psihicul și mintea unui copil și, mai ales, cum tind spre maturizare aceste procese în raport cu mediul pe care părinții sunt (sau nu) capabili să-l creeze pentru propriii descendenți?
- La venirea pe lume, nou-născutul nu este altceva decât un potențial care, pentru a se dezvolta, este necesar să întâmpine mediul care îi va susține și ajuta dezvoltarea. Primul mediu al copilului este mama, mai exact, mintea mamei, presupunând asigurate îngrijirile corporale pe care aceasta i le va oferi. De ce este mama resimțită ca un mediu și nu ca o persoană? Pentru că, în prima perioadă a vieții, puiul de om nu are conștiința unui celălalt diferit și separat de el. Nu are nici măcar conștiința propriei existențe ca atare. Ceea ce are la dispoziție este un corp dotat cu simțuri, însă imaturitatea sistemului nervos și lipsa „aparatului de gândit gânduri” nu îi dau posibilitatea să știe că există, ci doar posibilitatea să simtă că este.
Formarea psihicului
- Așadar?
- Prin urmare, simte diferite senzații în corp, simte foame, ca mai apoi să simtă că nu mai îi este foame, simte frig, ca mai apoi să simtă nu mai îi e frig, se simte purtat, luat - într-un cuvânt, atins - și, nedeținând nici conștiință de sine, nici de celălalt, o resimte pe mamă ca și cum ar fi o prelungire a sa. Nefiind un altcineva, o putem asimila pe mamă unui mediu, și anume un mediu de îngrijire. Pentru ca un nou-născut să devină un om dotat cu conștiință și nu doar cu conștiență, el are nevoie, pe lângă îngrijirile corporale, de mintea mamei (sau a persoanei care-l crește) care să fie în contact cu el. O mamă suficient de bună este o mamă care are capacitatea de a se raporta la copilul ei ca la o persoană diferită și separată de ea, care să aibă capacitatea de a-și gândi copilul, de a-l visa, de a-l ține în minte, de a sta conectată la el. Psihicul survine din această inițială relație dintre mintea mamei și copil, mamă care învață să-și cunoască copilul cu fiecare zi care trece, care învață să-i descifreze sunetele, limbajul corpului, grimasele, la fel cum și copilul învață să-și cunoască mama.
Tatăl, echivalentul timpului
- Miracol după miracol.
- Mintea mamei prelucrează toate aceste informații care vin de la copil, dându-le sens. Înțelegându-le, oferă îngrijirile de care copilul are nevoie. Mama cu copilul formează, în această etapă de viață, o unitate simbiotică, e ca și cum ar fi o singură persoană. Dar la un moment dat apare tatăl în această uniune fuzională, tată care-și cere drepturile: ca soția să îl reintegreze în viața ei. Prin mișcări mentale totalmente inconștiente, tatăl va separa cuplul mamă-copil, dacă mintea mamei va fi capabilă să permită acest lucru. În acest fel apare relația triunghiulară mamă-copil-tată. Simbolic vorbind, tatăl reprezintă realitatea și, prin asta, timpul. Prin urmare, copilul este introdus în realitate iar psihicul lui va integra această dimensiune. Urmează alte etape de dezvoltare care, dacă sunt gestionate corespunzător de părinți, vor crește și maturiza psihicul copilului, însă procesul este mult prea laborios pentru a putea fi prins în câteva fraze. În carte am dezvoltat pe larg acest lucru.
Părinți în armonie, copil sănătos
- În siajul mirării precedente: lămuriți-ne factorii care îi influențează copilului creșterea în sens pozitiv și factorii care îi determină creșterea în sens negativ. Sunt vitale aceste raporturi în formarea viitorului adult, nu?
- Creșterea spre maturizare este dependentă de starea de echilibru psihic al mamei și de calitatea adecvării sale la copil. O mamă sănătoasă și echilibrată psihologic vorbind este o mamă care este dotată cu ceea ce am pomenit mai sus și care formează cu partenerul ei de viață un cuplu solid, pentru că aici intervin și calitățile psihice ale tatălui, tot în termeni de maturitate. Ideal este ca mama să poată sta cu copilul în primii doi ani de viață, adică acea etapă de dezvoltare din care, dacă etapa nu a fost încheiată fără ravagii, se vor dezvolta, în adultul care copilul va deveni, tulburările și patologiile cele mai grave (depresii adânci, psihoze etc.). Prezența unui tată la fel de echilibrat este, și ea, la fel de importantă ca a mamei. În principiu, sănătatea psihologică și devenirea ei presupune existența în mediu a unor părinți/îngrijitori care dețin maturitatea psihică necesară structurării unei minți sănătoase. Nu contează situația materială a cuplului, gradul de instrucție etc., tot ce contează este maturitatea părinților și o bună relație între ei (presupunând inclusă iubirea față de copil), ceea ce poate părea banal, dar care, din nefericire, este rar.
Amprenta de neșters
- Maturitate psihică - ce înseamnă, de fapt?
- Când mă refer la maturitate psihică nu folosesc termenul comun al cuvântului maturitate, mă refer la anumite capacități necesar a fi prezente în ambii părinți, or, asta nu se prea întâmplă foarte des. De aici, din imaturitatea noastră, derivă cele mai multe probleme. Amprenta pe care o punem pe copil este veșnică, iar problemele care vor apărea în viața lui de adult (ades și în cea de copil) sunt consecințe ale imaturității noastre. A învăța niște comportamente nu rezolvă lipsurile sau perturbările de fond, ele își vor spune cuvântul mai departe. Așadar, atât dezvoltarea, cât și micile sau marile cataclisme din viața psihică a copilului nostru țin de cât de adulți suntem din acest punct de vedere.
- Susțineți, ca o chintesență a acestei lucrări remarcabile, că toți copiii se nasc cu disponibilități nelimitate de dezvoltare și totul, în conturarea viitorului lor, ar depinde de mediul pe care cei care-i au în grijă ar fi capabili să-l construiască. Greșesc? Adică, dacă noi, părinții, suntem în stare să le oferim odraslelor noastre condiții optime pentru dezvoltare, înseamnă că ei vor deveni, fără greș, adulți responsabili, suficient de puternici să facă față provocărilor vieții…
- Da, așa este, cu condiția ca noi, părinții, să fim adulții despre care am tot vorbit până acum. Sigur că nu putem controla hazardul, adică evenimentele viitoare, sigur că nu putem ști dinainte amploarea lor, însă, într-o viață obișnuită, lipsită de cutremure, un copil crescut de părinți echilibrați va deține instrumentele cu care să facă față vieții. Și tot noi vom fi alături de ei până când vor deveni adulți și cu siguranță că împreună ne vom descurca în cazul apariției neașteptatului.
Conținuturi inconștiente sănătoase
- Cum arată (sau, mai exact, cum ar trebui să arate), stimată doamnă Ioana Scoruș, cuplul de părinți ideal? E în discuție acel cuplu care nu încearcă, fie și inconștient, să imprime urmașilor propriile aspirații. Cum ar arăta mama ideală? Dar tatăl ideal?
- Nu există părinte ideal și nici nu e necesar să fie așa încât copilul să se dezvolte sănătos, e necesar ca părinții să fie „suficient” de buni, iar acest suficient l-am definit mai sus: echilibru psihic, maturitate psihică, o bună relație de cuplu. A fi maturi psihic înseamnă a fi avut, la rândul lor, părinți suficient de maturi care să le fi transferat conținuturi inconștiente sănătoase. Că ne place sau nu, este vorba, în majoritatea absolută a cazurilor, despre ceea ce trece, psihologic vorbind, de la părinte la copil. Mai adaug aici o bună educație care, fundamental, înseamnă un cod de valori fără de care nu se poate trăi în societate. Idealul este o imposibilitate, dar rămâne un deziderat.
Profiluri psihologice, pe repede-înainte
- Aveți o vastă experiență în relația cu copiii și părinții, experiență de psihoterapeut, experiență care vă recomandă să încercați un răspuns la următoarea provocare: cum arată profilul psihologic al copiilor români din secolul supertehnologizării? Știu că există fel și fel de profiluri, dar cel mai des întâlnit în activitatea dumneavoastră care a fost/este? Cum arată, apoi, profilul psihologic („robot”) al părinților vremurilor noastre? Există și profiluri determinate (la copii) direct de bunici, mai puțin de părinți (plecați, mulți, la muncă în străinătate)…
- Sigur că cei care stau în preajma copilului cel mai mult sunt cei care vor determina hotărâtor modul în care copilul va „arăta” ca adult. Că sunt părinții, că sunt bunicii, că e doar unul dintre părinți, că e o combinație părinți - bunici, cu toții își vor pune amprenta pe ceea ce copilul va deveni ca ins al societății și culturii în care crește. Din experiența de cabinet am impresia că profilul psihologic al copilului se schimbă rapid într-un număr scurt de ani. Este ciudat să auzi de la tineri de 20 - 25 de ani că cei de 18 - 20 de ani sunt foarte diferiți de ei. Este și mai ciudat să auzi de la tineri de 18 ani că cei de 14 ani sunt foarte diferiți de ei. Așadar, fiecare dintre ei îi resimte pe cei mai tineri cu doar 4 - 5 ani ca fiind altfel. Asta arată cât de rapid se mișcă lucrurile. Dar cel mai neplăcut e să aud, de la toate categoriile de vârstă, că timpul trece prea repede.
Banchet cu tehnologia, definiția însingurării
- Adică?
- Cauza pe care am detectat-o - poate mă înșel - este aceea că timpul lor trece atât de rapid pentru că atenția le este suspendată în device-uri, pierzând, astfel, noțiunea lui și, în aceeași măsură, consistența acestui timp este una de calitate inferioară, care nu reușește să dea sentimentul utilului. Desigur, ei nu sunt conștienți de aceste lucruri. Portretul este cel al omului pe cale de însingurare, care-și pierde atributele de relaționare (care nici nu au fost pe deplin cucerite), din ce în ce mai centrat pe propriile-i plăceri, care se simte neînțeles, care benchetuiește cu tehnologia, atribuindu-i calități pe care, îndeobște, nu le are, ale cărui visuri se reduc la a avea bani (nu la a-i câștiga, ci direct la a-i avea), care nu știe nimic despre societatea în care trăiește, care trăiește în vagul lucrurilor pentru că nimeni nu îi arată consistența lor, care relativizează totul căci totul e înlocuibil. Văd la acești tineri multă nesiguranță, multe temeri, lipsa unor idealuri sănătoase. Unele dintre aceste caracteristici aparțin de drept vârstei, dar parcă, totuși, își schimbă forma. Pe scurt, este portretul unui copil mult sub nivelul de vârstă biologică.
- Eu, unul, sunt îngrozit!
- Cum acest portret este unul relativ, să nu ne speriem foarte tare.
- Pare al naibii de corect conturat…
- Amprenta pe care acest copil și-o va pune asupra societății? Va face exact ceea ce vede că fac părinții/bunicii lor. Imitația inconștientă este cea mai puternică formă de învățare. Degeaba îți educi din vorbe copilul, dacă tu, ca părinte, nu pui în act ceea ce-i ceri copilului. Și matricele de gândire se imită, raționamentele, mantrele, totul trece mai departe, cu bune și cu rele. Cel mai probabil, fundamental, copilul va repeta modelul de care a avut parte în casă. Fără ca nimeni să-și dea seama, căci forma va fi alta.
Psihologă, psihoterapeută, scriitoare
Ioana Scoruș este psiholog, psihoterapeut de sorginte psihanalitică și scriitoare. A semnat rubrica „Cititorincul” din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele Dilema veche, România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Timpul, Orizont etc. În prezent semnează rubrica „psiho” din revista Viața Românească. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care şi-au practicat meseria în România în clandestinitate, înainte de 1989 (Paradoxurile psihanalizei în România, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (Iubiri imperfecte, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, 2006; Un an din viața Liubei B., 2017; Freud Museum, 2019; Ignoranță, 2022), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, 2018) și Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. Contribuțiile ei se regăsesc și în volumele colective Cazuri clinice de psihiatrie (2011), De taină (2020) și Suntem sănătoși la minte? (Humanitas, 2022).
„Primul mediu al copilului este mama, mai exact, mintea mamei, presupunând asigurate îngrijirile corporale pe care aceasta i le va oferi”, Ioana Scoruș, psiholog
„De ce este mama resimțită ca un mediu și nu ca o persoană? Pentru că, în prima perioadă a vieții, puiul de om nu are conștiința unui celălalt diferit și separat de el. Nu are nici măcar conștiința propriei existențe ca atare”, Ioana Scoruș
„Să conștientizeze părinții că toți greșim, că nu există părinte perfect și că a-ți recunoaște greșelile într-o oglindă care ți le-arată nu înseamnă a fi arătat cu degetul pentru a fi blamat”, Ioana Scoruș
„Prin mișcări mentale totalmente inconștiente, tatăl va separa cuplul mamă-copil, dacă mintea mamei va fi capabilă să permită acest lucru. În acest fel apare relația triunghiulară mamă-copil-tată”, Ioana Scoruș
„Simbolic vorbind, tatăl reprezintă realitatea și, prin asta, timpul. Prin urmare, copilul este introdus în realitate, iar psihicul lui va integra această dimensiune”, Ioana Scoruș
„Nu există părinte ideal și nici nu e necesar să fie așa încât copilul să se dezvolte sănătos”, Ioana Scoruș
„Degeaba îți educi din vorbe copilul, dacă tu, ca părinte, nu pui în act ceea ce-i ceri copilului”, Ioana Scoruș
