Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Răsvan Popescu a absolvit Facultatea de Geologie din Bucureşti şi a obţinut o diplomă în Jurnalism, la Universitatea de Stat din California. A publicat zece cărţi şi a semnat scenariile a șapte filme artistice. Acum este membru CNA, dar și membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Cineaștilor din România. După o viață ca o aventură prin toate fazele transformării României din ultimii 40 de ani, la care a participat activ, nu doar ca observator și critic, Răsvan Popescu s-a mutat în poezie...
Într-o epocă deloc prietenoasă cu oamenii de cultură, Răsvan Popescu și-a dorit să devină scriitor și jurnalist, dar a trebuit să renunțe la ideea de a face Facultatea de Litere, care nu l-ar fi ajutat prea mult. Perspectivele erau sumbre, la începutul anilor 80, în România comunistă, pentru un tânăr care își dorea să scrie. A ales o cale alternativă, iar viața l-a dus mai întâi sub pământ, unde a fost repartizat după ce a absolvit Facultatea de Geologie. Cu minerii din Valea Jiului s-a-ntâlnit mai întâi în primii ani în care a lucrat ca tânăr inginer, ajungând acolo prin repartiție, apoi i-a văzut la București, la mineriade, deși îi cunoștea altfel... Jurnalist, purtător de cuvânt al Președintelui României și al Guvernului, dar și scriitor și scenarist, Răsvan Popescu a trecut prin toate etapele unei vieți trăite în plină tranziție a societății românești de după decembrie 1989.
Ați trecut prin toate fazele scriiturii, de la jurnalism la proză, apoi la scenariu de film și la poezie, fiind și comunicator la cel mai înalt nivel în stat. Cum au fost începuturile acestui drum?
A fost un drum parcurs în sens invers față de cel consacrat. Cei mai mulți fac poezie la tinerețe, apoi ajung la proză. Pentru a scrie un roman, e nevoie și de experiență de viață, pentru a putea dezvolta mai multe fire narative. Romanul trebuie să aibă forța de a surprinde cititorul, astfel încât să te caute și altă dată. Poezia este exprimarea unei emoții, este un moment de grație, o scânteie, pe când un roman duce la desfășurarea unei acțiuni complexe. Eu am început să scriu în copilărie. Primul meu volum a fost o pastișă după Jules Verne. Se numea „Pe jos, traversând Africa”. Aveam 9 ani. Tatăl meu, care era inginer, a fost atât de surprins că cineva din familie scrie, a luat paginile respective, le-a legat la o legătorie și le-a prins în niște coperți de carton care miroseau a clei de oase. A făcut zece exemplare, pentru fiecare membru al familiei. El și citea foarte multă literatură. Ulterior, i-am dedicat, după moartea lui, o scriere care s-a numit „Clei de oase”. Ulterior am început să fiu interesat de taberele de creație, am avut un profesor de literatură foarte bun, care mi-a fost îndrumător. Scriam la gazeta liceului, apoi am scris la revistele studențești. Am reușit apoi să intru în presă, imediat după Revoluție, dar am continuat și cu scrisul artistic. Primul volum a fost „Subomul” și am avut norocul să fie citit de Lucian Pintilie, care se întorsese din Franța și căuta tinere talente care să aibă un scris vizual, pentru a putea fi convertit în film. Am beneficiat de această uriașă șansă de a colabora cu Lucian Pintilie, făcând două filme. Primul a fost făcut după nuvela mea, iar al doilea a fost un scenariu original, „Prea Târziu”. Astfel, literatura mea a circulat mai ales sub formă de film.
Cum ați început să scrieți scenarii?
Tot Lucian Pintilie m-a ajutat să transform scrierile mele în scenarii. Chiar râdea, spunându-mi: „Eu te-am atras în acest gen minor. Altfel, scriai romane”. Pentru mine a fost o mare șansă, pentru că ulterior am reușit să colaborez cu Dan Pița, cu Radu Gabrea, cu Nicolae Mărgineanu, cu Marius Barna. Am reușit să ecranizez șapte din poveștile mele, dintre care unele erau în proză. Din punct de vedere tehnic, am învățat să scriu scenarii tot cu ajutorul lui Lucian Pintilie, care mi-a pus în brațe cartea lui, „Patru scenarii”, iar astfel am învățat să scriu în secvențe. Din păcate, ulterior, regizorii din noul val au preferat să-și scrie singuri scenariile și s-a trecut la epoca filmului minimalist din toate punctele de vedere, iar contactul meu cu lumea filmului s-a redus. Apucasem totuși să fac șapte filme. Poezia a venit ulterior, ca o formă de chintesență, de maximă concentrare a scriiturii, când am înțeles că nu e nevoie neapărat de sute de pagini pentru a exprima o idee care se poate reduce la esențial, într-un poem narativ. Dar mă voi întoarce la roman. Am și început să lucrez la unul care va încerca să lege toate aceste dimensiuni. Va fi un fel de biografie a scrisului, a legăturilor subterane din toate domeniile.
De ce ați ales Facultatea de Geologie și nu Litere? Și cum se ajunge de la Geologie la poezie, trecând prin mai multe domenii de activitate și funcții publice?
Există o legătură subterană între toate aceste domenii, dar, în primul rând, perioada în care am făcut facultatea era una foarte dificilă. În general, băieții se făceau ingineri, iar fetele, profesoare. Eu am terminat facultatea în 1987. Dacă aș fi ales Facultatea de Litere, nu aveam șanse decât să ajung profesor într-un sat, de unde era foarte greu să revin în București, ca profesor, ca apoi să dezvolt o carieră literară. Geologia era singura facultate care scotea ingineri în corpul mare al Universității din București. M-am gândit că în paralel pot face și alte cursuri de istoria artei, mai ales. La Geologie l-am cunoscut și pe profesorul Emil Constantinescu, cel care ulterior mi-a devenit președinte. Inițial, prin repartiție am ajuns în Valea Jiului, ca inginer geolog, dar am lucrat mai mult ca inginer minier, o meserie pe care nu o stăpâneam, ceea ce e foarte periculos, acolo, sub pământ. Am avut, însă, noroc, de un maistru foarte bun, care m-a ajutat foarte mult. Am fost un fel de șef de echipă. M-am confruntat cu o realitate foarte dură, acea lume fără cer, care atât de tare m-a marcat, încât ulterior a avut un ecou pe hârtie, respectiv nuvela „Subomul”, ecranizată de Lucian Pintilie, sub titlul „Prea târziu”. Iată legătura subterană între toate aceste lucruri.
Citește pe Antena3.ro
Lungul drum din subteran spre lumină
Ce anume a contribuit mai mult la cariera de scriitor?
Mereu dau vina pe soartă. Am avut și șansa ca Revoluția să mă prindă destul de tânăr, la nici 30 de ani. Am prins din plin tot ce a-nsemnat transformare, tranziție, liberalizare. Iar o carieră literară a fost posibilă mai devreme decât mă așteptam. Eu mă pregăteam, în paralel, să devin ziarist. Colaborasem în timpul facultății la Viața Studențească, mai colaborasem cu Cornel Nistorescu, la revista Flacăra, deci îmi făcusem și ceva relații în gazetărie, mă făcusem și oarecum remarcat, cunoșteam oameni importanți. Timp de cinci ani am fost colaborator permanent al Vieții Studențești și al revistei Amfiteatru. Redacția era, practic, comună. Am primit și premiul Revistei Amfiteatru. Mi-am făcut o serie de relații care m-au ajutat apoi ca imediat după Revoluție să trec în presă, în februarie 1990, când Nistorescu deschidea, la București, revista Expres, prima publicație privată din România. În gazetărie dobândești capacitatea de a vedea lucrurile și de a le pune cap la cap, în așa fel încât să le vadă la fel și cititorul. Ca romancier, m-am ocupat de condiția umană, luată generic.
Anii ’90 erau sălbatici din toate punctele de vedere. Cum puteți defini acea perioadă de început?
Au fost vremuri periculoase, reglementări nu erau, era o lume, din păcate, urâtă, pentru că venea din comunism, cu toate tarele după ea. Asta a dus la un fel de economie de piață fără piață. A fost o perioadă foarte tulbure și periculoasă, dacă ne raportăm la mineriade. A fost o surpriză pentru mine venirea minerilor la București, pentru că eu îi cunoșteam ca pe niște oameni la locul lor, care trăiau greu, într-un orizont închis, mulți nu ieșiseră de acolo decât petru stagiul militar sau mai mergeau la tratament. M-am mirat că acești oameni s-au pus în slujba unor interese politice, după ce unii s-au folosit de ei ca de o forță brută, pentru a zdrobi manifestările democratice de la București. Din păcate, li s-a spus că sunt în pericol, pentru că se vor închide minele, iar ei au mers la București ca să nu se închidă minele. Până la urmă s-au închis minele, dar din motive economice, pentru că nu mai rentau. Tocmai de aceea, în volumul „Subomul” deschid acel om ieșit din întuneric și gata să dea cu toporul pentru a-și apăra o condiție întunecoasă, pentru că urma să se întoarcă tot în subteran. Istoria ne arată că se ajungea oricum la închiderea acelor mine și că nu asta era soluția. Iar ei nu s-au salvat cu nimic.
Războiul din Iugoslavia a băgat România în NATO
Când s-a produs schimbarea României, după acea primă perioadă „sălbatică” de după revoluție?
Din 1996, cu venirea la Cotroceni a președintelui Emil Constantinescu, a fost începutul sfârșitului. Primul merit al lui Emil Constantinescu a fost cel de a crea o coaliție de dreapta, pentru prima oară. Dreapta era foarte fărâmițată și a reușit s-o unească și s-o țină laolaltă timp de patru ani. Al doilea merit, pe care îl împarte cu guvernele de la vremea respectivă, a fost transformarea economiei de la una fostă socialistă, care lucra în mare măsură pe stoc și nu mai avea piețe de desfacere externe, la una care a-nceput să funcționeze după regulile pieței. Cu toate greutățile pe care le-a implicat această transformare. Ajunseserăm la închideri de întreprinderi și la inflație de 100%. Astăzi lumea se sperie că o să ajungem la 10% rata inflației, dar am avut și 100%. Aveam sub geam, când lucram la Guvern, și 100.000 de oameni pe zi, la proteste. Am trecut prin niște frământări foarte puternice care au scuturat foarte puternic barca politică, astfel încât lucrurile s-au întors, în anul 2000, la Ion Iliescu.
Din cauza problemelor economice s-a prăbușit coaliția de dreapta?
În primul rând, din cauza economiei, dar a mai fost un factor foarte important care a accelerat căderea, pentru că altfel putea fi o aterizare mai lină. Momentul în care s-a luat decizia deschiderii cerului pentru aviația americană care mergea să bombardeze Belgradul. Intervenția americană a scurtat foarte mult acel război. În două luni, Serbia a capitulat. Dar asta a-nsemnat căderea accentuată a popularității președintelui și a guvernului de la acea dată, pentru decizia care a fost extrem de necesară pentru intrarea ulterioară a României în NATO.
Cum se pot întoarce românii la lectură
Întorcându-ne la literatură și lectură, într-o lume în care oamenii deja nu mai pot citi nici măcar texte mai lungi de patru rânduri, iar uneori se opresc doar la titluri, ce anume i-ar face să se întoarcă la lectură, măcar pentru a se putea informa corect, dacă nu pentru delectare?
Din păcate, școala nu mai formează cititori. Dacă nu ești format din școală ca un consumator de literatură, mai târziu e foarte greu să revii la acest statut. Lumea în care trăim e o societate de cumpărători necititori. Oamenii nu mai au timp pentru lucruri de profunzime. E mai simplu să preia tot felul de informații care nu se leagă între ele, având impresia că știi tot, fără să stăpânești nimic, de fapt. Chiar dacă în perioada comunistă se citea mult, lectura era un refugiu, dar asta se întâmpla pentru că nu existau alternative. Era un fenomen artificial, neexistând televizor, cu un cinematograf puternic cenzurat, omul se îndrepta către literatură sau către muzică. Acum nu mai există acea nevoie, nu mai sunt nici măcar navetiști care să mai citească în tren cărți. Cei mai mulți preferă diverse activități pe telefon.
Ce forță mai au evenimentele să readucă publicul cititor către carte?
În ultimii ani am lansat cărțile în mai multe orașe. Acolo unde nu sunt foarte multe evenimente, lansarea unei cărți devine o ocazie de a ieși în oraș și de a socializa. Am lansat cel mai recent volum, Protestul brazilor de Crăciun, la finalul anului trecut, online, după ce am lansat, în ultima perioadă, o carte pe an, la târgurile anuale de la Romexpo, din București. La târgurile de carte, lumea mai povestește, mai schimbă impresii. Sunt oameni care trec de la o lansare la alta, iar în câteva zile, oamenii reușesc măcar să-i asculte pe autori. Dincolo de aceste lansări de la București, am făcut și o lansare la Iași, mai ales pentru ultimele două volume de poezii, „Pisici pe acoperiș” și „Protestul Brazilor de Crăciun”, care au fost scoase la o editură ieșeană, Cartea Românească Educațional, astfel încât mi-a fost mai ușor să am parte de evenimente la Iași, oraș care rămâne o capitală a poeziei în România. Am făcut chiar o lansare la Teatrul Național, iar să umpli o sală de teatru cu cititori nu este simplu. Uneori merg în orașe mai mici, precum Brăila sau Galați, dar unde există oameni implicați în viața literară și care creează evenimente culturale în jurul unei lansări, deși nici prea multe librării nu mai sunt în aceste localități. Am mai făcut o lansare la Timișoara, profitând de un festival de film unde eu sunt membru în juriu. E bine să profităm de locurile și de momentele în care se adună oameni interesați de cultură.
M-am mutat în poezie!
Imaginați-vă literatura ca pe o casă mare și veche de când lumea. La parter este bine instalată Proza, cu încăperi largi pentru schiță, nuvelă, roman. La subsol, mai înghesuite, reportajul literar, eseistica, memorialistica, cartea biografică... În cazul meu aș pune și scenaristica într-o debara.
La etaj este Poezia, ca o formă mai înaltă de sublimare, de cuprindere a naturii umane. O formă sintetică, uneori criptată, foarte densă, alteori eterată.
Mai sus e cerul.
Eu am locuit sau mai degrabă am trecut prin toate. De câțiva ani m-am mutat în poezie.
Scriu poeme narative, epice, în care mereu se întâmplă câte ceva. Se cunoaște că vin din proză.
Primul meu volum s-a chemat „Pisici pe acoperiș” și în ciuda aparențelor nu era o carte pentru copii.
Dimpotrivă! Trebuie să apuci să trăiești destul ca să înțelegi. Am scris acolo despre copilărie, nostalgie, risipire...
Despre rădăcinile mele, satul meu, așezat în rostul lui firesc, rânduieli vechi, despărțirea de figuri paterne, oameni care au fost, cum le spun eu, mai înainte adormiți.
Pentru mine e o lume dispărută, pierdută! Armonia pierdută!
În volumul „Protestul brazilor de Crăciun” vin în prezent și în urban, la agenda zilelor noastre. Despre căutarea lui Dumnezeu pe internet, angoasele omului modern, înstrăinarea lui, criza relațiilor în pandemie, derizoriul războaielor moderne, geopolitica, suferințele climatice, literatura ajunsă un hobby într-o lume de necititori!
Par teme aride și totuși se pot aborda cu mijloace lirice, iată pariul meu!
Însă de data aceasta apelez la un limbaj mai degajat, colocvial, ironic, cu neologisme din engleză și chiar împrumuturi din argou. Limba română încă are loc de creștere. O să vă contrariez. Îmi place contrastul dintre gravitatea temei și limbajul lejer. Cartea este o contestare, o revoltă, dar una mascată, deghizată.
Un „Protest al brazilor de Crăciun…”
Răsvan Popescu, la lansarea volumului „Protestul brazilor de Crăciun”, 20 noiembrie 2021, Târgul Gaudeamus on-line.
Răsvan Popescu face ce trebuie să facă un scriitor adevărat: să depună mărturie cu viața sa trans-figurată, despre vremea și lumea prin care a trecut.
Ioan Holban
Volume publicate
„Subomul”, povestiri, Editura Expres, 1991
„Omul cu cioc și gheare”, roman, Editura Olimp, 1994
„Prea târziu”, Editura Humanitas, 1996
„Purtătorul de Cuvânt” (jurnal), Editura Universalia, 2002
„Femeia visurilor”, roman, Editura Du Style, 2004
„Niște ciori vopsite-n roșu”, publicistică, editura Humanitas 2006
„Fundesac”, traducere în limba italiană de Marco Cugno, editura Bonanno, 2010
„Cutia cu maimuţe”, Editura Polirom, 2013
„Peștele cu aripi”, Editura Cartea Românească, proză scurtă, volum lansat în luna mai 2017 la Târgul de carte Bookfest
„De partea bună a ierbii”, Editura Cartea Românească, volum lansat în luna noiembrie 2018 la Târgul de carte Bookfest
„Pisici pe acoperiș”, poezie, Editura Cartea Românească educațional, 2020
„Protestul brazilor de Crăciun”, Editura Cartea Românească Educațional, volum de poezii lansat în luna noiembrie 2021
Cartea „Educaţia la Centenar. Idei. Instituţii. Personalităţi”, apărută la Editura Polirom, a fost lansată la Academia Română în data de 7 decembrie 2018. Răsvan Popescu este unul dintre autorii care au contribuit la realizarea acestui volum. Este și coautor al volumului „Emil Constantinescu 80 – Om de știință, om de stat. Mărturii”, editat și lansat de către Fundația Română pentru Democrație și Forumul Academic Român în data de 20 noiembrie 2019. A participat, în 2019, la elaborarea cărții „Presă, vremurile și politica” cu un capitol despre evoluția audiovizualului românesc în ultimii 20 de ani. Din anul 2019 este colaborator al revistei „Convorbiri literare” (Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Iaşi) în care publică proză și poezie.
Scenarii de film
„Prea târziu”, după romanul cu același nume, regia Lucian Pintilie, care semnează și în calitate de coscenarist, film care a intrat în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes
„Terminus paradis, scenariu semnat în colaborare cu Radu Aldulescu, regia Lucian Pintilie. Filmul a obținut Marele Premiu Special al Juriului la Festivalul Internațional de la Veneția.
„Război în bucătărie”, după o povestire din volumul de debut, „Subomul”, film de televiziune, distins cu bursa pentru scenariu la Festivalul Internațional de la Geneva. Regia Marius Barna.
„Faimosul Paparazzo”, după romanul „Omul cu cioc și gheare”, regia Nicolae Mărgineanu.
„Noro” (2003), regia Radu Gabrea, Premiul special al UCIN pentru interpretul rolului principal.
„Femeia visurilor”, (2005) film artistic în regia lui Dan Pița, premiul UCIN pentru imagine și scenografie. Regizorul a fost distins cu premiul UCIN pentru creație cinematografică.
„Ceva bun de la viaţă” (2012), regia Dan Piţa, Premiul pentru cel mai bun film şi Premiul pentru interpretare la Festivalul Internaţional de la Avanca (Portugalia), Premiile Uniunii Cineaştilor din România pentru imagine şi interpretare.
Răsvan Popescu este decorat cu Steaua României, Crucea Moldavă, ordine şi medalii străine.
