Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„De partea bună a ierbii" este noul roman semnat de Răsvan Popescu, o carte plină de emoţie şi nostalgie. Un roman al vârstelor ca o succesiune spre cer, cum spune autorul. Personajul imaginat de scriitor se întoarce la casa părintească, pe care încearcă să o vândă. Acolo, bărbatul este năpădit de amintiri, iar vânzarea casei devine aproape imposibilă. Răsvan Popescu şi-a aşternut pe hârtie noul roman tot într-o casă părintească.
Jurnalul: Am aici noul roman „De partea bună a ierbii”. Vreau să vă întreb despre titlu în primul rând. Mie îmi place foarte mult, este poetic. Despre ce este vorba?
Răsvan Popescu: Mai mulți prieteni m-au întrebat ce e cu iarba asta. E legală, e în regulă? Pur și simplu e vorba de iarba de la suprafața pământului care este folosită ca un fel de separare între două spații între cei care au fost și au trăit într-un fel și care acum sunt de partea cealaltă a ierbii și cei din ziua de azi care încearcă și ei să se descurce cum pot. Cum spune un personaj de-al meu: să nu ne plângem noi care suntem de partea bună a ierbii. Aceasta e semnificația. O separare între cei care au fost și, cum le spune eroul cărții, cei care mai înainte au fost și cei care l-au crescut, cei care l-au format și cei de astăzi care sunt întru cu totul și cu totul altă paradigmă. Cei care trăiesc mai mult cu grija zilei de azi și mai puțin după regulile, normele morale cu care a fost el învățat de mic.
Citisem că, inițial, cartea trebuia să se numească de fapt „Cum să vinzi o casă părintească”. Ce v-a făcut să schimbați titlul?
Da. Era un titlu mai direct și mai puțin poetic. Defineam mai bine povestea în sensul că eroul ajunge în situația să-și vândă casa părintească. El e plecat de zeci de ani și casa nu mai servește la nimic, urmași nu are, și se hotărăște să vândă, să încheie socotelile cu această casă și nu poate. Se mută în casă ca să poată să primească oferte, să vândă, să stea o perioadă până reușește să ajungă la o formulă negociată și nu poate, indiferent de ce oferte vin, pentru că nu poate să-și vândă copilăria. Cam asta e ideea. Până la urmă rămâne prins între zidurile și amintirile pe care le retrăiește acum cu toată intensitatea.
La un moment dat personajul spune „Nu poți păstra nimic până la infinit”. Așa să fie?
Da, dar este un anumit moment din carte. De obicei nu spui cum se termină o carte, dar el ajunge la concluzia că nu vinde și rămâne aici și își recuperează trecutul.
Citește pe Antena3.ro
Mă mai leg de ceva ce spune personajul principal. „Hai să lăsăm prostiile. Nu sunt legat emoțional de casă. Eu sunt Casa”. Mi-a plăcut foarte mult. E o afirmație pe cât de simplă, pe atât de puternică.
Da. În momentul în care ajunge la concluzia asta își dă seama că nu poate să o vândă. Nu numai că e plină de toate amintirile pe care credea că le-a uitat, nu numai că reprezintă un trecut de care el a vrut să fugă. Practic nu poți să fugi de ceva ce... tu ești acel ceva. Oriunde te duci îl duci după tine. Atunci trebuie să rămână, să nu mai vândă, să repare casa. Să își reia cariera cu o catedră de acolo din sat.
Cum ne dăm seama de ce merită să ne legăm? Mai ales în lumea în care trăim, care e plină de consum și materialism?
Aici e separația. De aceea spun de partea bună a ierbii. El e crescut într-o familie de preoți și învățători de țară. E oarecum destinat ca și el să devină preot și să preia parohia. Personajul refuză acest destin trasat dinainte, vrea să-și trăiască viața lui, nu pe a altora. Odată ce merge la școală, la oraș, rămâne acolo. Vrea să se facă profesor, nu preot. E într-un fel și o carte despre alergătura prin viață și atunci e perfect legitimă întrebarea cum știm ce merită. Din aproape în aproape. Nu știm niciodată de la început și uneori avem și tendința de a refuza lucrurile care chiar merită păstrate. Pe măsură ce timpul trece, cam tot acolo ajungem. Personajul face o alergătură în cerc și revine exact unde s-a născut.
Amintirile vin peste personaj cum vin şi în viața noastră, cu bune, cu rele. Ce am fi noi fără amintiri, fără aceste ancore importante?
Am fi niște oameni fără conținut. Am fi reduși strict la o serie de acțiuni mecanice din viața de zi cu zi. Am fi niște oameni care doar aleargă după bani, să-și asigure o anumită securitate materială. Am fi niște forme fără conținut.
E ceva din mine în personaj, în sensul că fundalul este adevărat. Eu am o casă la țară și am fost crescut în acea familie de preoți, dar mai departe tot ce presupune traseul eroului principal nu sunt eu. Nu sunt profesor, poate trebuia. Destinul e diferit. Ce ne poate lega este faptul că și el scrie şi îl marchează chestiunea aceasta. El este într-un moment în care crede că nu mai poate să scrie și atunci tot stând în această casă și așteptând oferte se apucă să scrie povestea casei, povestea familiei, în felul acesta se și deblochează. Cu toată neîncrederea lui în propriul lui scris povestea aceasta se naște.
Mi-a mai plăcut un lucru foarte mult: romanul are o încărcătură sufletească, emoțională puternică, foarte multe amintiri. Cu toate acestea povestea este ca un tablou curat, luminos, nu suntem sufocați de detalii, întâmplările se dezvăluie pe rând. Așa ați intenționat de la început să structuraţi povestea sau pur și simplu a ieșit natural?
A ieșit natural pentru că e un mediu pe care îl cunosc foarte bine. În literatură detaliile contează. Uneori povestea fiind ficțiune nu are valoare de adevăr neapărat, trebuie să aibă valoare de adevăr de viață, să fie lucruri care ni se întâmplă tuturor, care ne preocupă înt-un fel sau altul pe toți. Este și o succesiune de vârste ca niște trepte spre cer. El își rememorează copilăria, adolescența, acum e la capătul maturității. Fiecare dintre aceste vârste vine cu problemele ei. El reface acest circuit de lucruri pe care le-a trăit și pentru că știu foarte bine mediul respectiv și am cunoscut oamenii care au marcat locurile alea, care au fost stâlpii satului, nu mi-a fost greu să o scriu.
Ați scris-o tot acolo, în acea casă?
Da, în mare parte e scrisă acolo, pentru că este un loc unde este liniște și nu am preocupările de la oraș. Nu vine cineva peste mine cu o mie de probleme și atunci stau pe terasă când e vreme frumoasă. Dacă nu stau pe terasă, am un birou unde se vede grădina de flori. E un loc în care poți să te regăsești.
Ați putea să vindeți acea casă?
Nici nu mi-a trecut prin cap.
Ultima oară când am stat de vorbă mi-ați povestit de acea casă și de pisica de pe prispă. Doar acolo scrieți sau mai scrieți și în oraș?
Este o pisică vagaboandă care de câte ori se prinde că am ajuns, nu numai că vine să mă vadă, dar intră în casă și riscul este când plec să rămână în casă. Atunci trebuie să fiu foarte atent să nu rămână pisica acolo. Mai ales că revin destul de rar. E bine că nu sunt chiar singur când mă duc acolo. Nu scriu doar acolo, mai reușesc uneori să scriu și acasă. Cărtărescu spune undeva că el cel mai bine scria la el în bucătărie. Asta îți arată că de fapt nu e foarte important unde scrii, ci starea în care ești când scrii.
Eu sunt foarte curioasă de fiecare dată când mă văd cu câte un scriitor, îl întreb despre acest ritual, pentru că sunt diferite. Alții scriu prin aeroporturi, trebuie să fie gălăgie sau linişte, să fie noapte, să fie zi, să fie muzică.
Atunci când ai inspirație e bine să profiți de ea. Pentru mine a contat mult faptul că romanul e scris chiar acolo pentru că toate detaliile din carte sunt chiar din casa respectivă.
Când începeți o poveste nouă, un roman, îl structurați până la capăt? Știți cum se va termina?
Știu cum începe și știu cum se termină. E foarte important primul capitol, apoi te trage singură, are o desfășurare proprie. De la un moment dat fiecare personaj evoluează mai mult sau mai puțin cum îl duci tu și mai mult cum e în datele lui. Dacă personajul e construit într-un fel, la un moment dat își cere singur o anumită evoluție, o anumită dezvoltare, nu mai poți să faci ce vrei cu el. Cam așa se întâmplă.
Sunt scriitori care mi-au spus că ei își structurează în detaliu până și personajele. Faceți la fel? Sau și detaliile despre personaje vin pe parcurs?
Și detaliile despre personaje vin pe parcurs, dar știi de la început cu ce pleci. Știi cine e personajul, care e traseul lui de viață. Pe parcurs îl faci să se mai întâlnească cu alte personaje, mai mult sau mai puțin secundare, și acolo într-adevăr detaliile vin pe parcurs.
De unde inspirația?
Nu știu. Nu știu cine poată să răspundă la această întrebare. Scriitorii sunt un fel creatori de mâna a doua. Lucrează cu materialul clientului. Creator adevărat a fost unul singur, la început, mai departe toți care au venit și au scris au fost un fel de derivați de la momentul respectiv. Aceştia au tot dezvoltat, adăugat la lumea care exista până când s-au apucat ei de scris ce au putut și ei, dar folosind personaje, lucruri care deja existau. Creația nu mai e „Să fie lumină!", ci este lumina și în lumina aceea te întâlnești cu unul sau cu altul.
Ce sfat aveți pentru tinerii scriitori? Mulți scriu o carte, o poveste, dar nu au curaj să publice.
O să scrie cel care nu poate să nu scrie. Cel care își propune să scrie, mai greu. Vor fi mereu oameni, cum au fost întotdeauna, care nu o să poată să nu pună povestea aceea pe hârtie, deși în ziua de azi cărțile nu-ți mai aduc nu știu ce recunoaștere socială, nici bani, nici multe. Dacă nu poți altfel, până la urmă o să scrii povestea.
Eu mai vorbesc și cu editurile și îmi spun că au o viață destul de grea în România, că nu merge prea bine piața de carte.
Sper să nu ajungem într-o zi o națiune de necititori. E rău să fii scriitor într-o țară de necititori, dar nu suntem chiar acolo.
Care este problema? Nu se mai citește?
Se citește mai puțin pe suport clasic de hârtie. Sunt oameni care citesc pe calculator, pe tabletă, pe telefon. La un moment dat, venind cu trenul de la o distanță destul de mare, nu citea nimeni în tren. Nu citeau o carte de hârtie. Poate unii mai citeau pe tabletă. Parcurgând tot trenul de curiozitate, am văzut că eram singurul cu o carte de hârtie în mână. Ceea ce nu e o mare încurajare. De scris vor scrie întotdeauna oamenii care nu au încotro, pentru că așa îi mână pe ei motorul interior. Un scriitor e un motor de căutare, el dacă nu caută lucruri noi, oameni noi, inspirația lui va rămâne la un nivel redus. Are nevoie de lucruri care să-l provoace. De regulă, scrisul este o reacție, nu neapărat o construcție. Construcția vine după aceea. De obicei reacționezi la ceva care într-un fel sau altul nu-ți convine.
Editați mult după ce scrieți manuscrisul?
Când eram mai june nu mă preocupa foarte tare. Era important pentru mine atunci să am o anumită idee pe care voiam să o spun și o spuneam pe cât de repede puteam. Acum lucrez mai mult pe cuvânt, detaliile mi se par importante și atunci pe partea de editare cel puțin o treime din timp e la partea de rescriere, nu de corectat, nu despre asta este vorba, ci pur și simplu ajungi să înlocuiești un cuvât cu unul mai potrivit, până când ești mulțumit.
Sunteți critic cu dumneavoastră?
Sunt destul de critic în general. Și cu lumea, și cu mine.
Ne mai pregătiți ceva?
Acum scriu un scenariu după o poveste pe care am publicat-o acum doi ani, care se chema „Peștele cu aripi" și care era povestea unui om care scrie și a unei femei. Ei sunt un cuplu și pleacă la capătul lumii să se descopere reciproc. Acest lucru îi face să înțeleagă mai bine ce e cu ei și ce e cu lumea din jur. În primul rând ce e cu ei, cine sunt ei. E un episod nu numai de descoperire reciprocă între un bărbat și o femeie, dar și de autodescoperire pentru fiecare dintre ei.
CASETA intrebare / răspuns
Avem soluții să-i facem pe cei mici să citească?
E un complex de factori. Viața de zi cu zi s-a schimbat și cartea s-a născut într-un moment în care nu aveam televizor, computer. Seara stăteam și citeam. Între timp lumea a evoluat, tehnica te trage înainte vrei nu vrei și sigur că ce e pe suport pe hârtie e puțin din altă epocă dar încă poate supraviețui. Dacă la un moment dat lumea cânta pe stradă arii de operetă, astăzi publicul de operetă e redus. Ține de altă epocă. Fiecare epocă majoră are formele ei de exprimare în artă.
