Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Magdalena Popa Buluc, în dialog cu Președintele Uniunii Teatrelor Europene, Tompa Gábor
O nouă premieră cu Rinocerii, în regia dumneavoastră, pe scena Teatrului Național din Timișoara. O montare excepțională, de finețe și prospețime. Scenografia este semnată de Helmut Stürmer, costumele, de Carmencita Brojboiu, mișcarea scenică, de Florin Fieroiu. În rolurile principale, doi actori extraordinari, Romeo Ioan și Ion Rizea. Un adevărat pașaport spiritual, întrucât Timișoara va fi în 2021 capitală europeană. De ce ați ales Rinocerii, de Eugen Ionesco?
Sunt întrebări simple, de fapt. Discut cu Ada Lupu despre o colaborare de câțiva ani. Aveam mai multe titluri, la un moment dat era vorba de Ascensiunea lui Arturo UI, dar după aceea am văzut actorii, posibilitățile de distribuție și ne-am oprit la acest text. Vreau să fac o integrală Ionesco pe care am pornit-o la un moment dat, dar am rămas la jumătatea drumului. În 2020, Rinocerii mi se pare mai puternic ca text, față de acum câțiva ani. Nu doar despre România, ci chiar despre întreaga lume se poate spune că este cel puțin la o răscruce de epoci, din foarte multe puncte de vedere: moral, economic, cultural, mai ales, probabil suntem în punctul culminant al globalizării, iar mai departe nu știu ce se va întâmpla. Ori se va prăbuși tot, lumea e foarte divizată și manipulată, suntem martorii unei uniformizări, depersonalizări, lipse de identitate, ai unei lipse de dialog, discursuri ideologice, reacții extreme fără adevărate schimburi de opinii, despre care, în general, în opera ionesciană se poate vorbi. Cântăreața cheală vorbește despre descompunerea gândirii umane și a limbajului, Rinocerii, care a fost scris sub impresia încă proaspătă a nazismului, dar nu numai a nazismului, ci și a socialismului, a comunismului extrem, a fost un avertisment.
Anul acesta sunt foarte multe aniversări: 75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, 30 de ani de la schimbarea regimului în țară, 30 de ani de așa-zisă libertate. În spectacolele dumneavoastră și în festivalurile Interferențe pe care le-ați organizat luați mereu pulsul societății în care trăim. Este mesajul dumneavoastră ca într-o sticlă aruncată în ocean...
Citește pe Antena3.ro
De fapt, întreaga lume se transformă în sclavie sub aparența libertății, este manipulată, o lume în care individul devine dependent de aceste mașinării digitate, de la telefon mobil la tabletă, la computer. În care își pierde busola, lumea devine debusolată, se orientează din ce în ce mai greu. Sunt foarte multe știri contradictorii, de multe ori știrile din mass-media fiind false. Uitați-vă, de exemplu, la isteria asta cu virusul corona. Dau un exemplu: s-a ajuns ca din farmacii să dispară măștile faciale de protecție. Inițial costau 0,40 bani, iar după câteva săptămâni au reapărut cu o creștere de peste 700 la sută. Asta înseamnă că dacă cineva a cheltuit sau investit 10 mii de euro în afacerea măștilor, acum ar avea 7 milioane. O simplă știre a creat isteria aceasta în masă, lucru posibil tocmai din cauza acestui control digital asupra omenirii. Lumea crede că este liberă, că are propriile păreri despre orice fenomen. Vorbim și despre facebook, care uneori funcționează ca un tribunal militar: condamnă imediat, indiferent de adevăr și de verificarea unui eveniment sau a unei întâmplări. Sunt persoane care pot fi distruse, cariere ce pot fi ruinate din cauza acestor tribunale digitale. Și atunci, cred că această piesă care vorbește despre această epidemie ideologică este un mare semnal de alarmă pe care trebuie să-l luăm foarte în serios, pentru că de data asta cred că teatrul a devenit altfel.
Credeți că societatea actuală a dus la reacții extreme și la lipsa de dialog? Cum vi se pare Rinocerul de astăzi? Lumea trăiește ca în război.
Nu cred în teatrul militant sau în acel teatru politic care, într-un mod lipsit de curaj, arată cu degetul spre un sistem, spre, poate, o persoană. Poate fi chiar un dictator cel care, arătând cu degetul, îi demască pe Trump, pe Dragnea sau pe cine altcineva... Iar apoi se spală pe mâini, se extrage din poveste. Este o metodă plină de lașitate, pentru că eu cred că teatrul trebuie să înceapă cu o autoanaliză prin care să vedem care este rolul nostru în acest sistem din care facem parte. Și, de aceea, cred că există o divizare a societății și a lumii teatrale, inclusiv, care continuă să fie încurajată chiar și de critică. Toate acestea duc la reacții extreme și la lipsa de dialog, prin urmare se ajunge la discursuri ideologice, paralele, care sunt discursuri de ură, de cele mai multe ori. Ori ura duce la această rinocenizare. Din punct de vedere zoologic, cred că astăzi nu rinocerul este animalul de care trebuie să ne temem cel mai tare. Există o subspecie a rinocerului, care se numește rinocerul alb nordic. În zilele noastre, se încearcă prin niște gene păstrate în laborator, adn-uri, să fie reprodus. Rinocerul, de altfel, e un animal pașnic. Am vizitat cea mai mare grădină zoologică din lume, care se află la San Diego, acolo am putut să mângâi un rinocer, a fost extraordinar, efectiv copleșitor. Astăzi, gândacii de bucătărie și șobolanii sunt animalele care au supraviețuit cel mult de-a lungul epocilor, în toate regimurile. De fapt, omul este cel de care toată lumea trebuie să se ferească, atunci când el urmează o traiectorie foarte greșită, zic eu, alăturându-se unor activisme și mișcări ideologice. Îmi repugnă activismul de orice fel, pentru că împarte lumea în prieteni și dușmani. Rinocerul de astăzi este acel individ, omul spălat pe creier de curentele ideologice, care se răspândesc mai repede decât orice virus.
Ați mai pus Rinocerii în urmă cu mulți ani. Ce s-a schimbat, apropo de felul în care este văzut acum?
În România, acel spectacol practic nu există. Din cauza unor circumstanțe nefericite (îmbolnăvirea unor actori) nu s-a jucat, a fost prezentat doar în festival, e vorba de montarea de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Nici nu știu cum arăta. Tot ce a rămas a fost o idee de spațiu pe care Helmut Stürmer, scenograful, a dezvoltat-o pe parcursul anilor. Am adăugat multe lucruri păstrând ideea originală; o construcție în care se supraetajează niște mese care se transformă în birou, apoi în alt spațiu destinat lui John și Berenger. Această idee s-a păstrat, dar între timp am adăugat și proiecții, iar accentele s-au schimbat foarte tare. La Ionesco întotdeauna piesele sale au structură muzicală perfectă, sunt ca niște simfonii pe care le dirijez, uneori chiar orchestre diferite, care-și aduc propria personalitate, se construiesc pe sine, dar și partitura existentă. Există niște exemple extraordinare, mai ales actul I, în care distribuția funcționează ca o orchestră, ca niște instrumente muzicale diferite, fiecare având propria nuanță ori individualitate, dar funcționează și ca ansamblu și interpretează o partitură. Un lucru extrem de greu și nimic nu se dezvoltă linear. Nu există o evoluție a personajelor, există motivul muzical al fiecărui personaj. Iar acest motiv ajunge să fie ca într-o simfonie clasică.
Așadar, cum ați dirijat această simfonie?
„Rinocerii” este împărțită în patru mișcări, patru tablouri. Nu este nimic întâmplător. Necesită o atenție, o precizie, o egalitate perfectă, iar din partea actorilor, modestie și umilință. Pentru că, atunci când este vorba de piese ca acelea ale lui Ionesco sau Beckett, cel mai dificil este să găsești o partitură. Actorul are curajul să coboare în profunzimi, sub personalitatea proprie, găsește curajul să devină un nimeni, totul pentru ca partitura să poată suna. Deci e un lucru deosebit. Ca stil, mi se pare un lucru foarte dificil, pentru că textul e fragmentat, compus din mozaicuri de texte, de scene, uneori contradictorii. De altfel, și „Cântăreața cheală” este un text perfect muzical. Fiecare replică în sine are un nonsens, replicile contrazic întotdeauna replicile precedente. E foarte greu să tai, pentru că este ca și cum ai sări niște note dintr-o partitură muzicală. Deci, din punctul ăsta de vedere, aici având o trupă cu care nu am mai lucrat niciodată, am încercat să-i cunosc puțin pe oameni, văzând câteva spectacole și făcând audiții. Am încercat să-i selectez și în funcție de datele fizice și vocale, nu doar în funcție de talentul actoricesc. Cred că am reușit să facem o distribuție justă.
Așteptăm să vedem spectacolul. Ce urmează după această simfonie?
O petrecere.
Și după petrecere?
Am avut 12-14 luni extrem, extrem de încărcate. În numai 14 luni am pus în scenă trei piese shakespeariene: Neguțătorul din Veneția, care a ieșit la sfârșitul anului 2018, la Teatrul Maghiar din Cluj; Furtuna, de la Teatrul Național din Cluj, cu Marcel Iureș și alți actori extraordinari și Richard al II-lea, de la Teatrul din Budapesta, care a avut premiera în 21 decembrie 2019. Între timp, am mai făcut și Iona, de Marin Sorescu, la Teatrul Nottara. Am făcut două opere scurte de Ravel, am organizat două festivaluri: Interferențe, în 2018 și Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa, în 2019, ambele la Cluj. Sora mea mi-a zis la un moment că pentru un an calendaristic erau suficiente doar cele două operații, fără Shakespeare.
Devoalați-mi ce altceva aveți anul acesta.
Imediat după premiera de la Teatrul Național din Timișoara, plec la Porto pentru sărbătorirea Centenarului Teatrului Național São João, unde voi fi parte din festivitatea de inaugurare. Va fi un an întreg de Centenar, un fel de Festival al Uniunilor Teatrelor din Europa, dar care se întâmplă lunar, timp un an. În fiecare lună, va fi invitat să prezinte un spectacol un teatru membru al Uniunii. Teatrul Maghiar de Stat din Cluj va merge în februarie 2021. Cu această ocazie, voi monta la Teatru Național São João un spectacol care va avea premiera în martie 2021.
După inaugurarea Centenarului revin, vom avea o întâlnire de bord a Uniunii, la Praga; pregătim adunarea generală care va avea loc în luna mai, la Atena și depunem aplicația pentru un mare proiect UTE, în care este vorba despre culpabilitate, criminalitate și absolvire sau iertare, un proiect la care participă 7-8 teatre. Subiectul se referă și la catastrofa ecologică din Europa. Prima etapă va consta într-o călătorie cu trenul de la Luxemburg până la Sarajevo și Sofia, cu oprire în stații ale orașelor teatrelor participante. Avem și obligativitatea de a avea în proiect două teatre din țările balcanice, care nu sunt membre ale UE: este vorba de Teatrul Național din Belgrad și Teatrul Național din Sarajevo. În această călătorie, dramaturgii tineri invitați să scrie texte vor face câte un material de zece minute despre fiecare stație, acesta fiind un workshop. Pe 17 martie este termenul limită. După care plec în SUA, într-un concediu de odihnă, dar în care voi monta la Repertory Theater Seattle Ucigaș fără simbrie, de Ionesco. Mă întorc în țară pentru a pregăti la Cluj, cu o distribuție și o echipă mixtă de realizatori de la cele două opere și, poate, din străinătate, Flautul fermecat, pentru festivalul Mozart. După care s-ar putea să montez Woyzeck, de Büchner, sau o altă piesă, la Teatrul Dramatic din Belgrad. Suntem deja la sfârșitul anului 2020.
Urmează Porto și sunt în discuții cu patru teatre din țară: Bulandra, Odeon, Teatrul din Constanța, unde ar trebui să fac, în 2021, un Prometeu. La Timișoara voi reveni, probabil, chiar cu Arturo Ui sau cu dramatizarea unei cărți apărute recent la Polirom, nu vreau să divulg deocamdată titlul. Este vorba despre momentul 1989 și de ceea ce s-a întâmplat până în momentul actual. Despre cine a furat revoluția, dar este complex. Este vorba despre o soartă tragică. Va fi un subiect interesant dacă reușim să scoatem o dramatizare bună. Urmează să montez un alt Ionesco, Scaunele, la Teatrul Național din Luxemburg, nu am renunțat la integrală. Suntem deja în 2021. Apoi un alt Ionesco la Craiova, Pietonul văzduhului, dar sunt încă în discuții.
Să vă ajute Dumnezeu să vi se realizeze toate dorințele.
