„Ion cel negru”, maestrul poemelor apocaliptice și al delațiunilor

Stelian Diaconescu, copil sprinten la minte, crescut din apa Ursoaiei și a Rușavățului (afluenți ai Buzăului în Subcarpații de Curbură), a urmat cursurile Liceului „B.P Hasdeu”, unde în 1941 a întemeiat, împreună cu colegul Alexandru Lungu, revista de poezie Zarathustra. A coborât apoi și mai mult în câmpie, urmând la București Facultatea de Litere și Filosofie, perioadă în care a activat în presă, scriind la „Timpul” (1942-1943) și la „Ecoul” (1943-1944). Aici, pe malurile clocite ale Dâmboviței, și-a renegat prima oară identitatea, asumându-și pseudonimul Ion Caraion. „Antifascist fervent, în 1944 pune umărul la reînființarea ziarului comunist Scînteia. Participă, în anii următori, la marea dezbatere despre «criza literaturii», expunându-se atacurilor oficiale”, evocă criticul literar Paul Cernat. „Inițiază, alături de Virgil Ierunca, revista literară Agora și participă la editarea Caietului de poezie al Fundațiilor Regale - consemnează mai departe Cernat. Condamnat politic în două rânduri de regimul comunist, Ion Caraion ajunge la Canal, iar în 1958 sentința capitală îi e comutată în închisoare pe viață”. Glonțul îi trecuse pe la ureche, experiență copleșitoare care-l va transforma total pe omul Stelian. 

Pact cu dracu’

„După detenție - notează profesorul Paul Cernat - Caraion se căsătorește cu Valentina Berman, fosta soție a poetului avangardist Sesto Pals, implicată ea însăși în procesul din 1958. Își compensează suferința și umilințele ca informator asiduu al Securității (nume de cod Artur). Notele informative și poemele sale infirmă aserțiunea est-etică a Monicăi Lovinescu («Nu poți scrie cu aceeași mână și delațiuni, și capodopere»). Caraion a scris și capodopere poetice, și capodopere ale delațiunii (da, există și capodopere ale acestui gen …)”. Să nu ne pripim totuși cu judecata: „Numai cine n-a trecut prin același infern al detenției îl poate condamna, fără recurs, pe acest om care s-a rupt, de altfel, de Securitate emigrând în 1981 în Elveția”. Ce-a urmat după eliberare? „Colaborează asiduu la publicațiile exilului, e redactor la radio BBC și publică, între altele, un vitriolant volum-pamflet anticeaușist și anticomunist («Insectele tovarășului Hitler», 1982). În replică, va fi denunțat în «Săptămâna» lui Eugen Barbu (vechi inamic) prin publicarea unor fragmente compromițătoare din jurnalul său intim, iar cercurile de extremă dreaptă din emigrație îl atacă violent”.

Lirică rafinată

Câteva considerații critice: „«Jurnalul» (în 3 volume), teribil, va fi editat postum de Emil Manu. Alături de Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru ori Constant Tonegaru, Caraion face parte din elita «generației războiului». În anii de după 1940 scrie, probabil, cele mai puternice poeme ale sale, întunecate și apocaliptice, dominate de sentimentul catastrofei («Panopticum», «Omul profilat pe cer», «Cântece negre»)”, mai apreciază Paul Cernat. În continuare: „După 1966, Caraion revine cu o activitate editorială prodigioasă. Poezia lui sumbră, plină de energie negativă, e o combinație foarte originală de arghezianism și bacovianism, convulsivă și polemică inițial, tot mai eliptică, rafinată și camuflată cu trecerea timpului («Eseu», «Deasupra deasuprelor», «Lucrurile de dimineață», «Dragostea e pseudonimul morții» ș.a.)”. 

Un om mutilat de istorie

Și o surpriză: „Ion Caraion a scris însă și o grațioasă literatură pentru copii dedicată fiicei sale («Marta, fata cu povești în palme»). A fost, de asemenea, un comentator excepțional al literaturii universale (volumul «Duelul cu crinii») și un excelent biograf, eseul «existențialist» Bacovia. Sfârșitul continuu e probabil cea mai bună carte scrisă vreodată despre autorul poemului Plumb”, opina Cernat. Ultimele tușe: „Caraion a fost și un traducător prodigios din literaturile rusă, americană și franceză. «Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi» (3 volume), realizată împreună cu Ovid S. Crohmălniceanu, și «Antologia poeziei americane» sunt piese de referință. L-a prețuit mult pe Paul Celan, cu care, uneori, s-a identificat. «Ion cel negru» a fost un mare poet al infernului cotidian și un om mutilat de istorie”.

Scurt jurnal al unei mari trădări

„Născut la 29 iulie 1912, Nicu-Aurel Steinhardt a fost deţinut politic între 1960 şi 1964. A fost botezat în închisoare de părintele Mina Dobzeu (15 martie 1960), iar înainte de a se călugări, devenind monahul Nicolae de la Rohia (16 august 1980), a redactat «Jurnalul fericirii» (apărut postum, în 1991), de mai multe ori confiscat de Securitate, care l-a urmărit permanent pe autor (dosarul său, păstrat în arhivele C.N.S.A.S., însumează 11 volume şi peste 8.000 de pagini!). S-a stins la 30 martie 1989, fără a şti, probabil, că turnătorul său cel mai abject nu fusese altul decât unul dintre prietenii cei mai apropiaţi”. Aceste rânduri, semnate de profesorul George Ardeleanu în 2017, în revista online „Rost”, ridică vălul ce masca una dintre cele mai tulburătoare frânturi de viață ale culturii noastre: vânzarea lui Nicu Steinhardt cerberilor Securității. Îi facem loc aici, pentru a desluși pe de-a-ntregul profilul lui Stelian Diaconescu/Ion Caraion. 

Lupul moralist

„Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, îmi spune Ion Caraion şi mă lămureşte: ca să te poţi răstigni și libera trebuie mai întîi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public, să te autodenunţi şi să recunoşti: am greşit! am fost un porc! În al doilea rînd, să te cureţi prin suferinţă autoimpusă, trecînd prin faza deşertului, a pustniciei, a focului purificator; abia atunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobîndeşti dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce”. „Fragmentul citat - explica distinsul profesor George Ardeleanu - apare pe ultima pagină a «Jurnalului fericirii» (Ed. Dacia, Cluj, 1991). E datat «Decembrie 1971» şi, din perspectiva evenimentelor ulterioare, avea să-şi dezvăluie semnificaţiile dramatice, pe care le-am putut descifra consultând Dosarul de la Securitate al lui N. Steinhardt din arhivele C.N.S.A.S. Aşadar, Steinhardt termină «Jurnalul fericirii» în 1971. Realizează mai multe dactilograme, pe care le dă spre lectură câtorva prieteni. Unul dintre aceştia (codificat «Artur») se duce, după lectură, cu exemplarul direct la Securitate”.

Valută, armament, literatură obscenă

„«Jurnalul …»” intră, deci, în posesia acesteia la 30.10.1972 - sesiza Ardeleanu. În tentativa de a recupera şi celelalte exemplare şi de a verifica dacă textul nu fusese trimis şi-n străinătate, Securitatea înscenează o notă anonimă, de o incredibilă imbecilitate, în care Steinhardt e acuzat de… deţinere de armament, valută, literatură obscenă! În faţa unei asemenea acuzaţii, el trebuie să accepte o percheziţie la domiciliu (14.12.1972), când i se confiscă şi ultimul exemplar pe care-l mai deţinea. Este pus în «filaj» între 10.12.1972 - 18.12.1972 şi anchetat aproape zilnic între 14.12.1972 - 29.12.1972. Ca şi-n închisoare, rezistă eroic, Securitatea nereuşind să obţină de la el numele celorlalte persoane cărora le încredinţase «Jurnalul…». De unde știm că cel care-l trădase e informatorul «Artur»”? George Ardeleanu oferă (și) răspunsul: „Dintr-o notă informativă pe care acesta o dă, la 03.04.1973, despre discuţiile sale cu N. Steinhardt, în urma confiscării «Jurnalului…» şi a anchetelor succesive. E o notă de un dramatism cutremurător, în care victima, inocentă şi de bună-credinţă, cere, fără să-şi dea seama, iertare turnătorului!”. 

Cine-i scrântitul?

Dar iată fragmentul: „Cînd l-am întîlnit la el acasă, unde într-adevăr mă invitase ca să-mi dea un catalog pentru copil şi să discutăm despre o traducere în engleză, nu se găsea într-o mai bună dispoziţie: «Există pentru mine trei posibilităţi. Să mă aresteze. Să mă chinuie aşa pînă oi înnebuni, cu anchetele. Mă acuză că sînt duşman. Vor numele dactilografei… N-am vrut să fac rău nimănui. Cam bănuiesc eu cine m-a denunţat. Ce să fac? Sînt un păcătos. N-am să mai pot lucra. Or să-mi ia pensia. Or să mă dea afară din casă. Cine ştie, poate că nu mă arestează, dar îmi iau pensia şi casa. Rămîn pe drumuri. Un nenorocit. (...) Am să mă rog mult de sfintele sărbători, poate se îndură Domnul de mine. Îţi cer iertare. Le cer iertare la toţi. Nu, nu, turnător n-am să devin. Să-mi ceară altceva, să mă pedepsească altfel…»” (Dos. 207, vol. V, filele 81-84). „Iar reacţia «prietenului» său - conchidea profesorul George Ardeleanu - este de un cinism inimaginabil: «E derutat şi într-o măsură, de-adevăratelea, scrîntit»”. 

Criza istoriei, criza omului

În urma unei condamnări politice, Ion Caraion a executat inițial cinci ani de închisoare (1950-1955). A spart piatră la Canalul Dunăre-Marea Neagră și a trudit în minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, adunând încă șase ani de pușcărie grea. Pedeapsa i s-a tras (și) de la două articole faimoase în epocă, publicate în „Jurnalul de dimineață”: „Criza culturii” și „Criza omului”. În 1964, ofițerii Securității i-au promis eliberarea din închisoare în schimbul acceptului de a deveni informator, iar țăranul din Rușavăț (spre deosebire de Steinhardt, de pildă) n-a stat prea mult pe gânduri. A primit numele de cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur”, întocmind rapoarte peste rapoarte și adunând trădări peste trădări până în 1981, când a părăsit țara cu destinația Elveția.

99 de ani s-au împlinit pe 24 mai 2022 de la nașterea lui Stelian Diaconescu, cunoscut în literatură cu supranumele Ion Caraion

„Caraion a scris și capodopere poetice, și capodopere ale delațiunii”, Paul Cernat, critic literar

Ion Caraion a fost răpus de cancer în 1986. Avea 63 de ani