Ion Petrovici, filosoful care l-a predat pe Kant în pușcăriile comuniste

Radiat de comuniști din istoria culturală a țării și ignorat în cele trei decenii post-Război Rece - necunoscut așadar în școlile românești -, Ion Petrovici a fost unul din intelectualii de marcă de la începutul secolului al XX-lea. Să-l prezentăm însă succint pe filosoful modern, făuritorul de manuale universitare care a cochetat elegant (și) cu dramaturgia, eseistica ori memorialistica: născut la 14 iunie 1882 la Tecuci, licenţiat al Facultăţii de Drept (1903) şi al Facultăţii de Litere şi Filozofie (1904) din București, Petrovici a devenit în 1905 primul doctor în filosofie al unei universități românești. A studiat filosofia două semestre în Germania, la Leipzig şi la Berlin, de unde aplecarea către gândirea teutonă. În 1906 era conferenţiar de logică şi filosofie la Universitatea din Iaşi, pentru ca șase ani mai târziu să semneze condica de profesor la aceeași universitate. Decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi între 1923 și 1926, Petrovici era, în 1940, profesor de Istorie a filosofiei moderne la Universitatea din Bucureşti. Se lansase deja în lumea bună a cărturarilor europeni, primind și onorând invitații la conferințe sau pentru a ține cursuri la școli de prestigiu din Viena, Paris, Geneva, Alger, Praga ori Bruxelles.

Un erudit

Ion Petrovici a colaborat la reviste de prestigiu din Franţa şi Germania, îndeplinind calitatea de membru corespondent al Academiei Române din 1927 şi pe cea de membru titular din 1934. A fost de asemenea membru al Academiei din München, al Comitetului Permanent al Congresului de Filosofie din Paris (1936) și al Comitetului de Conducere a Federaţiei Internaţionale de Filosofie (1940). Și nu întâmplător. Ideile sale în domeniul logicii au fost vehiculate în lucrări de referință: „Teoria noţiunilor” (1910, reeditată în 1924), „Probleme de logică” (1911, reeditată în 1923 şi 1928). A conceput și studii de teorie a cunoaşterii şi istorie a filosofiei, iar pe linia preceptelor lui Immanuel Kant a validat metafizica („Introducere în metafizică” - 1924). De altfel, interesul lui Petrovici pentru filosofia germană s-a tradus și prin două biografii remarcabile închinate lui Arthur Schopenhauer (1933) şi Kant (1936). Activitatea științifică nu l-a împiedicat să se implice activ în politică, unde a ocupat funcții importante: ministru al Învăţământului și al Lucrărilor Publice (1921, 1926, 1937, 1938), ministru al Culturii Naţionale, Cultelor şi Artelor (1941). 

Dezvăluiri din dosarul Securității

Cooptarea și asumarea rolului public în guvernarea Antonescu i-au adus condamnarea la zece ani de temniță grea și decăderea din drepturile civile, fiind acuzat de crime de război. Calvarul temnițelor comuniste avea să continue însă până la sfârșitul vieții filosofului prin repetate acțiuni de stabilire a domiciliilor obligatorii și o hărțuire permanentă a Securității. Vom aprofunda această perioadă mai puțin cunoscută cu sprijinul cercetătoarei Ioana Diaconescu, autoarea volumului „Scriitori în arhiva CNSAS” (Fundația Academia Civică, 2012): „Actele legate de această etapă din viața filosofului Ion Petrovici sunt cuprinse în Dosarul P[enal] 358 A.C.N.S.A.S. Pe prima copertă interioară se regăsește următorul text: «Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul C nr. 2110. Dosar de domiciliu obligatoriu. Arhiva nr. 625 anchetă. Încadrat în D[omiciliu]. O[obligatoriu]. la 3 octombrie 1958 pe timp de 36 de luni». Profesorul avea 75 de ani când, după eliberarea din penitenciarul Râmnicu Sărat, era trimis în domiciliu obligatoriu”. 

Ministru al învăţământului? Ce crimă!

Dosarul se deschide cu documentul prin care se certifică eliberarea lui Ion Petrovici din pușcărie: Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă - Serviciul evidenţă, la 2 iunie 1958, către U.M. 0123/E, Ministerul Afacerilor Interne: „Urmare a raportului nr. 1127/1958 al penitenciarului Rîmnicu Sărat vă înaintăm alăturat nota-raport pentru eliberare la expirarea pedepsei privind pe deţinutul c[ontra].r[evoluţionar]. Petrovici Ion, a cărui pedeapsă expiră la 2 octombrie 1958”. Urmează o notă-raport emisă de penitenciarul Râmnicu Sărat: „Deţinutul c.r. Petrovici D. Ioan a fost condamnat pentru crimă de război prevăzută şi pedepsită de legea 207/1948 prin hotărîrea nr. 123/949 a Tribunalului Curţii Bucureşti, secţia penală”. Imediat, o completare legată de conduita filosofului pe durata încarcerării: „Din dosar reiese că în timpul executării pedepsei n-a fost pedepsit disciplinar. […] A fost condamnat prin sentinţa 123/19.I.1949 de Curtea Bucureşti secţia 4 Penală, mandat de executare a pedepsei 2172/1949 emis de Parchetul Curţii Bucureşti pentru crimă de război, Legea 207/1948, la 10 ani temniţă grea”. Cedăm cuvântul cercetătoarei Ioana Diaconescu: „Documentul conţine învinuirile fabricate prin înscenările aparatului represiv (începând din 1946, deţinuţilor li se instrumentau dosare politice) ce vor duce la incriminarea de a fi fost ministru al învăţămîntului. Era epoca în care anvergura politică, intelectuală şi universitară era numită crimă, astfel încât, la expirarea pedepsei, Ion Petrovici să nu fie eliberat, ci trimis la muncă forţată, în colonie, timp de 24 de luni”. 

Numerele vieții: de la 24, la 36

Dar asta nu era nici pe departe totul! Prima „recomandare” era urmată de o altă propunere, aceea de a i se fixa domiciliu obligatoriu pentru că se făcea vinovat de crime de război. De parcă nu ispășise deja zece ani de temniță grea pentru această acuzație... „Această propunere - comenta Ioana Diaconescu - este confirmată de Decizia 15.127 din 13 august a Ministerului Afacerilor Interne emisă în conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954 cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi c[ontra]. r[evoluţionari]. care şi-au ispăşit pedeapsa. Ca urmare a propunerii făcute de şeful Serviciului «C» din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, numărul de 24 de luni de domiciliu obligatoriu (ca şi cum n-ar fi fost de ajuns) era majorat definitiv la 36”. Redăm parțial conținutul actului pentru expunerea motivelor cu repetiție manevrate de justițiarii comuniști: „În conformitate cu hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954 cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi c.r. care şi-au ispăşit pedeapsa: în scopul prevenirii unor noi infracţiuni la adresa legilor Republicii Populare Romîne, avînd în vedere materialele existente asupra activităţii desfăşurate de condamnatul c.r. Petrovici Ioan […], considerat deosebit de periculos pentru securitatea statului, Ministerul Afacerilor Interne decide”. Și iată decizia: „Se fixează D.O. pe timp de 36 de luni, în comuna Olaru, raionul Călăraşi”. Hotărârea intra în vigoare la 2 octombrie 1958. În acelaşi timp, printr-un ordin al Serviciului „C” din Ministerul Afacerilor Interne către Direcţiunea Securităţii Regiunii Bucureşti, se ordona ca „cel în cauză” să fie trecut în categoria obiectiv-problemă şi supravegheat informativ. Permanent!

„Alba-neagra” cu libertatea

Conform adresei U.M. 0078440 a Ministerului Afacerilor Interne din 13 august 1958 către Direcţiunea Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, la eliberarea din penitenciarul din Râmnicu Sărat Ion Petrovici urma să fie predat organelor de miliţie pentru a fi dus la domiciliul obligatoriu. În document mai era menționat un amănunt: „În evidenţa noastră nu este cunoscut cu activitate legionară”. Din nou Ioana Diaconescu: „Trimis în domiciliu obligatoriu după zece ani de temniţă grea, după cum era de aşteptat, Ion Petrovici s-a îmbolnăvit, fapt dovedit de adresa urgentă din 13.XI.1958 a Direcţiei Generale a Miliţiei, Direcţia Evidenţa Populaţiei către Ministerul Afacerilor Interne, U.M. 0123/E Bucureşti: «Trimitem alăturat, pentru a dispune, adresa Spitalului Unificat Călăraşi nr. 3663 din 1.XI.1958 împreună cu un referat din care rezultă că numitul Petrovici Ioan, cu domiciliu obligatoriu în comuna Olaru, este grav bolnav şi necesită internarea lui într-un spital din Bucureşti»”. În referatul nr. 14/00103010 din 13 noiembrie 1958 era menţionat și diagnosticul: „Ectazie (dilataţie) aortică cu tulburări de tensiune şi ritm cardiac accentuat”. Profesorului i se aprobă părăsirea domiciliului obligatoriu timp de treizeci de zile pentru a se interna într-un spital din Bucureşti. 

Gestul lui Alexandru Drăghici

Spre sfârșitul anului, se petrecea un lucru mai puțin obișnuit: „La 29 decembrie 1958 - dezvăluia cercetătoarea Ioana Diaconescu -, ministrul de Interne Alexandru Drăghici ordona verbal schimbarea D.O. al profesorului Petrovici din comuna Olaru, raionul Călăraşi, în oraşul Bucureşti, str. Vasile Conta nr. 3-5. Adică acasă. Raportul adeverea: «Conform ordinului verbal al tovarăşului ministru [de Interne] Drăghici Alexandru, transmis prin tovarăşul general [Alexandru] Nicolski [Secretar General al M.A.I. 1953-1961], numitului Petrovici Ion i s-a aprobat schimbarea D.O. din comuna Olaru, raionul Călăraşi, în oraşul Bucureşti»”. Gestul lui Drăghici avea să fie umbrit de o nouă manevră a Serviciului „C”. „La 29 septembrie 1961, profesorul Petrovici se afla în domiciliu obligatoriu la Bucureşti, în propria locuinţă - arăta Ioana Diaconescu în studiul citat. În referatul Serviciului „C” al Ministerului Afacerilor Interne se propunea ca numitului Petrovici Ion să i se ridice restricţiile domiciliare la 2 octombrie 1961 pe baza concluziei Direcţiei III care îl urmărea prin acţiune informativă individuală. „Această concluzie era subliniată însă de o mână autoritară, care a scris pe marginea referatului: «Pentru ce?» Serviciul „C” a revenit astfel asupra avizului dat anterior şi a dispus să nu i se ridice restricţiile domiciliare la expirarea termenului deoarece era lucrat prin acţiune informativă individuală pentru manifestări duşmănoase şi relaţii cu o serie de elemente ce au activat în fostele partide burgheze”. Se propunea prelungirea acestei existențe precare: „Numitului Petrovici Ioan - reținea documentul oficial - să i se fixeze D.O. în continuare pe 24 de luni”. Ioana Diaconescu a speculat: „Cum profesorul era decăzut din drepturile civile şi nu avea pensie, prietenii îl ajutau fie cu bani, fie cu alimente. Unul din scopurile fixării domiciliului obligatoriu era privarea de mijloace de trai a condamnatului, ca şi izolarea, întreruperea oricăror contacte cu persoane sau grupuri sociale”. 

Eliberat la 83 de ani

Direcţia III, într-un raport înaintat Serviciului „C” al Ministerul Afacerilor Interne, avea să găsească și țapul ispășitor în acest caz: „La adresa dumneavoastră nr. 806.918 din 3.X.1961 vă facem cunoscut că nu suntem de acord a i se ridica restricţiile domiciliare numitului Ion Petrovici […] Menţionăm că, greşit, s-a dat avizul de a i se ridica restricţiile domiciliare de către tovarăşul maior Lupu Vasile”. Și un avertisment direct, localizat la fila 29 pe marginea unei note a Serviciului „C”: „Să se atragă atenţia Direcţiei III să nu mai facă propuneri fără simţul răspunderii”. Adnotarea era semnată de Vasile Negrea, ministrul adjunct al Afacerilor Interne. La 24 octombrie 1961, filosofului Ion Petrovici i se prelungise deja cu doi ani domiciliul forțat. Ușor-ușor, era împins spre anonimat, spre moarte. La 3 iulie 1963, Direcţia III dădea aviz negativ pentru ridicarea restricţiilor domiciliare în cazul lui Ion Petrovici, deoarece - motivau agenții Securității - filosoful era vizitat şi întreţinea legături cu mai multe „elemente” care deţinuseră funcţii în aparatul de stat pe timpul lui Antonescu. „Aceste elemente - consemnau organele Serviciilor - îl ajută cu diferite sume de bani pentru a se întreţine şi de multe ori îl duc la restaurante”. Ion Petrovici avea să se zbată închis în propria casă până la 83 de ani, când autoritățile comuniste s-au înduplecat să-i ridice restricția. La fila nr. 38 a Dosarului de anchetă se află adresa emisă de UM 0123 către Direcţia Generală a Miliţiei, document ce confirma că, în sfârşit, la 8 august 1963 se aprobase ridicarea restricţiilor domiciliare la expirarea termenului 2 oct. 1963 pentru numitul Petrovici Ion. Profesorul care reușise să îmbine la cursurile sale atât de armonios credința cu rațiunea avea să se stingă din viață după pragul de 90 de ani, pe 17 februarie 1972.

Cursuri despre Kant la pușcărie

În perioada detenției de zece ani, profesorul Ion Petrovici a fost vestit pentru abilitățile sale de a supraviețui bizuindu-se pe cunoștințele acumulate în anii de studiu, încercând să ducă o existență cât mai apropiată de viața dinainte de arestare. Rememorările scriitorului și politicianului Gabriel Țepelea, adunate de Radio România Cultural, rămân inestimabile: „Eu am cunoscut oameni de seamă care au pierit cu zile, prin faptul că erau disperați, nu mai credeau că există ziua de mâine. În contrast cu ei era de exemplu profesorul Petrovici care avea la vremea aceea, când l-am cunoscut și am fost «colegi», peste 70 de ani. Profesorul Petrovici era un om de un optimism extraordinar”. Mai mult: „În fiecare zi ruga pe un țăran mai vechi în celulă și care avea el semnele lui după care ghicea cât este ceasul. Țăranul se numea Grozăvescu și acest Grozăvescu anunța: «Domn’ profesor este ora 11». Petrovici voia să își continue ritualul lui de afară, ora la care își ținea cursurile la universitate era 11. Atunci se luau măsurile de precauție necesare, să nu fie prin apropiere pași de gardian, se anunța «liber» și începea profesorul cursul despre Kant”.

50 de ani s-au împlinit de la moartea filosofului Ion Petrovici

La 19 ianuarie 1949 profesorul Ion Petrovici a fost condamnat la zece ani temniță grea pentru susținerea regimului antonescian

Religia este o metafizică practică”, Ion Petrovici, filosof