Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
8 septembrie 1986, Sălişte
Nu se poate trăi după utopiile unui evreu de geniu
Pe la prânz, tata l-a suit, dintr-odată, în maşină, pe Ion Haşigan şi au mers până în Sibiu să-i ia haine fetiţei mele, Andreea. Aseară, când îi făceam masaj la talpă, tata i-a scris o strofă actriţei Ioana C., despre care venise vorba: „Să-ţi şadă de-a pururi în casă/ O boarfă cu gura cleioasă...”
Spre ora şase seara, A.P. vine înapoi la Sălişte, dar nu singur, ci însoţit de Adrian Auerbach, românul din Israel pe care l-am cunoscut la Băile Felix, şi de doctorul Vasile Iacob. Tata îi recită lui Adrian Auerbach versuri despre „evreul genial care a fost Marx, dar după ale cărui scrieri nu se poate trăi în realitate”. Auerbach promite că va veni şi de Revelion în ţară. Merg să îl masez pe tata înainte de culcare. Ne povesteşte.
Scurt şi cuprinzător
A.P. povesteşte că, prin anii ’60, nişte tineri scriitori mergeau, din când în când, în garsoniera unuia dintre ei. O dată pe săptămână, poposea acolo o femeie mai vârstnică decât ei, care le îndulcea singurătatea. Băieţii stăteau în bucătărie, trecând, pe rând, pe la doamna respectivă, aflată într-un loc mai întunecos şi mai ferit al încăperii. Unul dintre ei, slab de înger şi de sex, n-a mai apucat să o şi pătrundă. A lăcrimat la poartă, dar a avut umorul să-i spună, îmbrăcându-se umil: „Gata, doamnă Petrişor,/ Scurt şi cuprinzător!” Scurt – era clar, dar de unde atât de cuprinzător?
Caragiale – boala incurabilă a limbii române
Continuu să notez ce spune A.P., deşi îmi e greu să transcriu la viteza cu care vorbeşte:
„Caragiale e ca un geniu rău, care dezacordează toate instrumentele. El a îmbolnăvit limba românească de o boală incurabilă: lipsa de gravitate. Ce frumos sunau, înainte de Caragiale, cuvintele «neicuşorule» şi «stimabile»! Eu îl înjur din dragoste. Noica nu poate să-l sufere. Lui Marin Preda îi plăcea. Dacă realitatea are două limite, el mereu se ocupa de cea de jos, de cea mizerabilă. Ştiu că e necesar. Caragiale e ca o frână, dar nici chiar până acolo încât să infecteze cuvintele limbii române! şi a mai şi plecat la Berlin, de unde îl durea soarta ţăranilor, în 1907, de primăvara până toamna.”
Posteritate, traductibilitate, generozitate
Îl întreb pe A.P. care dintre poeţii români îşi poate păstra valoarea după ce este tradus. Începe cu o concluzie la o întrebare încă nepusă:
„E o iluzie deşartă să crezi că posteritatea va rezolva ceea ce
n-ai rezolvat în timpul vieţii. Posteritatea are propriile ei probleme.” Mi-a mai spus că Eminescu e, într-adevăr, intraductibil, Goga şi Coşbuc sunt prea legaţi de limbajul românesc, pentru a-şi păstra şi în altă limbă aceeaşi valoare, Bacovia se poate traduce destul de bine, fără să i se piardă poezia, iar Blaga este cel care are dependenţa cea mai mică de farmecul limbajului. Tradus, Blaga este aproape la fel de mare, chiar dacă devine un fel de Rilke, în original (A.P. simte nevoia, imediat, să precizeze că nu este vorba despre o punere la îndoială a valorii originale a lui Blaga. Împrejurarea că, nici în intimitate, A.P. nu suportă să fie bănuit de ingratitudine faţă de valori îmi dovedeşte, o dată în plus, că particularitatea aceasta îl caracterizează fundamental, deşi sunt ocazii când obiectivitatea faţă de valorile întruchipate de persoane infecte nu este o calitate de pe urma căreia lumea devine mai bună). Despre Creangă, de asemenea, crede că nu poate fi tradus. Macedonski este un poet, poate, mai european decât Eminescu, dar, dacă vremea aceea l-a lăsat pe Eminescu în vârf, posteritatea nu îl mai poate ridica pe Macedonski. Posteritatea nu schimbă fundamental ierarhiile.
Evitarea firescului şi a simplităţii trădează o criză a esenţei
În noaptea de 31 august spre 1 septembrie 1986, Adrian Păunescu mi-a vorbit, ca un maestru singuratic unui unic discipol: „Incifrarea formei este o pierdere de potenţial a fondului. Complicarea limbajului trădează o criză a esenţei. Sunt mari scriitori pe care îi ai în tine, chiar dacă nu i-ai citit. Citirea lor te face să te autodescoperi. Firescul este o stare la care se ajunge, nu o stare de la care se pleacă. Eu, pentru a scrie simplu, am trecut prin numeroase etape de scris complicat, etape care nu se mai văd.”
„Poetul Teodor Vârgolici nu a mai apucat să ajungă la nivelul lui Eminescu. În copilărie, tat-su l-a găsit stând cu spatele gol pe peretele ud din pivniţă şi a aflat că făcea asta ca să semene cu Eminescu. Vârgolici credea că, dacă faci tuberculoză, devii, automat, şi mare poet. Avea timp suficient
să-l ajungă pe Eminescu, doar că nu a luat-o în direcţia bună.”
„Fiind întrebat, odată, dacă-i place Shakespeare, Ion Crânguleanu ar fi răspuns, după câtva timp de gândire: «Hmmm, da!». Deci, putem fi fericiţi şi liniştiţi: lui Crânguleanu îi place totuşi Shakespeare.”
A.P. citeşte Eminescu şi remarcă, pe carte, cu creionul: „De când sunt curvele-n ţară/ Numai neghioară chioară”.
„Poeta I.C.S. era constipată, nu putea scrie, câteodată, nimic, pentru că îi era frică de imperfecţiuni. Puterea mea e că am scris totul. Odată, după o noapte în care am scris nouăzeci (90) de poezii, maică-ta mi-a spus că am, la un moment dat, de prea multe ori cuvântul «şi». Asta a observat ea din tot ce făcusem atunci.”
„Vasile Neculuţă nu e un scriitor mai mare ca Shakespeare, doar pentru că l-a citit, aşa cum nici Ovidiu Cioară Liberman nu îi este superior lui Rabindranat Tagore, pentru simplul motiv că a trăit după el”, mi-a răspuns, când l-am întrebat dacă există progres în poezie.
„Dacă aş vrea să retrăiesc ceva din viaţa mea, aceea ar fi studenţia. E cea mai frumoasă perioadă, Andrei, începi să te afirmi, simţi că te lupţi egal cu toată lumea”, mi-a mărturisit atunci când l-am întrebat despre vârsta pe care ar dori s-o retrăiască. Acum câteva zile, la Oradea, în casa preotului Ioniţă, am aflat că în Italia a avut loc o manifestaţie în care se cerea, printre altele, ca intelectualii să nu mai fie persecutaţi în ţările est-europene şi, concret, să nu i se întâmple nimic lui Adrian Păunescu.
13 septembrie 1986,
Sălişte-Bucureşti
Sfârşit de vacanţă
Sunt 25 de ani de când tata s-a însurat cu mama. Adrian Păunescu avea 18 ani şi două luni, iar Constanţa Buzea – 20 de ani şi 5 luni.
Gânduri ale lui A.P. (fără legătură cu aniversarea căsătoriei de acum un sfert de secol): „Suntem născuţi să fim subalterni”. şi un vers, pentru o poezie viitoare: „Frumos ca un tren cu copii la ferestre”.
Parcă ne despărţim de o parte a familiei, când plecăm de la nea Haşe şi de la tanti Anişoara. Săliştea Sibiului ne-a fost şi vara aceasta, ca şi anul trecut, refugiu, în clipe grele de zbucium, după marginalizarea lui A.P. Înainte de a pleca, vine domnul Botezan, excepţionalul director de la fabrica de pielărie. Îi recit, la sugestia lui A.P., poezia „Activiştii de popor”. Directorul nu crede că a apărut într-o carte editată în România Socialistă, până nu-i arăt pagina 529 a volumului „Manifest pentru mileniul trei – volumul 2”. Tata îşi aminteşte că, împreună cu acest om, l-a susţinut pe Constantin Teaşcă atunci când celebrul om de fotbal antrena echipa „Şoimii” Sibiu, în urmă cu 10-11 ani. Jucăm, pe drum, jocul personalităţilor (unul se gândeşte la o personalitate, ceilalţi caută s-o ghicească, punând întrebări la care nu li se răspunde decât cu da sau nu). A.P. se gândeşte la Socrate.
Remorcarea lui Laurenţiu Ulici
Andreea e imposibilă. Îşi enervează bunicul. Oprim la benzinăria de la kilometrul 36, pe Autostrada Piteşti – Bucureşti. A.P. îl vede pe Laurenţiu Ulici cu maşina în pană. Criticul tocmai încerca să-i convingă pe nişte indivizi să-l ajute. Dar nu se uitau la necazul tehnic al unui intelectual. A.P. comentează înainte de a acţiona: „Asta e soarta mea, să apar unde e nevoie. Probabil că, vreodată, Laurenţiu Ulici m-a înjurat şi mă mai înjură, că familia mea are două maşini, dar acum vede ce bine e că una dintre ele îl ajută pe el însuşi”. ARO-ul, venit din spate, la ordinul lui A.P., îl remorchează pe literat, aflat într-o Skodă model nou, dacă nu mă înşel, până la Bucureşti, la Operetă, unde stă Laurenţiu Ulici. Un om, care a legat cablurile de tracţiune, vrea o amintire de la tata. Cere lanterna, dar A.P. îi dă ceva şi mai bun, ultima sa carte. Omul, emoţionat, îi pupă mâna.
(Continuarea în numărul următor)
