Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scrisoare de Crăciun de la „copilul” Socolei. Are 85 de ani, dar a fost internat în spital acum 70 de ani. Era un puşti. De atunci n-a mai ieşit, nu a mai fost externat. Şapte decenii din viaţă le-a petrecut numai în spital. Pacientul „etern” al Spitalului Socola îşi petrece sărbătorile de o viaţă aici. Este un caz de Cartea de Recordurilor. Numai într-o ţară comunistă ca România de înainte de 1989, o ţară în care spitalele erau finanţate doar de stat şi unde oficial nu existau copii abandonaţi, a fost posibil aşa ceva… La sărbătorile importante e nelipsit de la biserica instituţiei. În fiecare an, de Crăciun şi de Anul Nou, se bucură mult de dulciurile primite de la vizitatorii celorlalţi pacienţi. La el nu vine nimeni, de aproape un secol!
Pe zidurile cernite de vreme ale spitalului, silueta lui s-a impregnat ca o mască. Vreme de decenii respiraţia lui s-a strecurat prin scheletul de cărămidă al clădirilor. Timp de aproape un secol, umbra lui s-a proiectat pe pereţi timid, ca o lumină. Numele la care răspunde e simplu: Alioşa. Un nume care se confundă cu istoria spitalului. Am mai scris despre el, îl ştie multă lume. Şi eu l-am cunoscut de mai multă vreme. Cu toate acestea pot spune că abia acum l-am văzut, acolo…
Spitalul Socola. De la poartă, drumul asfaltat urcă abrupt îngrădit de plase de sârmă. Pe dreapta e biserica cenuşie, sprijinită în schele. În pantă se întind unul după altul, corpurile de clădire. Sunt şapte pavilioane, pentru femei, bărbaţI (câte trei), iar ultimul, pentru copii proveniţi de la casele de copii. Aici a fost transferat acum aproape şapte decenii Ilie Ciulcov, aşa cum îl cheamă pe pacientul care locuieşte în spital. La Pavilionul II. E aici de când se ştie. Pentru el spitalul e ca un cartier, iar clădirea înaltă e „strada” căminului său. Secţia II bărbaţi e un bloc din cărămidă ce se întinde pe aproape 100 de metri. La etaj şi parter sunt patru saloane şi mai multe rezeve.
Un sedativ în plus, „cadoul” de Crăciun al bolnavilor
La etaj sunt internaţi cei cu probleme mentale grave, mai agitaţi. „La clanţă”, cum li se spunea înainte. Era o uşă de la care se smulgea clanţa care era adusă apoi de un guardian când sosea cineva. Astfel, din salon nu putea evada nimeni. Teoretic, pentru că practic nu se întâmpla aşa. Aici, când se isca câte un scandal (lucru posibil şi de la o ţigară refuzată), personalul din spital urca în grabă scările pentru a potoli spiritele. De sărbători aceştia sunt de fiecare dată extrem de agitaţi, întrucât vor cu toţii acasă, aproape de familie. Ei primesc de Crăciun o porţie dublă de sedative. Acesta e „cadoul” lor de Sarbători. Cei care se potolesc mai greu sunt băgaţi în cămaşa de forţă. Inevitabil, în astfel de situaţii se împart cu mărinimie pumni. Nenumărate drame se petrec aici. Rezerva în care locuieşte Alioşa se află la etaj. Cămăruţa e strâmtă şi întunecoasă, cu două paturi. Moşul zâmbeşte timid de sub un fes pleoştit. Buzele, subţiri, vineţii, i se întind rotunjit, descoperindu-i gingiile roşiatice, văduvite de dinţi. Nasul e subţirel, ca de femeie. Părul scurt e alb ca zăpada. Flaneaua o poartă deseori pe dos. De multe ori poartă un halat. Mâinile. Mâinile îi sunt impresionante. Lungi şI albe. Nemuncite. Vorbeşte gângav, bucuros de fiecare dată când îl caută cineva.
Alioşa construieşte buhaiuri şi cârâitori pentru urători
În foaia de observaţie a spitalului, pe care am consultat-o la Arhivă nu este trecut locul de unde a fost adus la spital. Înainte de a ajunge la Socola, adolescentul Alioşa a fost internat la Spitalul de Boli Infecţioase, restul timpului petrecându-l la orfelinat. El spune că a fost adus de mama sa, o rusoaică frumoasă, dar nimeni nu ştie exact. Întocmită acum aproape 70 de ani, în 1945, pe fişa de internare scrie sec: Ilie Ciulcov, 16 ani, fără părinţi. Cerneala decolorată continuă, şiroind printre scoarţe: „…emcenfalopatie cronică infantilă…nu ştie carte”. Undeva mai jos: „oligofrenie (debilitate mintală uşoară)”. Pe una din foi am găsit o parafă a medicului dr. Mihai Tudor Lăudat şi indicaţia „pentru energoterapie”. Pe una din file e şi semnătura sa. Literele ce compun prenumele sunt uşor inversate, dând un nostim Lilie, în loc de Ilie. Scrisul e tremurat şi uşor apăsat. La sfârşitul dosarului am găsit un teanc de note ale Miliţiei, care căuta să-i stabilească identitatea. În ciuda faptului că în foaia de observaţie e trecută o uşoară formă de oligofrenie, starea lui de sănătate s-a stabilizat încă din tinereţe. Acum primeşte doar calmante pentru somn, ca orice bătrân de vârsta sa. De cum a sosit la Socola, Alioşa a fost un consecvent şi extrem de priceput cioplitor în lemn. Tâmplăria la atelierul spitalului i-a ocupat cea mai mare parte din viaţă. Rame pentru tablouri, dulapuri, uşi, buhaiuri şi cârâitori (pocnitori) din lemn pentru urători. Din acestea construieşte cu talent moşul la atelier. Fiece dulap sau uşă are câte o şipcă sau picior îngropat în zelul de tâmplar al acestui om de 85 de ani. Buhaiurile pentru Anul Nou sunt cadourile cele mai frecvente făcute de Alioşa personalului din spital, din cei care au copii. Sau tot felul de jucării din lemn. Alioşa încearcă să construiască chiar şi viori, numai că îi ies doar nişte carcase burtoase din lemn. Mai mult scheaună când le zgândări cu mâna sau un retevei. Cozi de topor sau de ciocan şlefuite de bătrân au împânzit tot cartierul apropiat, Bucium. În schimbul muncii sale, Alioşa primeşte dulciuri. Se bucură ca un copil pentru ele. A locuit la un moment dat cu un alt pacient celebru „Împăratul României şi Regele Braziliei”. L-am găsit într-o zi doar pe el în cameră. „Desenez ca un geniu şi am o mulţime de expoziţii sub pat. Scriu şi poezii şi cred că voi lua Premiul Nobel pentru desen şi schiţe de nuvele. Ultima poezie am scris-o la vârsta de doi ani. Nu sunt căsătorit, dar am 70 de copii cu vârsta de şapte ani. Toţi sunt gemeni şi cred că au fost făcuţi toţi deodată pe Insula lui Paşte…România încă nu a scăpat. Preşedintele va muri iar pe tron va urca din nou nepotul regelui”, mi s-a prezentat el odată. Şi brusc s-a aruncat cu capul în pernă, moşmondind o bucată de hârtie. Pe un colţ se vedea clar cum creionul a fost atât de apăsat că a sfâşiat hârtia.
Mătuşă Lipsoschi te caută un înger, unde eşti?
Aşa cocoşat, Alioşa are totuşi un mers elegant. Multe decenii a bătut drumul de la pavilionul său până la atelierul de tâmplărie. Omul de la atelier îl lăuda întotdeauna pentru pricepere şi mai ales pentru conştiinciozitate. Şi mie, când l-am vizitat ultima oară mi-a dăruit un „buhai” pentru a fi folosit când se merge la urat. Practic e un dispozitiv din lemn ce înfăşoară o folie de plastic întinsă, din mijlocul căreia iese un fir lung din păr de animal. Colindătorii, trăgând prelung de acel fir scot un sunet prelung, ca un muget. După masa de prânz mi-a arătat arhiva personală. Foi cu desene, cărţi bisericeşti, Biblia. Seara, Alioşa se roagă din când în când, închinându-se la o iconiţă. În aceeaşi cămăruţă îngustă a hrănit bătrânul vreme îndelungată mai mulţi pui de pisică. Pe geam ţine o carcasă de ceas pe care timpul a murit. E foarte punctual la sala de mese. Acolo e printre primii alături de ceilalţi pacienţi cu adevărat bolnavi. „Ştii cum îmi fac eu poftă de mâncare. Mai trag câte un şpriţ, întodeauna îndoit cu apă”. Cea mai mare dorinţă a lui Alioşa este să mai meargă în excursii, aşa cum a făcut pe vremea când director al spitalului era profesorul Brânzei, un specialist care a introdus în spital tratamentul prin muncă uşoară, în ateliere, la grădinărit…
Afară se întunecă înainte de vreme. Bâtrânul a obosit. Nu spune, dar simt că e invidious pe toţi ceilalţi care au stat aici, mai ales de sărbători, când la fiecare a venit de acasă cineva. Numai la el, de şapte decenii nu a venit nimeni. Vorbeşte des de mama sa „care m-a adus aici; era o rusoaică frumoasă. De tatăl său nu pomeneşte niciodată. Se spune că bâtrănul ar avea în cartierul ieşean Mircea un frate mai mic. „A venit la mine o dată de Paşte. De atunci nu l-am mai văzut”. E posibil să fie una din minciunile cu care îi place el să se amăgească. Pacientul etern al Socolei uitase şi câţi ani are. I-am reamintit eu odată cu consultarea dosarului său de la Arhivele spitalului. S-a bucurat, credea că e mai bătrân…. Plec. Şi Alioşa aleagă după mine până în uşa tâmplăriei…”Să mă ajuţi, dacă scrii despre mine. Poate o găsesc pe mătuşa mea. E în oraş. Dacă a murit, atunci măcar pe nepoţii ei. Sau pe familia Horianu!”. O noapte senină se sprijină încet pe umerii lui. Noaptea…”Poate a rămas vreun nepot în viaţă”…Horianule, unde eşti? Mătuşă Lipsoschi, unde eşti, prin ce locuinţe veşnice te-ai afundat, te caută un înger…
Pacientul aflat în spital de 70 de ani vrea cadou un TV de buzunar să-şi vadă…trecutul mai luminos
Când l-am văzut ultima oară, moşul era la fel de gătit. Cu o seară înainte desenase două planşe de hârtie pentru mine. În unul din desene era zugrăvit un palat cu turle stranii, ascuţite. Pereţii clădirii erau ca nişte gratii. Într-un colţ al imaginii făcuse un elicopter (al lui Ceauşescu) şi în altul, un soare caraghios. Mai jos încondeiase o casă micuţă şi o căpiţă de fân în care se jucau nişte copii ce stăteau unul în capul celuilat. „Ca să poată să sare gardul, să fure mere din pom”, îmi explică el. Soarele din colţ parcă sufla înspre copac, îndoidu-l. Între nişte flori înalte alerga un câine pătrăţos. La plecare i-am sugerat să-mi dicteze o scrisoare. A intitulat-o: „Scrisoare către oameni şi către rudele mele, ce nu vor să vină să mă vadă, măcar de Sărbători”: „Oamenii şi rudele mele să afle că eu sunt sănătos şi lucrez aici cozi de sape, hârleţ şi ciocane. Mai aflaţi că eu repar şi scaunele când se strică. Înainte aveam materiale mai multe, dar de când s-a schimbat preşedintele, s-au scumpit, şi nu mai avem la tâmplărie. Despre spital pot zice că e mai vechi de 100 de ani, iar la simpozioane şi aniversări particip şi eu (practic viaţa sa se confundă cu istoria spitalului - n. red.). La pavilionul IV locuiau înainte şi infirmiere, ca şi la sterilizare. Acum nu e frig afară. Profesorul Brânzei a adus calorifere pentru încălzire pentru că înainte erau sobe. Familia Horianu şi Lipsoschi (considerate de el rude – n. red.) să mă caute că eu sunt aici de demult. Dacă nu mai trăiesc (ele, rudele - n. red.), atunci măcar nepoţii să vie. Luni la ora 4.00 a fost un cutremur mic, nu l-a simţit orişicine. A mai fost un cutremur mai înainte care a dărâmat hogeacul de la pavilionul I femei. Rudele mele să vie la mine, că n-au fost niciodată. Să mă viziteze şi să-mi aducă ciocolăţi şi bomboane. Atât să-mi aducă. Apoi, ce-ar mai vrea dânşii. Dacă au maşină, aş vrea să mă ducă în oraş să merg la Palatul Culturii, la Casa Scriitorilor şi să văd muzeele. Apoi să vie la mine după Anul Nou şi să-mi aducă ce au. Cea mai mare dorinţă a mea este să mai merg o dată în excursie cu autocarul pe Cheile Bicazului, cum mergeam pe vremea profesorului Brînzei (fost director al instituţiei - n. red.). Sau să mi se aducă,, dacă se poate un televizor de buzunar şi un ceas de mână, ca să ştiu când să mă duc la masă. La televizor aş vrea să văd filmul cu revoluţia română, când i-a căzut lui Ceauşescu căciula din cap şi a căzut în genunchi de la atâtea gloanţe. Şi când striga de la balcon: alo, alo. Şi să mai văd şi muzică populară şi circ cu lei paralei”. La mulţi ani!... O noapte senină se sprijină încet pe umerii lui. Noaptea…”Poate a rămas vreun nepot în viaţă”…Horianule, unde eşti? Mătuşă Lipsoschi, unde eşti? Prin ce locuinţe veşnice te-ai afundat, te caută un înger…
Citește pe Antena3.ro
