Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de Duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
„Nimeni nu ştia să spună mai frumos un basm decât mama; avea un neîntrecut dar al vorbirii şi ştia să însufleţească şi să înveselească o masă întreagă de musafiri. Ne îmboldea să vorbim cu lumea şi să ne obişnuim a conversa; întotdeauna afirma că nu-i nimic mai nepotrivit decât o prinţesă care nu ştie să deschidă gura; „afară de aceasta, adăuga ea, e foarte nepoliticos, şi vă rog, dragi copii, să nu uitaţi aceasta”.
Vorbele ei m-au întovărăşit de-a lungul vieţii. Un alt principiu, asupra căruia insista cu severitate, era că invitat la un prânz, nu trebuie să refuzi nici o mâncare ce ţi se oferă, chiar dacă nu-ţi place, căci, adăuga ea, nimic nu-i mai jignitor pentru stăpâna casei, decât să nu mănânci din bunătăţile ce-ţi pune dinainte.
„Dar dacă nu sunt bune, mamă?”
„Face exact ca şi când ar fi bune”.
„Dar dacă te fac să-ţi fie rău?”
„Atunci lasă să-ţi fie rău, draga mea, dar aşteaptă până ajungi acasă! Ar fi o mare ofensă să-ţi fie rău chiar acolo”!
Astfel era buna povaţă a mamei. Fiind ea însăşi cam spartană, se aştepta ca şi copiii ei să-i urmeze pilda.
Mamei îi displăcea foarte mult să fie cineva bolnav. Ea însăşi avea o sănătate minunată pe care mi-a transmis-o şi pentru care îi mulţumesc în fiece zi din viaţa mea, ca pentru cea mai mare binecuvântare. Potrivit codului promulgat de mama, omul nu trebuie niciodată să se tânguie. Nu trebuie niciodată să mărturisească cuiva o durere de cap sau să se lase învins de dânsa; pentru o răceală nu trebuie să stai închis în casă, pentru un acces de friguri nu trebuie să stai în pat. Totuşi nimeni nu avea ochi ca ai mamei: ghicea cea mai uşoară indispoziţie şi era totdeauna gata să-ţi dea hapuri sau poţiuni. Afirma că medicamentele englezeşti sunt mult mai tari decât cele de pe continent şi le numea: „doctorii bune pentru cai”.
Mama vorbea la perfecţie limba engleză, dar prefera pe cea franceză, zicând că le întrece pe toate cu mult, în eleganţă, şi că o scrisoare frumoasă nu poate fi scrisă decât în franţuzeşte. Totuşi, nu avea o deosebită preferinţă pentru francezi ca popor, şi preţuia înaintea lor pe ruşi, englezi şi germani. Noi, copiii, nu puteam suferi să vorbim franţuzeşte; priveam această limbă ca afectată, ca o limbă pentru „cei mari” nu pentru copii, şi înadins lăsam să se piardă toate bunele ocaziuni de a ne perfecţiona cunoaşterea ei. Aceasta o exaspera pe mama, care declara că suntem nişte prostuţe; ceea ce eram în adevăr, dar nu ne plăcea să ni se spună.
–”Copii, zicea mama, când ne dădea vreunul din sfaturile ei spartane: să nu lăsaţi pe englezi să vă băge în cap că unele mâncări sunt indigeste; orice lucru se poate digera de un stomac bun, dar englezii îşi strică digestia din cea mai fragedă copilărie închipuindu-şi că felul cutare sau cutare nu le prieşte. Eu în Rusia mâncam orice; nimenea nu vorbea vreodată de «digestie», este un subiect de conversaţie foarte displăcut şi cu totul nepotrivit pentru un salon”. Toate acestea dovedeau că mama însăşi se bucura de o excelentă „digestie” rusească. Într-o zi declară, cu cea mai mare mulţumire: „Missy (adică eu) e ca mine; poate mânca pietre şi să n-aibă habar”.
Fără îndoială, această însuşire rusească, moştenită din strămoşi, a fost pentru mine în tot decursul vieţii un însemnat privilegiu.
Mama avea o cameristă bătrână, numită Fanny Benwick, care era o personalitate foarte deosebită. Era foarte oacheşă, avea mustăţi şi-i plăcea să-şi închipuie că în vinele ei curge sânge spaniol. Mă îndoiesc că strămoşii ei să fi venit din Spania, dar se prea poate să fi fost printre dânşii un irlandez. Fanny guverna cu o vargă de fier. Uneori o iubeam şi alteori ne era nesuferită. Schimbăcioasă ca şi vremea în zilele cu soare era cât se poate de plăcută. Fanny avea în grija ei garderoba mamei şi punea la păstrare toate lucrurile de care ar fi putut avea mama nevoie. Aceste nevoi păreau să aibă dimensiuni ruseşti.
Era pentru noi o zi minunată când prindeam pe fanny inspectându-şi comorile: se înşirau dulapuri peste dulapuri şi aveau un miros încântător. Conţineau nesfârşite şiruri de sticle de parfum, cutii pline cu „sacheturi”, creme, săpunuri, apă de trandafiri, dar nimic care să semene a fard, lucru pe care mama îl ura cu o violenţă asemănătoare cu aceea a profeţilor de demult, când înfierau pe Jezebelele acelor vremuri. Erau şI nemaipomenite provizii de hapuri, în special de ricină, semănând a boabe de struguri străvezii, în care tremura lichidul galben. Acestea erau, nu se ştie din ce motive, comandate la Petersburg, poate de teama că, preparate în Anglia, să nu fie cumva „doctorii bune pentru cai”.
Eu cred că aceste hapuri de ricină cel mai adesea se uscau în cutiile lor, căci sănătatea rusească a mamei nu prea justifica aprovizionarea cu aşa enorme cantităţi. Dar având a străbate o cale atât de lungă din Rusia încoace, era mai practic să se trimită dintr-o dată o cantitate însemnată. Eu cred că mama nu-şi dădea seama de nesfârşitele provizii ce se aflau în dulapurile ei. Fanny era stăpână în transmiterea comenzilor.”
• din „Maria, Regina României – Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu
• (Continuarea în numărul următor)
