Maria, Regina României Povestea vieţii mele (26)

"Ducky si cu mine hotarasem, ca sa ne ferim de discutii sau de cearta, sa incalece ea calul cel mai mare, deoarece era mai inalta, iar eu cel mai mic, oricare ar fi fost infatisarea lui. In chipul acesta, avea ea uneori calul cel mai bun, alteori il aveam eu. Dupa cat imi aduc aminte, Sandra - asa o numeam noi pe sora noastra a treia, Alexandra - in acele timpuri departate incaleca pe Tommy, dragalasul, potolitul si vrednicul de incredere Tommy, care mai tarziu fu luat cu noi la Malta.

Aceste plimbari in Hyde Park erau o fericire si, batranul Lumley, uneori cu toane si totdeauna cu mintea aiurea, nu izbutea sa ne strice cheful.

Avea picioarele subtiri si fata ca de mumie, iar parul lui rar si carunt, sub palaria inalta, era adus spre frunte pentru a se ascunde tamplele scobite. Batranul Lumley avea o infatisare intrucatva patetica.

Cred ca a dat necontenit lectii, pana la adanca batranete, caci multi ani mai tarziu, cand nu mai luam de mult lectii de calarie, l-am intalnit iarasi pe Rotten Row si l-am salutat cu un strigat de recunoastere. El s-a uitat la mine cu o privire neinsu­fletita, parca n-am fi impartasit altadata impreuna bucuriile si grijile plimbarilor.

Imi inchipui ca eram mai schimbata decat el: fiindca pe vremea lui nu eram "nici peste, nici carne", cum spune zicala germana. Totusi, m-a jignit mult ca nu m-a salutat batranul nostru profesor de calarie.

Chipul lui era si mai incretit de griji ca oricand, era, poate, ceva mai slab si mai uscat, dar, altfel, nu se schimbase deloc!

In aceeasi perioada a vietii noastre, sunt cuprinse si cateva reprezentatiuni teatrale, la care am asistat.

Foarte rar ne era harazita o asemenea bucurie, dar, de cate ori ni se ingaduia, era un bun prilej de neasemanata insufletire. Mirosul numai al unui teatru londonez si splendidele buchete ce gaseam in loja ne umleau de bucurie!

Era un soi de trandafiri ca de catifea rosu inchis, foarte larg deschisi si cu petale rotunjite, care pareau a deosebi aceste buchete de oricare altele. La Paris mi se ofera cateodata trandafiri de acest fel, si-mi poarta gandul inapoi, inspre teatrele londoneze si imbatatoarea senzatie de asteptare infrigurata, inainte de ridicarea cortinei.

Una dintre dramele de care imi amintesc mai bine e "Macbeth", jucata de Irving si Ellen Terry, o reprezentatie minunata; dar aparitia stafiei lui Banquo era atat de inspaimantator realizata, incat, multe nopti dupa aceea, nu mai puteam dormi fara o lumina aprinsa in odaie.

Ellen Terry, cu lungile cozi de par roscat, era o splendida intrupare a fioroasei regine din "Macbeth" si cu deosebire in scena unde in vesmant alb, coboara pe scena in mers somnambulic, incercand sa-si spele sangele de pe manini...

Mama insa nu putea sa sufere pe Henry Irving si tatei ii displacea si mai mult; incercau sa ne atraga luarea-aminte asupra mersului schiopatat pe care-l afecta si asupra maraitului lui, in care simula manie sau furie. In pofida acestor critici, noi, copiii, aveam o tragere de inima nemarturisita pentru Ir­ving, cu toate cursurile lui.

Am mai vazut pe Irving si intr-o piesa foarte sentimentala, al carei subiect era Charles I. Era scrisa, toata, bineinteles, spre lauda lui Cahrles I, iar noi, fiind regaliste convinse, il uram pe Cromwell, din tot sufletul.

Insa eroul, mai presus de toti eroii, era pentru noi "Lord Harry", piesa jucata de Wilson Barrett care, dupa parerea noastra, intrupa tot ce era mai desavarsit, omul si eroul amestecandu-se intr-una si aceeasi fiinta. Wilson Barrett era si pentru noi "Lord Harry".

Piesa era si ea dintre cele sentimentale.
"Lord Harry" era un "Cavalier" viteaz, virtuoz, frumos, plin de jertfire, destul de minunat pentru a multumi cele mai inflacarate visuri de perfectiune. Ne fermeca pana-ntr-atat, incat, ani intregi am trait in amintirea acestei drame si, de cate ori ne intreba cineva ce piesa am vrea sa vedem, intotdeauna alegeam pe "Lord Harry" pana ce, in sfarsit, mama, cu toate ca si ea era o admiratoare a lui Wilson Barrett, ne trimitea sa vedem in schimb "Matusa lui Charlie". Aceasta farsa hazlie ne facu sa radem de ne dureau coastele, dar tot timpul ne parea rau dupa "Lord Harry". Nici o momeala nu ne putea departa de idealul nostru si, aceasta, desigur, plictisea pe mai-marii nostri, care stiau ca mai erau si alte piese de seama afara de "Lord Harry".

Ne placea cu mult mai mult drama decat comedia si, cu toate ca radeam din toata inima cand ne duceam la vreo comedie, socoteam ca o pierdere - printre rarele si mult doritele seri petrecute la teatru - cele in care ne duceau sa vedem o piesa comica, in loc de una eroica si in costume.

De la inceput, imbratisaram si admiraram pe Shakespeare, precum mai tarziu pe Schiller la teatrul din Coburg; in amandoi, ma tem ca pretuiam mai mult subiectul si stralucirea decorurilor, decat vreo frumusete a limbii sau a versurilor.
Mai tarziu, opera ne facu sa uitam chiar si dramele.

Continuarea in numarul urmator
din "Maria, Regina Romaniei – Povestea vietii mele", vol. I, Editura Eminescu