Maria, regina României - Povestea vieţii mele (41)

'Odaia noastra de culcare se deschidea asupra unei mici scari de piatra, care ducea in gradina. La mijlocul scarii se afla un mic acoperis lat, pe care puteai sa te lasi. Cea dintai priveliste de pe acoperis, in gradinile de la Saint Antonio, e una din acele incantari pe care nu le pot uita.

O oaza intre ziduri, avand ceva tainic si asia­tic, un belsug de pomi, de specii in mare parte necunoscute si, printre toate acestea, izvodul incalcit al unor cararui lucios pietruite. Dincolo de zidurile inconjuratoare, alti pomi, alta lume de descoperit.

Aici nu se gaseau razoare bine oranduite, ca in gradinile ce ne erau obisnuite, nimic decat mari bucati de pamant intretaiate de carari, unde toate cresteau in voia intamplarii; minunate pete co­lorate ce imbatau tot locul, cu o mireasma desfatatoare. Peste acest amestec, de flori, pluteau mii de albine si de fluturi, zumzet usor insufletind vazduhul care parea viu, in milioane de aripioare.

Iasomia inflorea din bel­sug; erau muscate inalte cat un pom, verbine, tran­da­firi si smocuri mari de crizante­me albe ca fulgii, re­var­sandu-se in cascade luminoase peste cararuie si as­ter­nandu-le cu mii de petale albe; erau si mic­su­nele, narcise, anemone, afara de o multime de alte flori ne­cu­noscute in clima nordica.

O lume fermecata! Tara de basm! In adevar.

Mana in mana, Ducky si cu mine, stam, privind in jur, uimite, fara cuvant. Era o revelatie; nemaipomenita frumusete care facea sa ni se umple ochii de lacrimi.

Incet, cucernic aproa­pe, coboram in acel rai, luan­du-l treptat in sta­panire, ra­ta­cind in frumu­setea lui, ca intr-un vis.

Portocale! Da, adevarate portocale! Nu de tot coapte, dar atarnau la umbra frunzelor lucioase, mingi rotunde, mititele, vestind dulceata lor viitoare.

Descoperiram ca o mica, smerita floricica alba umplea vazduhul cu nespus de dulce mireasma; crestea peste tot in tufe, iar pe toata inaltimea zidurilor se catara o multime de trandafiri, unii mari, galben-deschis, cu multe foi, parca radeau la noi din inaltime stiind ca sunt prea sus pentru mainile noastre lacome. Mai era si «bougainvilla» o minunata planta cu flori purpurii, nemai­in­tal­ni­ta pana atunci, si care acoperea zidul, ca un covor.

Ah, cata dulceata, cata frumusete, cat farmec! Si alte gradini mai departe, ce parca iti faceau semn de dupa inaltele lor ziduri. Trecand, treptat, prin carari inguste, paseai tot mai inainte in fericire, si peste tot flori, parfum, soare, zumzetul a mii de aripi. Lumi necunoscute de descoperit. Mister. Cranguri umbroase si paraiase de apa curgatoare pe sub ramuri vesnic verzi, si apoi ce micsunele! Unele albastru deschis, invoalte, mari, cum nu mai vazuseram pana atunci, altele violet inchis, jumatate ascunse sub foile lor mirositoare. O! Ce fericire, ce fericire, ce fericire!

Dincolo de gradini se afla marea curte pe care o zariseram, nedeslusit, la sosirea noastra in ajun. De-a lungul zidurilor, neobisnuit de inalte ale curtii, cresteau pomi de piper, semanand intru catva a salcii cu frunzis subtire; in partea de sus a zidurilor, pe doua parti, forma o ingusta alee de piatra pe care te puteai plimba. Una din aceste alei despartea curtea de gradinile publice care erau mari sI frumoase sI deschise oricui dorea sa se bucure de umbra lor.

Fata in fata cu acel zid se intalneau grajdurile; aveau o mare insemnatate in viata noastra, caci eram patimase iubitoare de cai si de calarie si iesiseram cu totul acum de sub supravegherea batranului Lumley. Skitty si tovarasii sai, bine lustruiti, fusesera randuiti in grajduri, inainte de sosirea noastra, precum si Tommy care acuma apartine de-a binelea Sandrei.

Alt zid inalt, taiat de doua largi arcade, despartea curtea cea mare de una mai mica, in fata usii de intrare.

Si aici se aflau pomi de piper argintii cu ciorchini rasfirati, trandafiriu-deschis, atarnand in manunchiuri subtiri si usoare, leganate de orice adiere de vant.

Fiece lucru insemna o noutate, o descoperire. Casa insasi era foarte mare, cu nenumarate lungi incaperi, podite cu lespezi si lungi cerdace ce se sfarseau in terase prelungite in capatul de sus al zidurilor ce desparteau gradinile una de alta. Planul arhitectural era mi­nunat si foarte potri­vit cu clima calda. Gaseam me­reu prilej pentru noi ex­pedi­tii, caci acoperisurile erau late si pe niveluri deosebite, astfel incat erau un in­can­ta­tor domeniu de explorat. Pu­team sa ne si plimbam pe ele si sa umblam cand sus, cand jos, cercetand toate gradinile de sub noi si capatand astfel, din inaltimi, privelistea intreaga a to­po­grafiei lui St. Antonio. Totul alcatuia o lume aparte, in­calcita, ademenitoare, un nesecat izvor de descoperiri.

Iatacul mamei era o camera lunguiata, incan­ta­tor de racoroasa, din care o scarita cobora intr-una dintre gradini, cea mai mica si mai umbroasa din toate.

Prin mijlocul ei trecea o carare de lespezi lucioase, la al carei capat se afla un pom care nu semana cu nici un altul ce am mai vazut vreo­data. Era un pom cu trunchiul gros, cu ramuri larg intinse, semanand putin cu un stejar, si flori­le lui se involtau portocalii ca focul, inainte de a-i da frunzisul. Aceste flori inflacarate si mari, semanau intrucatva, ca forma, cu floarea de salcie.

Cand era inflorit de-a binelea, ti se parea cu adevarat ca arde in flacari; minunata priveliste! Mai avea si alt dar ciudat; daca ii scuturai ramurile, pica asupra ta o adevarata ploaie de miere.'

Continuarea in numarul urmator