Maria, regina României - Povestea vieţii mele (47)

'Era si o casuta cu acoperamantul neted, in care se tineau uneltele, intr-un colt mai indepartat al gradinii, unde crestea un mare ricin.

Ne cataram pe acoperisul ei, iar semintele ricinului alcatuiau partea cea mai de seama a pranzurilor noastre imaginare.

Fructul ricinului creste in manunchiuri cu coaja trandafirie, cam la fel cu al castanelor. Rici­nul e un pom foarte decorativ, cu foi mari, in forma de stea, uneori stropite cu rosu. Din ele ne faceam farfurii, iar cel mai insemnat musafir era o draguta soparla mica, cu labute late... care cobora in zigzag, de-a lungul zidului cald al casutei cu unelte, cand fluieram ca s-o poftesc. Mi se pare ca aceste soparle cu labe latarete se numesc in stiinta gecko. Aceasta era cu totul imblanzita si chiar asculta de sunetul muzicii, cum se crede ca fac cele din speta ei.

Dar intr-o zi, spre groaza mea, cand vrusei sa-l prind pe micul meu prieten tarator, imi ramase intre degete o bucata din coada lui, ceea ce confirma vorba ca au cozi care se desprind! Dar cu toate ca mica gecko isi pierduse coada, tot venea cand o fluieram si adesea era sfioasa spectatoare a praznicelor noastre cu seminte de ricin.

Binecuvantate zile, cand orice bucurie si totul era cu putinta: zile totusi asa de pline de taine ciudate si nebanuite descoperiri!

Sambata era ziua excursiunilor, a marilor plimbari calare, in cate un colt deparat al insulei: Golful lui St. Paul, Verdiola, Palatul Inchizitorului si alte locuri ale caror nume din nefericire le-am uitat. Mama ne insotea in trasura, cu vreuna din prietenele ei.

Plecarea in excursie ne umplea de o nespusa infrigurare si era insotita de mult tropait si de zgomot. Caii erau odihniti, saltareti, gata s-o ia la goana si greu de strunit.

Iar noi, cu o lipsa de teama ce ajungea pana la inconstienta, ne bucuram de neastamparul lor, care ar fi ingrozit pe batranul Lumley si pe oricare clalaret, cunoscand toate regulile; iar in primul nostru glop de-a lungul aleii marginite cu ziduri, ce strabatea curtea cea mare, era o adevarata invalmaseala. Semanam mai mult cu un iures de piei-rosii; fiind armasari, erau gata sa muste, si uneori apucau fiecare in dinti coada celuilalt si astfel insirati, ne repezeam de-a lungul soselei de piatra, tipand si razand, cu prietenii nostri ofiterii de marina tropaind dupa noi, pe cand caii faceau tot ce puteau ca sa ne azvarle din sa.

Si ei aveau cai tot atat de zvapaiati ca ai nostri, dar calareau cu mai multa stiinta si mai cuviincios.

Nu ne dadeam niciodata seama ca felul nostru de a calari era cam salbatic. Ne lasam in voia nebuniilor noastre, iar tovarasii nostri ne inteteau si mai mult cutezanta; dar, din fericire, e un zeu care pazeste pe nevinovati!

Din banda tovarasilor nostri navali facea parte si un oarecare locotenent Allenby, un tanar cu obrazul rotund, tot numai zambete, plin de voie buna si indrazneala. Cu toate ca numara mai multi ani decat noi, nu parea cu o zi macar mai copt la minte in ceea ce privea gustarile si obiceiurile; era in el «multa sanatate, dar intelepc­iune putina». Cand facea Allenby parte din excursie, mergeam la sigur ca va fi o zi plina de intamplari, de veselie, de nebunii, dar si de ingrijorare pentru mai-marii nostri. Nu ne era ingaduit sa-l vedem decat arareori, caci tovarasia noastra cu el nu era deloc de «tout repos».

Nu-mi aduc aminte cum, intr-o zi, dupa un sir de nazbatii mai zvapaiate decat de obicei, calul lui si al meu luara vant si o pornira la fuga, pe drumul mare!

Un rastimp alergaram unul langa altul, dar, de la o vreme, o apucaram cand eu inainte, cand el, si de cate ori ne ajungeam strigam: «Nu-ti poti opri calul?». «Nu pot», si iarasi unul din noi o pornea inainte. A fost o alergare primejdioasa si obositoare, care lua sfarsit numai cand caii se oprira fara suflare. Nu pot sa spun ca aceasta intamplare nu mi-a insuflat oarecare spaima.

Noi poreclisem pe Allenby «Luna plina», din pricina rotunjimii desavarsite a veselului sau chip.

Printre prietenii nostri mai apropiati erau si Collin Keppel, Nevile, Colville, Anson, Streatfield, Erick Back, Rumbold si David Beatty; acestia patru din urma erau pe acea vreme angajati pe vasul «Alexandria». Beatty, indeosebi prietenul meu, era, de pe atunci, un minunat calaret si jucator de polo. S-a spus mai in urma ca eu i-am purtat noroc.

Colin Keppel, locotenent-aghiotant al lui papa, se muia ca ceara in mainile noastre; fiind socotit ca un tovaras demn de incredere, eram lasate adesea in grija lui. Era credincios ca un caine si cu totul pe placul nostru. Colville, plin de haz, cam facea insa pe grozavul. Cel mai serios si potolit era Anson, prea serios, poate de aceea il porecliseram «Old Anson» punand o oarecare mila in acest epitet.

Plimbarile calari cu «Old Anson» erau cu totul deosebite de acelea cu Allenby si le priveam mai mult ca un fel de pedeapsa.'