Mărturii – Arhitectul lui Ceauşescu

Doctorul în arhitecturăAlexandru Budişteanu a ajuns printr-o întâmplare bizarăarhitect-şef al Capitalei între 1977 şi 1983, perioadă în care "geniul" Nicolae Ceauşescu era lovit de entuziasme urbanistice.

Credea că e în competiţie cu Dumnezeu.

Doctorul Alexandru Budişteanu a fost arhitect-şef al capitalei între 1977 şi 1983, perioadă în care domnul dictator era lovit de entuziasme urbanistice. Cu un simţ acut al observaţiei a surprins foarte bine cum se degrada anturajul "geniului", ca şi persoana acestui şef suprem. Acum, domnul Budişteanu se ocupă cu promovarea limbii şi culturii engleze, principalul mijloc de comunicare al "duşmanilor capitalişti" de atunci. Este Preşedintele Consiliului Internaţional al Uniunii Vorbitorilor de Limbă Engleză.

Alexandru Budişteanu: Da. Pentru el şi soţia sa era un fel de joc de societate, atunci când vedeau planuri de construcţie, de urbanism. Era un joc cu două personaje principale, ei doi şi restul, cu rol secundar, care trebuiau să-şi exprime admiraţia şi adeziunea pentru ce le trecea prin cap "conducătorilor". Nimeni nu avea curajul să-i contrazică, să le spună că vorbesc aiureli... El nu putea să citească planuri, îi trebuiau machete, eventual la scara 1/1, făcute din butaforie. După ce aproba o machetă, peste câteva zile, îi spunea primarului oraşului "ţi-am aprobat macheta. De ce nu ai început lucrul?" În consecinţă se punea un excavator să sape şi atunci tovarăşul spunea "Bravo" iar proiectarea propriu-zisă începea în mare viteză.

Nu, din contră... Activiştii din jurul lui începeau să-i mulţumească pentru fiecare adesea gogomănie, ba chiar îi spuneau că vorbele lui i-au iluminat brusc. Eu eram exasperat, dar găsisem o tactică. Ziceam şi eu "da, da, foarte bine", dar completam: "Nu e bine să vă mai prezentăm o variantă?" El devenea curios şi mă întreba despre ce e vorba şi începeam un fel de jonglerie, din care să rezulte că ideea fezabilă tehnic pe care o aveam, îi venise de fapt chiar lui. Trebuia să-i induc asta. Dacă îi spuneai că e vorba de sacrificii umane şi financiare inutile, că se demolează monumente, clădiri vechi, devenea brusc suspicios:"Tovarhăşi, cine are intheres să nu se demoleze clădirhea asta?" Orice cerere, când era vorba de planuri de investiţii sau altceva trebuia să înceapă cu mulţumiri şi laude. Când aveam prezentări şi venea cu alaiul, noi stăteam pregătiţi cu machetele. Dacă avea o zi proastă şi era nervos, câte un ministru beneficiar strângea repede totul, înaintea venirii sale, ca într-un film mut. Dacă era întors pe dos şi vedea machetele respective se putea alege praful de tot.

Foarte vag. Unii pretind că ar fi crezut în Dumnezeu. Eu spun că se credea în rivalitate cu el. Îl deranjau foarte tare bisericile, nu voia să le vadă. Le voia fie mutate, fie demolate, dar să nu le vadă. Iniţial, fusese zgârcit, nu voia demolări, construcţii prea mari, prefera trotuarele înguste. Văzuse în SUA clădiri înalte cu densităţi mari, şi trotuare înguste şi a vrut şi el la fel. Marile lui avânturi demolatorii au venit însă după cutremurul din 1977. Constatase că puteau să dispară brusc case şi cartiere şi a hotărât să facă şi el la fel. Dacă putuse Dumnezeu, el de ce nu? Astfel, după 1977, a început să prefere construcţiile la nivel demiurgic.

Voia palate

Şi ele, parţial. El de la bun început era partizanul unei arhitecturi neoclasice monumentale, practicate în perioada interbelică, apropiată de stilul eclectic, dar şi mussolinian. Îi plăceau coloanele, ne dădea drept exemplu nişte blocuri decorate, făcute în perioada interbelică de arhitectul Petre Antonescu. Şi-ar fi dorit palate gen Versailles sau Trianon, pe care România, datorită circumstanţelor istorice, nu le avea. Aşa a apărut Casa Poporului. Apropo, ea a fost făcută ilegal, fără autorizaţie de construire. Eu eram arhitectul-şef al Capitalei şi nu mi-a cerut nimeni vreo autorizaţie, conform legislaţiei. S-a început la un simplu ordin al lui Ceauşescu. Între ea şi un palat ţigănesc ridicat aiurea într-o mahala nu e, juridic, nici o diferenţă. Cât eram de arhitect-şef, aveam interdicţie de intrare pe două şantiere: Casa Poporului şi Cotroceni. Nimeni nu ştia (cu excepţia Gospodăriei de Partid) cât se cheltuieşte acolo, ce forţă de muncă e utilizată. Când am vrut o dată să intru să văd ce e în zona Casei Poporului, a apărut un militar care m-a trimis la plimbare.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Voia, de exemplu, un turn de televiziune mai mare decât cel de la Ostankino din URSS, care să fie amplasat undeva în locul crematoriului uman de la staţia Tineretului. S-a făcut macheta, a aprobat-o. Puţin mai târziu după un an, a văzut o altă machetă, mai amplă, cu Palatul Pionierilor, în care se vedea şi turnul propus. A smuls brusc turnul şi l-a rupt. Din ziua aia, nimeni nu a mai adus vorba despre vreun turn de televiziune. Spuneaţi de Coreea de Nord şi China... Mai mulţi oameni care lucram în anturajul lui am fost într-o delegaţie la Phenian şi Pekin, special ca să învăţăm cum trebuie iubit un conducător. Între el şi Kim-Ir-Sen era o permanentă competiţie. Dacă şeful Coreei comuniste scotea pe străzi la vizita lui Ceauşescu 15.000 de oameni, la Bucureşti trebuiau scoşi la vizita lui Kim 30.000. Urma o vizită la Fenian unde se scoteau 50.000. Şi aşa mai departe. La noi, în ciuda eforturilor, nu s-a ajuns însă niciodată la performanţele "coregrafice" ale coreenilor, care făceau spectacole imense cu "roboţi" dresaţi să facă aceleaşi gesturi în acelaşi timp. Tot din Coreea îi venise ideea să facă un arc de triumf mai mare decât cel al lui Kim. Aşa apăruse macheta aia de lemn, pe care au incendiat-o nişte tipografi organizaţi într-un grup de rezistenţă. A venit 1989 şi am scăpat de arc.

Viclean şi brutal

Avea, dar pur şi simplu nu i-a mai plăcut turnul şi l-a rupt, ca într-un joc. De fapt cred că nu mai erau bani pentru aşa ceva. Era viclean, deştept nativ, brutal, neîncrezător în oameni, incult, dar patriot în felul lui şi voia să facă bine românilor cu forţa. Credea că se pricepe la toate şi linguşeala generală îi întărea senzaţia asta. La o prezentare la care am asistat, era nevoie de vreo 30 de kilometri de conductă, pentru alimentarea cu apă a unei localităţi. El a spus sec "20 vă ajunge!" şi toţi au izbucnit în urale şi mulţumiri. Era o nebunie, ce să facă ăia cu 20? Aşa că se recurgea la tot felul de cârpeli. Unii îl mai păcăleau, cereau mult, ca să rămână cu ce le trebuia. Dacă voiai un pod peste un râu, trebuia să ceri două. Avea mentalitate de ţăran precupeţ, care negociază cu şmecheri. Când stăteam lângă el şi unii se angajau să depăşească nu ştiu ce plan, "o să facem, o să dregem", îl auzeam mormăind "faceţi pe dracu’". De fapt nu avea încredere în nimeni.

Pentru el conta doar ce avea în cap, doar edificiile pe care le voia. Nu se împedica să demoleze ceva, dacă avea ideea că trebuie să fie un edificiu al lui într-un anumit loc. Nu se opunea nici mutării unor clădiri, dar voia cu orice preţ să se întâmple ce-şi dorise în locul ales. Considera Patriarhia mult prea aproape de centrul său politico-administrativ, de Casa Poporului. Voia să scape de ea de acolo. Voia să-i mute pe preoţi eventual undeva la Văcăreşti, într-o improvizaţie. E interesant că nu-l deranjau doar monumentele religioase sau autoritatea ecleziastică. Era alergic la mai tot ce nu făcuse chiar el. Îl enerva şi mausoleul comunist din Parcul Carol. Eram cu el în zona Sălii Polivalente, când a ridicat capul, s-a uitat la mausoleu şi a spus: "Acolo să puneţi un rând de blocuri!" Nu voia să vadă ceva făcut pe vremea lui Dej, atunci când venea la Polivalentă. Totul începea cu el şi nu exista noţiunea de "după mine". Cred că se considera etern.

Ea se băga

Din păcate, da! Ea avea un grad de incultură şi mai mare, dublat de răutate. E simptomatic că nici în ziua de azi nimeni nu o vorbeşte de bine. Să vă dau un exemplu. Când apărea şi ea la prezentări, dacă vedea o femeie mai cochetă, venea la mine şi-mi spunea: "Cine-i asta care face pe tinerica? Etete la ea, un’ se crede?" Se dădea peste cap toată prezentarea, doar fiindcă ea se credea la ea la ţară, după gard şi avea chef de bârfă. El nu-i spunea nimic. Aveau o relaţie interesantă, el era topit după ea. Eventual, când ea făcea mai urât, Ceauşescu spunea duios-rugător: "Hai dhraghă, nu te supăra..." Era impresionant să vezi cum un şef de stat se lasă dominat astfel de o femeie. Era şi o parte bună, fiindcă nu înţelegea nimic din arhitectură, se plictisea şi pleca, din când în când. Atunci lucrurile mergeau ceva mai uşor. Era un fel de piază-rea. Când am prezentat planurile Pieţei Victoriei, a declarat "aţi făcut o piaţă ca un ceaun!" şi a plecat scârbită. Era un ritual întreg atunci când apărea. Trebuia să i se ţină haina şi să fie complimentată. Dacă nu se întâmpla aşa se făcea foc şi el care nu voia să o ştie supărată, devenea irascibil.

El în mod normal, cu "dhraghă" şi "te rogh"...

Teoretic, eu ar fi trebuit să joc rolul ăsta. Vorbind cinic, nouă, arhitecţilor, ne sunt convenabili dictatorii. Nu te mai încurci cu tot felul de particulari, ai fonduri aproape nelimitate, forţă de muncă... Asta dacă îl faci pe dictator să te înţeleagă şi să-ţi aprobe proiectele. Crezusem cu bună credinţă că voi putea aplica ideile mele privind dezvoltarea Capitalei. Din păcate n-a fost aşa şi de la un punct în sus, după vreo doi-trei ani de la numirea mea, Ceauşescu nu mai ţinea cont de nimeni, de nici un specialist. Am fost naiv, crezând că aş putea să-mi impun nişte puncte de vedere. Am făcut un pact prost cu diavolul. Pe parcursul celor 6 ani cât am fost arhitect-şef, am văzut cum îi evoluează boala psihică. Dacă la început, întreba: "Ce phărere ahre Arhitectul-Şef?", ulterior nu mai cerea sfatul nimănui, avea nevoie doar de simpli executanţi. Trecuse în cei 6 ani, cât am lucrat cu el, printr-un proces de alienare. I se intensificase megalomania, cred, atât datorită unei degradări fizice şi psihice, cât şi corului de lingăi, care-l făceau să se creadă Superman. Mi-am dat seama că mă compromiteam, girând activităţi contrare intereselor oraşului şi locuitorilor săi. Cum să ieşi dintr-o asemena situaţie? Nu puteai decât, ori să fii dat afară, ori să fii promovat, ceea ce era puţin probabil. Am sperat să pot pleca din motive de sănătate. În anul 1983 m-am internat la Elias, cu această speranţă, am făcut un control general şi mi-au găsit vezica biliară plină de pietre. M-am operat pe loc, aveam 123 de pietricele şi am putut să plec. În plus şi el era cam sătul de mine, se plictisea repede de oameni. Postul a rămas vacant câteva luni. Un nou arhitect-şef a fost numit în urma unui episod anecdotic. Era într-o vizită cu tovarăşul Pană prin oraş şi a văzut că pe o clădire scrie CAAC. S-a enervat rău când a văzut inscripţia. Era sediul liniilor aeriene chineze (Civil Aviation Authority of China). Nimeni n-a ştiut sau nu a avut curajul să-i spună ce înseamnă asta. Ceauşescu a ordonat imediat numirea unui nou arhitect-şef. În viziunea lui, arhitectul-şef ajunsese cineva care trebuia să se ocupe de ce scrie pe firme, pe pereţi şi dacă stâlpii stau drepţi. Aşa a fost numit urmaşul meu, arhitectul Paul Focşa de la Proiect-Bucureşti.

L-a atras proiectul, dar şi faptul că ea era foarte ascultătoare. Participau mari nume ale arhitecturii din România, cine lua proiectul intra în Cartea Recordurilor, intra într-un fel sau altul în istorie. Toţi participanţii doreau din tot sufletul să câştige. Ea conducea un colectiv de tineri, şi zicea da la orice, în timp ce profesioniştii mai bătrâni voiau să păstreze nişte rigori. Din câte consider eu, exteriorul e ratat, scăpat de sub control. Faţada nu are o tratare unitară. De exemplu, arhitecţii Cezar Lăzărescu, Octav Doicescu, Gipsi Porumbescu sau Ascanio Damian, participând şi ei în concurs, mergeau pe soluţii clasice, mai ponderate. Anca Petrescu a cedat dorinţelor lui Ceauşescu de măreţie, grandomanie şi a avut câştig de cauză. Dictatorul se distra enervându-i pe arhitecţii mai în vârstă, spunându-le: "Văd că tinehretul luchrează mai bine." În interior, lucrurile au stat însă mai bine. Colectivele de arhitecţi, care au lucrat în cadrul proiectului au realizat interioare impresionante, contribuind la crearea unui palat grandios, aparţinând unei alte epoci. Visul lui Ceauşescu s-a materializat. Trebuie să recunosc că Anca Petrescu este ambiţioasă şi o bună organizatoare. La Casa Poporului toate materialele trebuiau să fie româneşti. Clădirea trebuia să aibă trei funcţii majore: aceea de Parlament (Marea Adunare Naţională), CC al PCR şi sediu al guvernului. În afară de marea clădire, actualmente Palatul Parlamentului, s-au organizat şi alte concursuri pentru obiective importante din zona centrului reconstruit. Un arhitect de valoare, care a vrut să realizeze prin concurs Bulevardul Victoria Socialismului a fost Dinu Patriciu. Făcuse un proiect grandios, de bun gust, cu coloane monumentale, care însă nu i-a plăcut lui Ceauşescu.

Antirusism

Da, făcea alergie până şi când auzea nume de străzi precum Tolstoi sau Cehov. De exemplu a mutat monumentul ostaşului sovietic din Piaţa Victoriei, din raţiuni strict politice, fiind încântat, când la prezentarea machetei Pieţei Victoriei şi întrebându-mă, de ce nu se face ieşirea din metrou în zona dintre Şosea şi Bulevardul Aviatorilor, i-am spus că aceasta nu este posibil, pentru că acolo se găseşte monumentul cu pricina. El s-a luminat la faţă şi mi-a spus: "Ocupă-te dhragă de ieşirea din methrou, că de monument mă ocup eu!" Monumentul a dispărut de acolo în scurt timp, dar în locul lui nu s-a făcut nici o ieşire de metrou. Când am fost numit arhitect-şef am fost sfătuit să nu-i spun sub nici o formă că-s basarabean, născut în judeţul Bălţi, nici că am făcut studii în URSS. Devenea bănuitor şi puteam fi suspectat că-s agent sovietic sau mai ştiu eu ce.

Ţoapa şi mitocanca

Lucrurile au început aşa. Eu am fost ajutat în anii de deschidere ai lui Ceauşescu, de ministrul şi acum academicianul Mircea Maliţa să ajung funcţionar internaţional în SUA, la Centrul ONU pentru Locuinţe şi Urbanism, din New York. Teoretic trebuia să ţinem legătura numai cu ONU dar în fiecare sâmbătă de dimineaţă aveam şedinţă cu ambasadorul, unde ni se citeau directive de la Bucureşti. Se ştia clar cine e securist şi cine e diplomat de carieră, chiar dacă erau teoretic cu toţii diplomaţi. åştia de la DIE chiar se mai scăpau şi se salutau între ei cu "Să trăiţi tov. comandant!" În fiecare sâmbătă aveam obligaţia să raportăm ambasadorului ce am aflat, ce se ştie, etc., chiar dacă eram funcţionari internaţionali, corp tehnic. Primeam indicaţii să facem lobby. Eram priviţi cu simpatie de americani, fiind perioada de distanţare a lui Ceaşescu faţă de ruşi. În 1970, Ceauşescu a făcut o vizită oficială în SUA . La New York a locuit la misiunea noastră diplomatică de acolo, împreună cu Elena. A fost o tevatură groaznică. Ştiu de la personal că ea verifica dacă-s bine întinse cearşafurile, aruncând o monedă. Dacă aia nu sărea, era vai şi amar de cameriste. Veniseră şi cu mâncare de acasă. Eu, ca arhitect şi urbanist, trebuia să le prezint oraşul. Când a fost ziua plimbării, am fost anunţat că el nu mai vine, trebuie să o conduc doar pe ea. O aşteptam în holul misiunii. A coborât scara monumentală cu mâinile încrucişate în faţă, în ipostaza aceea clasică. M-a ignorat total. Am urcat într-o maşină. În faţă erau un şofer şi un securist, iar ea stătea pe locul din spate în stânga, nimeni nu o învăţase, de la protocol că locul de onoare e în dreapta, unde m-am aşezat eu. Am luat-o pe Fifth Avenue, pe la Central Park. Eu tot explicam istoria oraşului şi a străzilor, stilul arhitectonic, iar ea nici nu mă băga în seamă. Am ajuns în dreptul Muzeului Metropolitan de Artă, unde eu am început să fac nişte comparaţii cu Luvru, Prado, British Museum. Şi atunci a vorbit "Da de Iermitaj ai uitat?!". Vezi doamne, mi-a dat peste nas, că se pricepe şi ea. Când am trecut pe lângă o clădire în care era Oficiul românesc de turism şi i-am spus ce e acolo a izbucnit : "Ie-te na! Aşa să face turism?! Etete!" Eu am crezut că a doua zi ăia îşi vor face bagajele, dar din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Nu i-am mai spus nimic, de frică să nu se întâmple cine ştie ce dezastru. În scurt timp am primit ordin, prin staţia de pe maşină, să ne întoarcem. A ieşit din maşină la misiunea noastră fără un cuvânt, la revedere sau mulţumesc. Mi-am dat seama că e o combinaţie de mitocănie şi impoliteţe, o ţoapă. La misiune i-a terorizat pe toţi, cât au mai stat acolo, pe motiv că diplomaţii locuiesc în prea multe camere sau că femeile de acolo arată nu ştiu cum. În general ea nu râdea niciodată, tot timpul era încruntată şi nemulţumită, acră. De exemplu, la Snagov, la vila lor, ea trăgea de limbă ţăranii cine are porc, cine face ţuică, ca să dea peste nas şefului de post. Se interesa cine cu cine se culcă. El era mai uman. Ţin minte că-l distra scamatorul Iozefini care era directorul circului de stat. Lui i-a aprobat la o prezentare rapid macheta circului, după ce acela a făcut nu ştiu ce banc şi Ceauşescu a râs cu poftă. Revenind la întrebare, în 1972 eu m-am întors în ţară cu o mare tinichea de coadă. Soţia mea de atunci fugise în SUA. Noi ne despărţiserăm amiabil, dar la Securitate am zis că nu bănuisem nimic. Oricum mi-au reproşat că nu am fost vigilent, m-au anchetat. Nu m-au mai lăsat să ies nici măcar în Bulgaria, până la Ruse. Lucram la Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare. În 1977, imediat după cutremur, la fostul Palat Regal, Ceauşescu a convocat o mare şedinţă cu cei mai importanţi constructori şi arhitecţi. Era de faţă şi tovarăşa. El a prezentat un plan de urbanism cu o idee a restructurării centrului. Nici până în ziua de azi nu se ştie cine a făcut acel plan iniţial, sunt doar simple supoziţii. La şedinţa aceea am luat şi eu cuvântul, am spus că e normal să se facă nişte lucrări după cutremur, să se sistematizeze oraşul după principii noi. Atunci, tovarăşa i-a dat un cot lui şi i-a spus ceva. Iată, pe mine mă recunoscuse, pe restul nu ştiu dacă-i mai văzuse. După două zile mă cheamă tovarăşul Uglar, care era şeful meu direct, un ungur relativ la locul lui şi mi-a spus că mă cheamă Ceauşescu la el. Uglar era îngrijorat, fiindcă urma o întâlnire cu tovarăşul şi nu se ştia ce aş fi putut spune eu acolo despre el şi despre activitatea sa. Am fost la Ceauşescu la birou după-amiaza, în fostul Palat Regal, când el se odihnea. M-a condus un ofiţer în uniformă, am aşteptat cam jumătate de oră. Am stat de vorbă vreo 40 de minute, părea rezonabil. Păream doi provinciali care iubeau Bucureştiul şi atât. El îşi aducea aminte de perioada interbelică, de Zavaidoc, părea uman. Mi-a făcut o impresie bună. Zicea că vrea să modernizeze Capitala folosind situaţia creată de cutremur şi ţinând seama de cerinţele obiective ale dezvoltării oraşului. Mi-a propus să fiu arhitect-şef al Capitalei şi am acceptat.

Ion Dincă. Îl iubea sincer pe Ceuşescu şi era foarte dur, dar pus pe treabă. Ţin minte că se lumina tot, şi zicea satisfăcut "Tovarăsului o să-i placă!", atunci când ieşea ceva bine. Pe mine mă asculta, fiindcă fusesem numit direct de Ceauşescu. După Dincă a venit Pană, de o factură mai joasă decât Dincă. Ştefan Andrei răspundea de noua acţiune de sistematizare a Capitalei, inclusiv de numirea noului arhitect-şef. El m-a ajutat când cu numirea, fără să mă cunoască. Îi păstrez o amintire pozitivă. Era un om cult şi bine intenţionat. Este interesant de menţionat, că în momentul numirii mele, cei de la Securitate l-au informat pe tovarăşul că nu corespund, pentru că am soţia rămasă în SUA. La aceasta, tovarăşul a răspuns: "Ce aveţi cu el? El s-a întors!" Iar tovarăşii, în mod surprinzător, au fost de acord cu el...După ce nu am mai fost arhitect-şef, iar am avut probleme pe chestia asta. Eram invitat în concediu în Egipt şi nu îmi dădea drumul ofiţerul de obiectiv de la institutul de proiectare unde ajunsesem, pe motiv de data asta, că de ce am plecat de la primărie !?. Iarăşi nu mai prezentam încredere. Am avut noroc că la Interne ajunsese ministru adjunct Romul Dima, care mă cunoştea de la Primărie. Am mers la el în audienţă şi am reuşit să plec în Egipt dar eu separat, într-o tranşă si soţia în alta.

Problema asta a căzut tot pe capul meu. După ce am plecat de la primărie, am revenit în funcţia de şef al Centrului Naţional de Sistematizare. Ceauşescu avea o idee utopică, să investim în aşa-zisele centre de dezvoltare economico-socială, care să devină în scurt timp oraşe. Voia să facem blocuri cu apă, canalizare şi curent şi să abandonăm satele răspândite, cu casele mici. El voia să se întâmple asta peste noapte, să fie oamenii luaţi cu forţa, să-şi abandoneze casele şi gospodăriile. Din nou voia să facă bine cu de-a sila, erau sate care trebuiau să dispară, unele chiar s-au dus. El voia să facă totul brutal şi rapid peste noapte. Era contra caselor doar cu parter, voia urbanizare şi dezvoltare pe înălţime. Ideea în sine nu era rea, doar că ea trebuia să vină invers, de la oameni. Era o utopie, nu ştiu cine l-a făcut să creadă că poate să forţeze jumătate din ţară să renunţe la grădini, la case şi vite şi să se mute la bloc cu apă şi w.c. Dar cum nu suporta să fie contrazis în public, nimeni nu i-a spus că e o aiureală. Puteai să-i dai o idee bună, doar dacă îl sugestionai că a fost a lui.

Ea zicea în loc de robinet, "ribinet". Îmi aduc aminte că eram în jurul unei machete şi el a spus că vrea ceva "rătund". Am făcut acolo un bloc rotund, şi la următoarea întrevedere tot el s-a supărat: "Vreau rătund, nu rotund!" Apoi am aflat că "rătund", în limbajul lui, însemna "armonios".

A luat foc de la neglijenţa unor paznici, care au uitat să coboare complet în faţa scenei un sistem de siguranţă numit "cortina de fier". A urmat o vizită de lucru la teatru cu el şi cu ea. Prima directivă a fost să mărim numărul de locuri. (Şi Sala Palatului i se părea prea mică şi acolo voia mai multe locuri, care s-au şi adăugat.) A văzut fosa orchestrei, a întrebat ce-i aia şi a ordonat să fie desfiinţată să se pună scaune acolo, că orchestra nu are de ce să stea ascunsă! La un moment dat s-a spus că trebuie păstrat spaţiu pentru "cortina de fier". Ea a sărit imediat supărată cu gura, pe motiv că o cortină trebuie să fie moale, din mătase sau postav, cum văzuse ea. Se minuna de prostia celor care voiau să facă o cortină metalică. La rândul său, el s-a încruntat şi ne-a cerut să nu ne băgăm în politică. "Cortina de fier este o noţiune politică!" a zis el. Probabil că auzise de undeva de celebrul discurs al lui Churchill. Şi atunci s-a auzit o voce eroică, nu ştiu a cui, care a spus "Pompierii cer o cortină de fier!" Răspunsul tovarăşului a fost aiuritor: "Nu avem nevoie de astfel de pompieri!" În momentul acela am avut confirmarea deplină a situaţiei penibile în care mă găseam, respectiv într-o turmă de oameni, care acceptau culmea inculturii şi arbitrariului, practicat de cuplul care conducea România. Atunci m-am hotărât să părăsesc cu orice preţ funcţia în care mă găseam.

Sunt pensionar, dar am şi alte activităţi. Înainte de venirea comuniştilor am activat în organizaţia YMCA, o asociaţie umanitară de tineret de sorginte britanică şi iubeam limba engleză. După Revoluţie am fost expert parlamentar 10 ani, iar apoi m-am implicat în propagarea limbii engleze în România, ca element care contribuie la promovarea înţelegerii pe plan global. Am ajuns preşedinte Emerit al Uniunii Vorbitorilor de Limbă Engleză din România şi, din toamna lui 2007, Preşedinte al Consiliului Internaţional al Uniunii, care grupează 53 de organizaţii naţionale. Preşedinte de onoare al Filialei din România este Preşedintele României.