Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zilele trecute, într-un context prilejuit de trecerea a opt decenii de la sfârșitul cumplitei bătălii de la Stalingrad, m-am pomenit în mâini cu amintirile scrise ale Aniței Nandriș-Cudla, o bucovineană dârză care, izgonită din destinul ei românesc, despărțită de soț și cu trei copii minori în grijă, a fost înfundată de ruși în tundra Siberiei pentru douăzeci de ani. Această țărancă demnă, această luptătoare cu a cărei viață povestită ar trebui să se deschidă și să se închidă manualele noastre de istorie, a supraviețuit miraculos umilințelor, bolilor, foamei și nedreptăților la care au fost supuși românii din Bucovina odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (și) pentru ca, odată revenită acasă, să-și întocmească testamentul spiritual. L-am recitit și eu. Am lăcrimat din nou. Și, mai atent la detalii decât în urmă cu aproape două decenii de la prima lectură, am (re)descoperit în ultimele pagini, acolo unde copertele se apropie una de cealaltă, o mărturie înfricoșătoare și rară a unui supraviețuitor (dintre cei 40) al masacrului din noaptea de 6-7 februarie 1941, consumat în așezarea Lunca, pe Prut. Scrisoarea lui Ilie Horoșinschi a fost găsită de doctorul Gheorghe Nandriș, nepot al Aniței, în arhiva familiei. Conținutul ei, terifiant, merită consemnat integral. Iată-l!
Mărturia terifiantă a unui martor ocular
„Adunarea a fost pe malul Prutului, pe țarina Cotenilor, sub dealul cel mare (...) Acolo, după multă așteptare, ne-am strâns cam multișori, cam prea mulți pentru scopul în care eram adunați. Erau din Horecea cam 15, din Ostrița cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 de persoane, din Mahala. Erau bărbați în vârstă de 30-40 de ani și mulți tineri, ba chiar și câțiva copii de 16 și 18 ani. Am așteptat să ne vie o iscoadă, după cum a fost înțelegerea, care să ne conducă înspre granița românească. În sfârșit, văzând că nu mai vine nimeni, am plecat singuri cu nădejdea în Dumnezeu și cu cele 30 de arme, 25 revolvere, 8 grenade și o pușcă-mitralieră ce o aveam cu noi”. De reținut: românii bucovineni erau înarmați până-n dinți - se așteptau așadar la confruntări cu grănicerii roșii. Dar să facem loc, mai departe, povestirii acestui martor: „Am luat-o spre malul Prutului în jos, mergând până la vale de Tureni Mamornița, pe unde am trecut Prutul și am luat-o așa razna înspre Herța. Aproape de orășel, câțiva dintre noi au distrus sârmele de la telefon. Am poposit ceva, mâncând care ce avea, și apoi pe sub Herța ne-am apropiat pe lângă comuna Lunca de Prut. Cam prin dreptul comunelor Tărăsăuți și Noua Suliță am încercat să trecem din nou Prutul, de astă-dată pentru a trece granița în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruși rămăseseră în urma noastră. Dar, dacă nu-i noroc - rememorează în continuare llie Horoșinschi -, nu-i, căci numai după câțiva pași am auzit cu groază împușcături de mitralieră”.
Secerați cu mitralierele și vânați cu câinii
Ce s-a întâmplat mai departe? „Conducător nu aveam și, deci, nefiind nici unul dintre noi care să cunoască terenul și mai ales granița, am rămas toți năuci. Nu știam încotro s-o luăm. Grănicerii ruși ne-au simțit și trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar câinii dresați s-au repezit asupra noastră. Zăpada era mare, încât ne înfundam până-n gât. Undeva de vale se mai auzea și Prutul, în partea în care fiind mai repede nu înghețase. În acest infern noi nu mai știam încotro s-o luăm. O parte, cei mai mulți, au luat-o pe gheața Prutului, tocmai în raza puștilor-mitraliere. Dintre aceștia, puțini au rămas teferi, câțiva, iar restul răniți și morți (...)”. Cutremurătoare spovedanie, așa-i? Și nu-i încă sfârșită. „O parte din noi, printre care am fost și eu, Toader Dascaliuc, Ion Spănușă, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecând astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adânci, din care anevoie ieșeam, pierzând astfel tot ce aveam cu noi. Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu. Am trecut apoi încă două și, în sfârșit, îngroziți și înnebuniți de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: «Vino încoace, frate!». Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii rusești din urmă, și am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României”.
Răniții, omorâți cu lopețile
Bilanțul acestui norocos supraviețuitor e tragic: „Până când au mai venit câțiva de-ai noștri, 30 sau 40, ne-am mai întreținut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români și, după ce ni s-au dres acte, am fost duși la Legiune, la Dorohoi, și în fine eliberați la Rădăuți, de unde ne-am împărțit, fiecare unde l-a îndreptat mintea. Eram străini în țară la noi, dar mulțumiți că am scăpat de cizma bolșevică a lui Stalin”. Potrivit mărturiilor ulterioare ale câtorva localnici din Lunca, notate de doctorul Gheorghe Nandriș în partea a doua a memoriilor Aniței Nandriș-Cudla („Amintiri din viață. 20 de ani în Siberia, Humanitas, 2007, a doua ediție), morții au fost aruncați în trei mari gropi comune, nu departe de Prut. Cei care se mai zbăteau în spasmele morții au fost omorâți cu lopețile. În lunile ce au urmat, din cauza ploilor mari, Prutul s-a revărsat și a înnămolit terenul cu gropile comune, peste care au crescut bălării. La întoarcerea românilor în 1941 - mai menționează doctorul Gheorghe Nandriș în anexa volumului mătușii sale -, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă din cele trei, cu 107 persoane. Unii dintre morți zăceau îmbrățișați. Cei 107 tineri dezgropați au fost depuși în curtea bisericii din Mahala, unde s-a făcut slujba religioasă, apoi au fost așezați creștinește în cimitir. Șirul de cruci din Mahala amintește și astăzi, dincolo de setea de libertate a bucovinenilor, de celelalte două uriașe morminte, neștiute, nepomenite, neslujite și pentru totdeauna neîngrijite, spălate probabil de apele neliniștite ale Prutului și ale istoriei.
Subiect trecut sub tăcere în Uniunea Sovietică și Ucraina
După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ sovietic, în 1959. Unii istorici susțin că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic. Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorarea lui. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru victime.
Scurt istoric al Arboroasei
Timp de patru sute de ani, Bucovina a fost parte integrantă a principatului feudal Moldova. La 1775 pe teritoriul ei se aflau trei mari orașe - Cernăuți, Suceava și Siret -, 290 de sate cu 62 de cătune. Populația acestora era în majoritate românească. La 7 mai 1775, în urma înțelegerii dintre Austria și Turcia, după războiul ruso-turc din 1768-1774, Bucovina era anexată Imperiului Habsburgic. 143 de ani mai târziu, la data de 28 noiembrie, Arboroasa, cum mai era numit acest ținut locuit de români, intra în componența României Mari, prin moțiunea adoptată de Congresul General al Bucovinei. După doar 22 de ani însă, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei și ținutul Herței (6.340 km pătrați) erau alipite la URSS, odată cu Basarabia (44.422 km pătrați). Nici astăzi, când teritoriile fac parte din Ucraina, viața etnicilor români nu este ușoară, autoritățile de la Kiev restricționând accesul populației românești la educație în limba maternă.
Citește pe Antena3.ro
82 de ani s-au împlinit pe 6 februarie 2023 de la masacrarea a sute de români pe malurile Prutului de către grănicerii sovietici
„În acest infern noi nu mai știam încotro s-o luăm. O parte, cei mai mulți, au luat-o pe gheața Prutului, tocmai în raza puștilor-mitraliere. Dintre aceștia, puțini au rămas teferi, câțiva, iar restul răniți și morți”, lie Horoșinschi, supraviețuitor
La originea masacrului de la Lunca a stat Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă și Uniunea Sovietică
„Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii rusești din urmă, și am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României”, lie Horoșinschi, supraviețuitor
