Meditaţia, o cafea delicioasă

"Să nu crezi nici un cuvânt de-al meu doar pentru că ţi l-am spus eu. Fii prudent ca un negustor care cumpără aur: examinează cu mare atenţie marfa şi accept-o numai pe aceea care a trecut testul, dovedindu-se benefică pentru viaţa ta"
Buddha

Mintea noastră este ca o cafea neagră - amară şi foarte tare. Dorim să savurăm o cafea delicioasă? Atunci trebuie să amestecăm ingredientele corecte: puţin zahăr, un strop de lapte, o bucăţică de ciocolată şi mentă. Ce gust ar avea o cafea neagră dacă i-am pune lămâie? Aşa şi mintea. Ingredientul ei cel mai bun rămâne meditaţia. Dar meditaţia nu înseamnă nici relaxare şi nici să nu te gândeşti la nimic. Meditaţia este o familiarizare corectă cu o stare mentală corectă. Aceasta a fost pe scurt o definiţie tibetană a meditaţiei.

Pe malul dinspre nord al Lacului Geneva, la 800 metri altitudine, o clădire luminoasă, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, găzduieşte Centrul de Înalte Studii Tibetane din Mont Pelerin - Rabten Choeling. Aici m-am întâlnit pentru prima dată cu o legendă vie, un Venerabil Maestru budist din Bătrânul Tibet: Gonsar Tulku Rinpoche. A fost o experienţă surprinzătoare şi cu totul memorabilă.

De la început am fost intrigată mai ales de un singur aspect practic: cum arată, se poartă şi gândeşte un "reîncarnat" (tulku) prin transfer mental conştient? Ce îl deosebeşte de noi, ceilalţi?


ÎNCEPUTUL POVEŞTII
A fost odată ca niciodată, în timpul celui de al 7-lea Dalai Lama (1708-1757), un Venerabil Maestru pe numele lui Gonsar Rinpoche - primul, într-o serie de Maeştri din care eu l-am întâlnit la Mont Pelerin pe cel de al 5-lea (dacă povestea e adevărată).

Venerabilul Gonsar Rinpoche s-a născut la Shigatse - Tibet, în 1949, şi la vârsta de 3 ani a fost recunoscut chiar de Dalai Lama ca fiind a cincea reîncarnare a liniei de Maeştri Gonsar. A primit primele învăţături la Mănăstirea Sera şi a fost nevoit să părăsească Tibetul în 1959.


DIFERENŢA
Nu ştiu alţi Maeştri cum sunt, dar ceea ce îl deosebeşte pe acesta de oamenii pe care i-am în­tâlnit până acum este privirea: o privire care te ANALI­ZEA­ZĂ şi te CĂNTĂREŞTE detaşat, în absenţa oricărei alte emoţii. Ceea ce mi-a adus aminte de o replică dintr-un scheci umoristic care suna cam aşa: "Ai pri­vit vreodată un fluviu drept în ochi?!". A fost strania senzaţie. Că nu priveşti în ochi un om, ci un "fluviu" mental.

Iniţial a fost o impresie clară nu de antipatie, ci de dis­confort. Am stat chiar în rând cu el, în stânga lui (am ci­tit pe urmă că stânga reprezintă în budism înţelep­ciu­nea şi totodată elementul feminin), şi ne-am mă­surat şi ne-am cântărit reciproc din ochi. În a patra zi, am ştiut că am trecut grila lui de criterii. Şi el, pe a mea.


ŞCOALA TIBETANĂ, PE STIL NOU
Axioma "Prima impresie e cea corectă" e la fel de relativă ca timpul lui Einstein sau ca orarul pe care-l citeşti în sala de mese. Prima impresie atunci când treci pragul Centrului de Înalte Studii Tibetane din Mont Pelerin - Rabten Choeling e de staţiune de vacanţă şi relaxare. Complet eronat. Şcoala tibetană e dură. Elevii leneşi sau chiulangiii nu au ce căuta aici.


ANTIDOT PENTRU LENE ŞI CHIUL
Leacul lenei în pedagogia tibetană este orarul minimal combinat cu prelegeri-fluviu. Dacă dom' profesor simte că elevii au devenit prea nerăbdători cu recreaţia, cele două ore scrise în program pot deveni cu mare uşurinţă trei ore, în funcţie de "pulsul" mental al clasei. După ce mintea şcolară "comună" a ajuns în etapa dantescă şi a abandonat orice speranţă de recreaţie, prelegerea se încheie ca prin farmec. După mai multe astfel de experienţe, singura certitu­di­ne devine că orarul de pe perete se onorează obliga­to­riu. Orice excepţie este din start exclusă. Aşa încât une­ori timpul de predare a atins în unele zile şi opt ore pli­ne. Desigur, după un asemenea tratament dur, ori­ce creier normal e făcut varză.

Chiulul este aici o noţiune abstractă. Chiar şi cu 120 de elevi, dom' profesor a strigat de fiecare dată în minte catalogul şi cine nu a ieşit la apel s-a trezit în prag cu un monah-mesager, având misiunea clară de a-l readuce cu blândeţe pe indisciplinat la locul potrivit în clasă. Două astfel de atenţionări sunt de ajuns ca să te determine să te duci la ore mort-copt, obligat-forţat.


PROFESORUL PERFECT
Sever, exigent, şlefuind expunerea cu rigoare ca să fie perfectă - explicită şi precisă. Un profesor care este în acelaşi timp şi un pedagog desăvârşit. Deţine arta subtilă de a simţi oboseala instaurată în minţile tuturor şi schimbă din mers tonul sobru care devine domol, relaxat şi glumeţ. Şi, ca să aveţi o măsură practică a capacităţii mentale, trebuie să spun că Venerabilul expunea învăţăturile în engleză, având în dreapta un traducător în limba germană şi la stânga pe cel de limba franceză. După ce discursul lui înceta, traducerile "laterale" aveau loc simultan. Iar Gonsar Rinpoche le urmărea atent şi făcea toate corecţiile pe care le considera necesare pentru o mai bună înţelegere a mesajului expus iniţial. Cu precizarea că translatorul din dreapta era tot un Venerabil Maestru, la fel de poliglot, manevrând cu dexteritate tibetana, engleza, germana şi franceza.


ELEVI - FEL DE FEL
Niciodată în viaţă nu am făcut parte dintr-o clasă atât de eterogenă. Copilandri, adolescenţi, tineri, adulţi şi bătrâni - laolaltă. Între 10 şi 90 de ani. Francezi, germani, elveţieni, italieni, spanioli, argenti­ni­eni, un scoţian (care nu te scutea de povestea mons­tru­lui din Loch Ness), tibetani în exil şi, bineînţeles, ro­mâni (mai mulţi decât unul). O clasă complet de dife­ri­tă de marile mănăstiri de altădată, adevăratele "ar­ma­te" ale Tibetului - cu mii de călugări, murmurând ore în şir rugăciuni.

Desigur, un profesor perfect impune un partener pe măsură: elevul perfect. În varianta tibetană, elevul perfect este cel care ascultă cu atenţie, concentrat expunerea Maestrului şi reţine tot, fără a lua deloc notiţe, ca în modelul şcolăresc european. Acest fel de a asimila învăţătura care ţi se oferă face parte din "antrenamentul Minţii". Şi cei mai mulţi dintre călugării aflaţi şi ei în primele rânduri au ales această abordare în conformitate cu tradiţia tibetană.

Dar realitatea este imperfectă. Şi eu am fost cu si­gu­­ranţă un elev imperfect, care a preferat să ia conştiincios notiţe. În parte şi pentru că m-am temut că altfel, după un timp, creierul meu va începe să moţăie şi îmi va fi imposibil să-l disciplinez pentru a-l face din nou receptiv. A rezultat un antrenament mental destul de slăbuţ, din punctul lor de vedere, dar am rămas cu multe-multe însemnări de care sunt şi acum foarte mulţumită.


DESPRE POLITEŢEA DEVENITĂ UMANITATE
Atmosfera generală a fost de tabără studenţească pentru adulţi. Dacă doreai să te pui în slujba acestei comunităţi create ad-hoc, te puteai oferi voluntar pentru tot felul de activităţi utilitare: să dai o mână de ajutor la bucătărie; să uzi florile de pe terasă (dacă nu ploua dimineaţa); să schimbi buchetele de flori de pe altar; să dai cu aspiratorul în holul comun etc.

Desigur, au existat şi "devotaţi" ai mundanului cotidian, care au butonat în timpul orelor telefonul mobil cu o aroganţă aristocratică. Dar a fost un caz izolat.
În rest, nimeni nu s-a certat cu nimeni. A existat un aer general de bunăvoinţă zâmbitoare şi de aspiraţia de a ajuta un semen, oricare semen, pe care nu am mai regăsit-o în nici o altă împrejurare. Era mai mult decât politeţe sau amabilitate, era o caldă disponibilitate de întrajutoare reciprocă. Umanitate - pur şi simplu.

E adevărat şi nu pot trece peste această ob­ser­va­ţie importantă: eram acolo peste 100 de oameni, scoşi din competiţia zilnică a luptei pentru su­pra­vie­ţu­i­re şi din monotonia anostă a matricei casă-serviciu.


DESPRE GÂNGĂNII ŞI GURA LOR DE RAI
În budism toate vieţile sunt egale ca valoare. Aşa că, în incinta acestui aşezământ, nu ai să vezi pe nimeni alergând cu pliciul după muşte sau cu papucul după păianjenii intraţi în odaie de pe terasă. Acelaşi regim îl au şi ţânţarii. Noroc că nu sunt mulţi, datorită climei.


DESPRE TELEVIZOR, INTERNET, TELEFON MOBIL
Mă hotărâsem oricum să mă lipsesc o săptămână de televizor, internet şi telefon mobil. A fost mai uşor decât am crezut iniţial. Mintea a fost cu totul absorbită într-un spaţiu crepuscular, în care utilităţile ce ne par necesităţi obligatorii în cotidianul uzual s-au dizolvat de la sine în celălalt cotidian - neuzual. Oricum, nu era uşor deloc să dai telefon de pe mobil. La o altitudine de 800 de metri şi la 1,5 kilometri de un orăşel măricel, semnalul celularului era neobişnuit de slab. Aveam numai două "beţişoare" de semnal, din patru. Şi am avut cu mare dificultate trei liniuţe, în dimineaţa în care am rostit în gând cu reproş: "Rinpoche, vreau să trimit şi eu un SMS...!".


MEDITAŢIA, CA DELICIU
Cu nişte lecturi sporadice şi întâmplătoare la activ şi cu prejudecata că meditaţia trebuie să fie ceva cam plictisitor de static pentru o persoană foarte activă, am fost nevoită să revizuiesc drastic totul. A trebuit să învăţ diferenţa dintre tăcere şi linişte. A fost absolut uluitor să stai în mijlocul a 100 de oameni care tac şi să simţi cum o linişte din exteriorul acestei tăceri colective se strecoară în interiorul fiecăruia. Ultimul gând pe care mi-l mai aduc aminte a fost întrebarea retorică: "Mai respiră cineva?". După care "maşina perpetuu vorbitoare din minte" a tăcut, pur şi simplu. Iar corpul a degustat pentru prima dată în existenţa lui o linişte completă, caldă şi luminoasă. Linişte. Nici un gând. Linişte. Alt timp. Interior.

Revenirea a fost neaşteptată şi, privind la ceas, am constatat că timpul interior curge diferit de cel exterior. Parcă mai repede. Sfertul de oră experimentat de un observator din afară, privind la meditaţia altcuiva, este mai lung şi mai plictisitor. Înăuntru nu te plictiseşti.

Câinii au fost pentru mine o parte dintr-o experi­en­ţă surprinzătoare şi memorabilă. În sala de pre­le­geri, erau întotdeauna şi patru-cinci câini strecuraţi printre circa 120 de oameni. Şi animăluţele astea, de rase diferite şi de temperamente diferite, stăteau ab­solut liniştite şi relaxate două-trei ore cât dura lecţia. N-am au­zit toată săptămâna în sala cea mare şi plină nici un lă­trat, nici o mârâiala. Şi elevii canini erau dintre cei mai "certăreţi" după rasa lor: chihuahua, terieri jack russel sau spaniel tibetani. Iar după ce ora se încheia şi pentru ele, puteai vedea ghemotoacele de blană fremătând şi hârjonindu-se fără nici o chiţăială, prinse într-o frenezie de bucurie pură.

Dacă m-ar întreba cineva unde am fost vara asta, ar trebui să răspund că am fost o săptămână în Elveţia. Dar pentru mine Elveţia a rămas doar o serie de peisaje derulându-se mut pe fereastra vagonului...