Micuţele campioane

Sunt 14 cu vârste între 8 şi 10 ani. Are fiecare un pic peste un metru. Trudesc în sala de antrenament câte cinci ore pe zi. Vor să fie ca Nadia, Nastia Liukin sau Cheng Fei. Vacanţele sunt pentru ceilalţi copii. Ele trebuie să stea la Deva, să se antreneze. Nu le obligă nimeni, ele ştiu ce au de făcut, chiar dacă pentru munca lor statul nu are bani, ci doar un sac de promisiuni, neonorate, desigur.

Mădălina Blendea, Asiana Peng, Adela Florea, Laura Jurca, Andreea Iridon, Eliza Pârvu, Patricia Bec, Alisia Botnaru, Elena Stoica, Mădălina Enache, Olivia Câmpean, Carmen Ghiciuc, Alina Broţei şi Brigitta Naghi. La prima vedere e doar o înşiruire de nume şi cam atât. Sunt 14 fetiţe. Unele au urcat deja pe podium, altele vor intra în competiţii abia la anul. Sunt fetiţele antrenoarei Adela Popa. Sunt gimnaste la Deva, sunt stele în devenire. Poveştile lor nu seamănă nici pe departe cu cele ale unor copii obişnuiţi.


MUNCĂ - CINCI ORE PE ZI
Au între 8 şi 10 ani. Au venit din Gorj, Arad, Suceava, Tulcea, Olt, Caraş-Severin, Alba, Arad, Sibiu, Hunedoara, iar una are părinţii în Elveţia. Muncesc câte cinci ore pe zi în sala de gimnastică, cu doar o zi de pauză. Vacanţă au doar două săptămâni pe an. Aceasta e copilăria lor. "Nu e greu!", spun în cor. Toate vor să fie campioane şi nici nu vor să audă când cineva le întreabă dacă vor să plece acasă. La Deva, la cămin şi în sala de gimnastică e acum "acasă" pentru ele, iar domnişoara Adela, antrenoarea, e ca şi mami.

Ce le place cel mai mult?! "Să câştigăm!", răspund într-un glas. Povestesc cu dezinvoltură cum mai şi plâng atunci când nu le ies exerciţiile. Nu se sfiesc să spună că le cuprinde uneori invidia pentru că o colegă a făcut mai bine un exerciţiu, un element. Mărturisesc că seara le mai apucă dorul de părinţi sau de fraţii rămaşi acasă, care vin când pot să le viziteze, pentru că Deva e pentru unii departe şi, poate, la mulţi bani distanţă. Vorbesc cu lejeritate şi candoare despre viaţa de cămin, despre cum îşi spală ele, singure, hăinuţele şi costumele de gimnastică, la chiuvetă, cu săpun sau detergent. "Le putem da la spălat, dar dacă ni se pierd?", se întreabă îngrijorate.

Dacă au timp liber, se joacă cu păpuşile, se dau cu rolele sau cu bicicleta, mai joacă şi cărţi, iar câteodată se mai şi ceartă. Stau opt sau zece în cameră şi se mândresc că de la toamnă primele şase vor sta doar ele într-o cameră. E clar că e "bătaie" mare pentru aceste locuri. Despre serile din cămin, după truda de peste zi, povestesc zâmbind complice: "La 10:00 seara e stingerea, dar mai stăm de poveşti, ne facem să râdem. Ne mai ceartă doamna pedagogă!".

Cu antrenoarea Adela Popa au încheiat un pact: au voie să îşi cumpere în fiecare zi ceva dulce, dar doar un singur produs. Aşa nu ajung să mănânce pe ascuns. Spun că în vacanţă nu s-au îngrăşat. îşi declară greutatea cu cochetărie: au între 20 şi 27 de kilograme. "Eu sunt mai înaltă! De aia am 27 de kilograme", zice una dintre ele. Când vine vorba despre şcoală, se mândresc că au multe "fb"-uri. Explică tacticoase că îndrăgesc matematica, româna, sau istoria şi promit să înveţe foarte bine la engleză. "Facem şcoală de la 8:00 la 10:00. Apoi avem două ore de antrenament şi iar mai facem o oră sau două de şcoală. De la 5:00 după-amiaza şi până la 8:00 mergem iar în sală", explică fetiţele programul unei zile din timpul anului şcolar. Au liber doar duminica. Sigur că le admiră pe Nadia, Chung Fei sau Nastia Liukin. şi vor să fie ca ele, că doar de asta sunt aici! Le-ar plăcea să mai povestească, dar trebuie să intre în sală.
VIAŢA CA O JOACĂ
Nu încep, totuşi, antrenamentul fără să mai spună că se întâmplă să mai plângă în sală, unde se mai şi ceartă. De ce?! "Adela începe cearta". "Ba nu, Eliza!". "Taci, că tu eşti de vină! Nu pune salteaua mai repede şi mai bine. O aşază prea la stânga, sau prea la dreapta". "Tu ai adus salteaua aia, eu sunt prima, că tu ai aranjat saltelele." Se face linişte pentru că începe antrenamentul.

Deodată, domnişoara Adela le vorbeşte într-o limbă străină nouă, cei din afară, veniţi să căscăm gura, uluiţi de felul în care nişte fetiţe mai mari un pic de un metru încep să se mişte prin sală. E limba pe care am mai auzit-o uitându-ne la televizor, la marile competiţii, unde voiam ca ale noastre să câştige doar aur. În sală se aude muzica în surdină şi glasul an­tre­noa­rei: "Coborâm primele două, avem trei ture de alergare pe lângă bârnă, cu pre­gătire pentru cloş. Control, control! Atenţie, Carmen, că ai genunchii şi vârfu­rile îndoite! Bine, Mădă, bine, fetiţă! Apa­să bine pe genunchi că ai pierdut ţinuta, Eliza! Spate relaxat, braţe relaxate, că aia ne dă jos de pe bârnă! Apasă bine în glez­ne şi în genunchi! Braţe, braţe avem! Fa­cem două cloşuri sau am uitat? Braţele, Mă­dălina, fii mai feminină că nu luăm note dacă arătăm aşa! Hai, Asi! Coborâm pe sol, tragem bârna! Rondă flick! Acum vă aliniaţi! Trecem la paralele! Acum pentru ginger cu ajutor! Hai şi la bârnă! Îţi ştii programul, Olivia!". Aud de cloş, de flick, Danilova, cloş salt, cloş flick, flick pe unul, flick pe altul şi tot aşa! E un ritm ame­ţitor pentru mine. Pentru ele e doar o joacă.


NOUĂ BURSE LA PESTE 500 DE SPORTIVI
La Colegiul Naţional "Cetate" din Deva învaţă peste 500 de sportivi. Pentru ei, un sponsor oferă nouă burse. Un copil venit din altă parte a ţării plăteşte pentru cămin 320 de lei, un efort considerabil pentru mulţi părinţi. E drept că în banii aceştia copiii sunt supravegheaţi 24 de ore din 24, fac meditaţii şi au parte de îngrijire medicală. Nimeni nu se gândeşte însă că dacă vrei să faci astăzi sport în România, ai nevoie de bani. Directorul şcolii, Adrian Liga, crede că trebuie regândit sistemul: "Anul trecut a existat un proiect de hotărâre de Guvern pentru susţinerea copiilor capabili de performanţă în sport. Aşa a murit - proiect! Anul acesta am reluat discuţia, primind sprijin inclusiv prin Mariana Bitang şi prin colectivul tehnic de la lotul olimpic. A rămas ca de anul viitor să se aloce 50 de burse special pentru această şcoală, din care 25 ca să se stimuleze selecţia pentru gimnastică şi celelalte pentru susţinerea celor care au pornit deja la drum şi au performanţe. Tot ce înseamnă gimnastică în România mai e aici şi pe la Oneşti un pic. Şcoala poate da nouă burse private de la un sponsor. Sistemul trebuie repus pe picioare. Toată lumea vorbeşte că nu mai vin copii către sport. Trebuie pornit de la bază. Pentru unii ar părea nejustificat să se aloce bani pentru stimularea selecţiei, dar potenţialul îl poţi vedea.

De exemplu, anul acesta am reuşit să formăm doar o clasă în loc de două câte erau planificate. Trendul e descendent din 2004 încoace. Condiţiile sunt bune, facem toate competiţiile, dar tot e prea puţin. Doar voinţa copiilor, a părinţilor şi a antrenorilor îi fac să meargă înainte. Gândiţi-vă, vin aici de la 5 sau 6 ani, iar rezultatele apar abia după câţiva ani de muncă. Mulţi vorbesc, dar nu e chiar atât de simplu. Drama cea mai mare e că lucrezi cu o gimnastă cinci ani, are un anumit nivel şi părintele n-o mai poate susţine. Pleacă. Ce se întâmplă cu munca acelui copil, a antrenorului, cu efortul părinţilor? Pe de altă parte, nimeni nu dă o tabără sau un cantonament, pentru că nu există resurse financiare. Peste vară nu pot să plece mai mult de două săptămâni. Dacă l-ai luat acasă, i-ai pierdut, şi ai nevoie de timp. Cam rămân pe aici, unde viaţa e cazonă, cu acordul tuturor. Sunt adesea întrebat dacă mai există «Sindromul Nadia». Mai există! Nu ştie prea multă lume că aici se ofereau o sută şi ceva de burse, care acopereau masa şi cazarea".
AU NEVOIE DE AJUTOR
Unii dintre părinţii copiilor care practică gimnastica fac eforturi foarte mari ca aceştia să poată continua. Silviana Peng, mama Asianei Peng, speră să existe cineva care să-i ajute pe aceşti copii: "Poate cineva se va îndura. Ar putea da o mână de ajutor şi să nu mai gândească precum un om de afaceri, care azi investeşte şi mâine vrea să scoată profit, nu peste şase ani. Poate că nu vorbim într-un ton cu părinţii tuturor copiilor, pentru că ceilalţi sunt din alte părţi. Am făcut mari sacrificii. Am vândut o casă în Caransebeş şi ne-am mutat la Deva. Eu nu îmi găsesc de lucru, iar soţul meu, care este chinez, nici atât. E foarte greu". O altă familie, cea a Alisiei Botnaru, s-a mutat la Deva de la Alba Iulia doar ca să fie mai aproape de fetiţă. "Am făcut doi ani naveta şi am decis să ne mutăm aici. E foarte greu să ai un copil care practică sportul de performanţă", spune mama Alisiei.

Primele rezultate nu s-au lăsat prea mult aşteptate. Mădălina Blendea este campioana României la individual compus, obţinând  acest rezultat atât la campionatele şcolare, cât şi la cele naţionale pentru juniori IV, în vreme ce Asiana Peng a obţinut o medalie de aur la bârnă, iar Andreea Iridon, un bronz la sol.


ADELA POPA, MAMA, TATA, SORA ŞI PRIETENA
Antrenoarea fetelor, Adela Popa (foto), pare să fie doar o soră mai mare, pe care, în mod miraculos, o ascultă orbeşte. "Pe cele născute în 1999 le-am luat din clasa I. Pentru că vin copii puţini, anul urmă­tor am mai luat încă o dată clasa I ca să pot forma o grupă. Există o selecţie naturală, unii renunţă pe parcurs pentru că nu reuşesc să se adapteze, să se obişnuiască cu internatul, cu viaţa sportivă. Nici nu mă aşteptam să fac două echipe. M-am trezit cu 14 copii, sunt prea mulţi şi nu mă mai prea ţin muşchii, mai ales pentru paralele. Fetele au în­dră­git mult acest aparat şi am pus accent pe el tocmai pentru că în ultimii ani în gimnastica românească paralelul ne dă bătăi de cap", spune îndrumătoarea fetelor.

În gimnastică e nevoie de doi an­tre­nori la o grupă, bărbat şi femeie. Deocamdată, Adela Popa se ocupă singură de cele 14 fetiţe. Pentru ele e şi mamă, şi tată, şi prietenă, şi soră. "Eu stau aici, la o garsonieră în şcoală. Am practicat gimnastica nouă ani. Am rupt-o cu gimnastica, am plecat la Bucureşti, unde am urmat liceul de electrotehnică cinematografică. M-am în­tors acasă, dar mi-am dat seama repede că nu prea îmi place cinematografia. Am început să lucrez întâi ca profesor suplinitor, am făcut facultatea şi am rămas aici. Şi aşa au trecut 15 ani. Este a treia generaţie pe care o formez. Ajungi să sacrifici totul! Continui pentru că îţi sunt foarte dragi copiii. Ajunsesem să lucrez 12 ore. Eram şi la lotul de junioare, şi aici. Am renunţat, am rugat Federaţia să renunţe la serviciile mele. Directorul şcolii m-a lăsat să locuiesc aici. Doar masa mi-o plătesc. Viaţa mea înseamnă, de fapt, aceste ore. E o luptă şi cu mine. M-am autoeducat foarte mult, ca să reuşesc să le ţin alături de mine. Uitaţi-vă la ele! Nu le ţine nimeni aici. O fac pentru că le place. E foarte greu să îl faci pe un copil să muncească. Încerc cu mici lu­cru­ri, le aduc ceai, şi dimineaţa şi după-amiaza. Povestim, ne jucăm, învăţăm", încheie antrenoarea.