Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalişti bătuţi, jurnalişti morţi la locul de muncă sau în timp ce-şi făceau meseria. Cazuri pentru care Inspecţia Muncii nu are încadrarea de accident de muncă sau deces cauzat de boală profesională. Pentru că în lege nu există nici o prevedere care să vizeze sau să aibă legătură cu lucrătorii în ramura mass-media. Căci ei nu se îmbolnăvesc, sunt veşnic tineri şi nu se sacrifică pentru meserie.
Doi ziarişti morţi într-o explozie cumplită, în timp ce-şi făceau meseria. O exclusivitate plătită scump la Mihăileşti în 2004 de Ionuţ Barbu şi Elena Popescu. Nu s-a considerat că evenimentul este accident de muncă decât la nivel declarativ, de parcă cei doi jurnalişti ar fi plecat într-o plimbare de plăcere la ora 5 dimineaţa să filmeze un camion burduşit cu azotat de amoniu, arzând la marginea drumului. Un ziarist mort în grupul de montaj la Naţional TV, anul trecut în Vinerea Mare. Nu a dat vreun semn de boală până atunci, medicii legişti stabilind cauza decesului în cazul lui Daniel Chiribeş ca fiind o afecţiune congenitală la inimă. După o perioadă de stres intens, Alexandru Lăzurcă Cozma de 23 de ani, jurnalist la ziarul Atac, a căzut în camera de cămin din Regie, unde locuia. Atac cerebral. La câteva zile, tânărul a murit, iar medicii au concluzionat că de vină e tot o afecţiune congenitală la creier. Ziarişti bătuţi la meciuri sau "la comandă", mai ales în presa locală. Când o încasează, la nivelul opiniei publice funcţionează vechea cutumă a poporului român care caută nod în papură tot victimei: "Trebuie să fi făcut ei ceva..." De cele mai multe ori ziariştii agresaţi chiar fac ceva. Meseria.
Niciunul dintre evenimentele de mai sus nu a fost încadrat în clasa accidentelor de muncă. Pentru că, în România, jurnaliştii sunt superoameni: nu suferă de boli profesionale, nu se accidentează şi nici nu mor din cauza jobului. Asta deşi legea prevede ca fiind accidente de muncă şi dacă un angajat alunecă în baie la serviciu în timpul programului şi-şi rupe piciorul sau dacă în drum spre locul de muncă e victimă a unui accident de circulaţie.
Ziariştii luptă pentru oamenii de care statul îşi bate joc. La ei vin cetăţenii când celelalte autorităţi nu-i ascultă, de parcă meseria asta ar fi instanţă de judecată, asistenţă socială şi sistem de sănătate la un loc... Sursele pretind ajutorul, uitând, de cele mai multe ori, că ziariştii trebuie să scrie. Nu să iniţieze legi, să le caute case sau să rezolve litigii. Ei la cine se duc când se lovesc de aceleaşi probleme?
ROMÂNIA - NO COUNTRY FOR YOUNG MEN
Daniel Chiribeş avea 29 de ani şi lucra ca regizor şi realizator în cadrul Departamentului Promo al postului de televiziune Naţional TV. Plecase din oraşul natal, Drobeta Turnu-Severin, în urmă cu 10 ani şi muncea pe rupte pentru a-şi putea întreţine familia. Avea doi copii, cea mică de doar 10 luni, şi locuia cu chirie. "Era mereu obosit, pentru că de când a venit în Bucureşti muncea foarte mult", îşi aminteşte soţia acestuia, Ioana Chiribeş. Daniel nu dădea semne că ar suferi de vreo boală. Nu-şi mai făcuse un control amănunţit demult, dar la o electrocardiogramă mai veche nu i se depistase vreo neregulă. La 25 aprilie 2008, în Vinerea Mare, bărbatul a venit la serviciu la 9:00 dimineaţa. S-a dus în grupul de montaj să-şi facă treaba. A ieşit pentru câtva timp să mănânce o pizza cu colegii. Plănuise să meargă acasă de sărbători, dar îşi luase concediu cu o săptămână înainte pentru un proiect, aşa că nu mai avea zile libere. În jurul orelor 15:00 inginerul de sunet din studioul alăturat a auzit o bufnitură. S-a dus în încăperea de unde venea zgomotul şi l-a găsit pe Daniel căzut. "Inginerul de sunet a mai chemat doi colegi. Am încercat să-i dau primul ajutor, dar era deja în stare de semileşin, pulsul şi respiraţia erau către zero", povesteşte şeful lui Daniel, Mihai Dumitrescu. Acesta nu-şi mai aduce aminte exact ora la care s-a întâmplat nenorocirea. "În jurul prânzului", specifică. Pe fişa ambulanţei care a sosit la Naţional TV scrie că apelul la 112 a fost făcut la ora 15:08. "Salvarea a ajuns cam la 10 minute după apel, dar tot ce au putut face a fost să constate decesul. Noi l-am scos pe Daniel afară, la aer, am crezut că o să-i facă bine. Plus că aşa era mai aproape de medicul de pe Salvare", rememorează Dumitrescu.
Cameramanul Ionuţ Barbu a filmat ultimele secunde dinaintea exploziei de la Mihăileşti. El şi colega lui Elena Popescu şi-au pierdut viaţa în timp ce-şi făceau meseria
"DANIEL MUNCEA MULT, VOIA SĂ-I MULŢUMEASCĂ PE TOŢI"
Medicii legişti care au făcut autopsia au stabilit cauza decesului: insuficienţă cardio-respiratorie din cauze neprecizate. Pentru ca mai apoi să ajungă la concluzia detaliată că regizorul avea o malformaţie cardiacă, tradusă în termeni medicali astfel: miocardofibroză la un organizm cu hipoplazie de arteră interventriculară anterioară, ateramatoză corto-coronoriană, fibroză epicardică, etc... Daniel Chiribeş nu consuma alcool, nu fuma, mânca la timp. Un personaj neobişnuit pentru cei din breaslă. Foştii colegi îl descriu ca fiind "un artist", interiorizat, timid chiar. Daniel muncea şi la alte proiecte pentru a-şi întreţine familia şi pentru a putea plăti chiria. Pentru tatăl lui Daniel, comandorul Ioan Chiribeş, explicaţiile medicilor şi colegilor nu au nici un sens. El ştie că a avut un copil sănătos, muncitor care se dedicase meseriei în cunoştinţă de cauză. Citise enorm, absolvise facultate de profil şi punea pasiune în ce făcea. În camera ticsită cu cărţi de la Turnu-Severin, bărbatul leagă orice acţiune de amintirea fiului său. "Daniel zicea", "Acolo a crescut Daniel", "Daniel a citi cartea asta". "Dacă băiatul meu murea în mină la Petrila sau în Afganistan, mai punea cineva problema unei afecţiuni congenitale?", întreabă retoric, arătându-ne carnetul lui Daniel de sănătate, povestind despre operaţia de apendicită a băiatului la care i s-a făcut anestezie totală, fără probleme. "Pentru fetiţele lui mă lupt, pentru ele vreau să arăt că ţara asta nu e făcută pentru oameni tineri. Că sunt storşi fără milă şi nu pot să aibă un serviciu decent şi familie. Daniel muncea mult, voia să-i mulţumească pe toţi", declară calm bărbatul. Acesta afirmă că postul de televiziune a ajutat familia Chiribeş cu câteva milioane pentru sicriu şi un mijloc de transport până la Suceava, pentru că tânărul a fost înmormântat în satul bunicilor care l-au crescut. La înmormântare n-a venit nimeni de la Naţional TV. Soţia lui Daniel spune că a mai primit ajutor nişte sume de bani de la colegii soţului ei. "Nu ştiu dacă s-ar fi putu face ceva să fie salvat. Cred că singurul lucru ar fi fost să ne mutăm din Bucureşti. Muncea foarte mult, era dedicat meseriei şi meticulos", adaugă Ioana Chiribeş. Cât despre încadrarea morţii lui Daniel ca accident de muncă, anchetele au clasificat decesul drept "eveniment" şi au pus totul pe seama malformaţiei la inimă. Inspecţia Muncii a stabilit doar că angajatul Daniel Chiribeş nu avea fişa de aptitudini la dosar şi a dispus o amendă. "Având în vedere concluziile stabilite în fişa de deces eliberată de INML «Mina Minovici», moartea lui Daniel Chiribeş a fost neviolentă, (...) ca urmare accidentul suferit de acesta nu este accident de muncă", concluzionează Inspecţia Muncii.
COMPLICAŢII CONGENITALE - NOUA BOALĂ PROFESIONALĂ
Tot victimă a unei afecţiuni congenitale a căzut şi Lăzurcă Alexandru Cozma, jurnalist la cotidianul Atac. Avea doar 23 de ani în 2006, era student şi prinsese microbul presei. Alexandru era din Buzău şi îmi fusese coleg de generaţie în liceu. Nici nu-i ştiam numele complet. Toţi din colegiu îl cunoşteam ca "Alco" sau "Steaua". Era inconfundabil în şcoală cu părul zbârlit şi tricourile roş-albastre. La facultate, în Bucureşti, auzeam de foştii colegi de liceu prin alţi colegi cu care mai păstram legătura. "Îl mai ştii pe Alco, pe băiatul ăla de la mate-fizică? E şi el ziarist la Atac..." Îl căutam din când în când pe internet din curiozitate. În 2006 am intrat întâmplător pe site-ul ziarului Atac. Era Alco, zâmbăreţ ca întotdeauna, pe prima pagină. Murise. Scurt, după ce acuzase dureri de cap şi medicii i-au descoperit o complicaţie la creier. Ultima lui dorinţă: să-l vadă pe Bănel Nicoliţă, pe Bănel pentru care îşi drămuia banii ca să-l vadă la toate meciurile. Bănel a venit şi i-a adus un tricou al Stelei. Încă unul.
RISCURILE MESERIEI - MUNCEŞTI, BĂTAIE PRIMEŞTI
În cele două cazuri de mai sus e aproape imposibil de demonstrat legătura de cauzalitate, că avem de-a face cu un accident de muncă sau că au existat factori ce au predispus la anumite afecţiuni. În primul rând, pentru că profesiei de jurnalist nu-i e ataşată vreo boală profesională, ce să mai vorbim de subtilităţi cum ar fi stresul sau alte afecţiuni ale sistemului nervos. În breaslă se vorbeşte de cele două boli care macină orice jurnalist care se respectă: ulcerul şi divorţul, dar legal există un vid în ceea ce priveşte afecţiunile nervoase ce pot apărea ca urmare a procesului muncii, la nivelul tuturor profesiilor.
Există însă situaţii în care "factorii fizici" sunt de netăgăduit în meserie, dar nici atunci evenimentele nu sunt încadrate ca accidente de muncă. Nu există raport anual realizat de ONG-uri în care să nu apară jurnalişti bătuţi în timp ce încercau să-şi facă treaba.
"Doi ziarişti din presa locală gorjeană au fost bătuţi sâmbătă zdravăn pentru că au încercat să filmeze nunta unor minori romi, la Târgu-Jiu. Nuntaşii le-au aruncat telefoanele şi le-au confiscat casetele. Alţi trei jurnalişti s-au ales «doar» cu palme şi îmbrânceli." (Cancan, 15 octombrie 2007)
"Fanii Stelei au bătut un cameraman TVR. Jurnalistul se numeşte Robert Cristea. El a încercat să filmeze o parte a fanilor Stelei şi a fost împiedicat de aceştia. În prima fază i s-a spart obiectivul camerei, cu un obiect aruncat din tribune. El a continuat să filmeze, iar fanii s-au enervat cumplit şi l-au lovit cu lanţurile la picioare, rupându-i şi hainele. Robert Cristea va necesita două săptămâni de spitalizare." (Onlinesport, 7 aprilie 2007)
"Patru ziarişti de la săptămânalul bucureştean Banii noştri au fost bătuţi, joi noaptea, la Sinaia, de bodyguarzii angajaţi pentru o petrecere organizată de reprezentantul controversatei firme VGB Impex SRL, Constantin Mărgărit. Jurnaliştii susţin că au luat bătaie doar pentru vina de a fi parcat maşina în apropierea localului unde se desfăşura petrecerea." (Hotnews, 11 decembrie 2004)
În 2003, jurnalistul politic Ino Ardelean din Timişoara a fost bătut pe stradă. Deşi ancheta mergea pe varianta tâlhăriei, cu toate că jurnalistului nu-i fuseseră luate obiectele de valoare pe care le avea asupra lui, colegii lui din presă au bănuit că incidentul avea legătură cu articolele anti-PSD, pe care acesta le publica în Evenimentul zilei.
Deşi acest tip de evenimente trebuie încadrate ca accidente de muncă - conform declaraţiilor inspectorilor de la ITM Bucureşti, "atunci când eşti pe teren, în exercitarea profesiei, iar motivul acelei bătăi are legătură cu profesia, incidentul poate fi considerat accident de muncă" - nu există în istoria ITM Bucureşti, de exemplu, nici un caz de agresiune asupra jurnaliştilor, încadrat ca accident de muncă.
Tatăl realizatorului de la Naţional TV crede că fiul lui murise cu mult timp înainte de a fi găsit de colegi şi aduce ca argument absenţa orei decesului din documentele de la INML
Foto: Karina Knapek/Jurnalul Naţional
Foto: Karina Knapek/Jurnalul Naţional
SFIDAREA UNOR OAMENI CARE AU MURIT FĂCĂNDU-ŞI MESERIA
Episodul Mihăileşti este unul din cele mai negre în istoria jurnalismului românesc. Doi jurnalişti buzoieni, reporterul Elena Popescu de 26 de ani şi cameramanul Ionuţ Barbu de 25 de ani, corespondenţi ai Antenei 1, au plecat cu noaptea în cap la un eveniment. Li se semnalase faptul că la aproximativ 30 de kilometri de Buzău un camion încărcat cu azotat de amoniu s-a răsturnat pe marginea drumului. O scânteie a declanşat un incendiu, iar camionul ce căra 20 de tone pe drumurile publice, fără autorizaţii, a sărit în aer. Ionuţ Barbu a apucat să filmeze ultimele minute dinaintea exploziei. Şi el, şi reporterul au fost spulberaţi de explozie, alături de alţi 16 oameni, pompieri, poliţişti, localnici. "Ionuţ nu avea nici instructajul de protecţia muncii făcut. Nu a pomenit nimeni de la Antena 1 de accident de muncă. Parcă cei de la Inspecţia Muncii au clasificat evenimentul ca accident colectiv de muncă, pentru pompierii, poliţiştii şi jurnaliştii morţi. Dar atât. Cei de la televiziune ne-au dat vreo 3 milioane ajutor şi o cameră video veche în locul celei distruse în explozie", îşi aminteşte tatăl cameramanului.
EXISTĂ MAI MULTE EXPLICAŢII ALE LEGII ABERAŢII
Dacă un balerin are probleme musculare sau îşi rupe un picior, incidentul se subscrie accidentului de muncă. Dacă unui cântăreţ îi apar noduli pe coardele vocale, se consideră că i se trage de la meseria pe care o practică şi se încadrează ca accident de muncă. Din momentul în care pleci la serviciu şi până te întorci, orice incident sau accident de pe traseu se consideră accident de muncă. "Dacă te-ai uitat după o reclamă luminoasă pe stradă în timp ce veneai la serviciu, pe traseul obişnuit, şi ai călcat într-o groapă şi-ţi rupi piciorul, e considerat tot accident de muncă", ne lămureşte şeful departamentului de Securitate şi Siguranţă în Muncă din cadrul ITM Bucureşti, inginerul Vlad Cristian.
Şi-atunci moartea celor doi jurnalişti de la Mihăileşti sau agresarea ziariştilor pe teren nu se pun? "Probabil că s-au găsit nişte circumstanţe care au dus la neîncadrare. Ca să fie accident trebuie să fie manifestare violentă în timpul sarcinilor de serviciu sau pe traseul normal de la muncă. S-ar putea ca în acest caz să se fi considerat că au încălcat anumite reguli, culpă proprie. S-au apropiat prea mult de pericol, n-au respectat indicaţiile poliţiei sau pompierilor", explică acesta.
Afecţiunile congenitale absolvă angajatorul de orice obligaţie? "Şi da, şi nu. Depinde de rezultatul cercetărilor. Ca să fii apt de muncă, pe lângă pregătire, trebuie să fii apt din punct de vedere fizic. E primul examen, la angajare. Dacă angajatorul nu face acest pas, e o culpă a angajatorului. Trebuie să ai avizul medicului de medicina muncii, plus control periodic la un an."
O altă explicaţie a absenţei cazuisticii în domeniu la nivel mass-media e faptul că aceste accidente grave trebuie declarate de angajator. La cele mai grave există, citez: "un sistem propriu al instituţiilor statului de a se sesiza": "Chiar dacă angajatorul nu anunţă, unitatea spitalicească care primeşte victima pentru primele îngrijiri, transmite evenimentul celor de la 112, şi ne anunţă şi pe noi. Considerăm că angajatorul şi-a făcut datoria dacă cele două variante coincid: adică şi de la angajator, şi de la Poliţie. Sunt cazuri în care angajatorul nu anunţă. Atunci dăm sancţiuni sau obligăm angajatorul să-şi respecte îndatoririle legale", a completat inspectorul şef Vlad Cristian.
PATRU SALARII MEDII BRUTE PENTRU O MOARTE
Ce spune legea în cazul unor accidente de muncă şi care sunt îndatoririle angajatorului în această situaţie? Legea nr.346/2002 precizează că "asigurarea este obligatorie pentru toţi cei ce utilizează forţă de muncă angajată cu contract individual de muncă şi riscul profesional este asumat de cei care beneficiază de rezultatul muncii prestate". Printre drepturile pe care le are un angajat în caz de boală profesională, accident de muncă sau deces se numără: "reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, reabilitare şi reconversie profesională, indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă, compensaţii pentru atingerea integrităţii, despăgubiri în caz de deces, rambursări de cheltuieli".
La articolul 46 al aceleiaşi legi se subliniază sumele la care are dreptul un membru din familia celui decedat. "În cazul decesului asiguratului ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, beneficiază de ajutor de deces o singură persoană, care poate fi, după caz: soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces." Cuantumul ajutorului de deces acordat este de patru salarii medii brute pe economia naţională.
"ANTENITA", SINGURA BOALĂ PENTRU JURNALIŞTII DE LA CASA PRESEI
La capitolul boli profesionale, jurnaliştii şi lucrătorii mass-media, în general, se dovedesc a fi un fel de supermeni care nu se plâng de nimic. Conform definiţiei, boala profesională este o afecţiune care se produce ca urmare a exercitării unei meserii. "Din 2004, de când a apărut registrul operativ informatizat pentru bolile profesionale, nu există vreo afecţiune profesională înregistrată la ramura mass-media. Boala profesională e cauzată de agenţi nocivi: fizici, chimici, biologici sau e o suprasolicitare a diferitelor organe. Noi analizăm mai mult factorii de natură fizică: poziţia la birou, ce a determinat probleme ale scheletului, afecţiuni ale organelor interne, poziţia la volan, mişcări repetitive ce creează automatisme", lămureşte vidul legislativ inspectorul Vlad Cristian.
Acesta ne arată lista bolilor profesionale şi spune că singurul loc unde ar putea încadra jurnaliştii care muncesc la Casa Presei Libere, sub toate antenele, este la sindroame neuro-cardio-vasculare şi endocrine provocate de câmpuri electrice şi magnetice neionizante din radiofrecvenţă.
În Casa Presei, în anumite redacţii, oamenii vorbesc că tot mai desele cazuri de cancer printre colegii lor nu ar fi străine de antenele ce împânzesc clădirea. Informaţia vine de la liderul firavului sindicat al jurnaliştilor, Mediasind, aflat şi el sub umbrela de radiaţii neionizante. "Nu avem determinări făcute pe nivelul de radiaţii sau cele care sunt nu au caracter oficial", precizează preşedintele Mediasind, Cristi Godinac. În presă au apărut mai multe articole de-a lungul anilor, în care specialiştii, cum ar fi fostul ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei informaţiilor, actual ministru de Interne, Dan Nica, spun că la Casa Presei se află cel mai mare câmp electromagnetic din Bucureşti. Iar parlamentarii au avut grijă să-şi voteze un spor de antenă pentru că-şi desfăşoară activitatea în Palatul Parlamentului.
Preşedintele Godinac arată că aceste aspecte sunt subtilităţi, dacă nici măcar în cazul agresiunilor împotriva jurnaliştilor nu se iau măsuri de protecţie a muncii. "Jurnaliştii îi dau în judecată pe agresori, nu şi pe cei care i-au angajat şi nu le plătesc spor de periculozitate şi alte sporuri. Riscul e al angajatorilor: dacă angajatul pleacă şi compară cu situaţia de la noul loc de muncă, poate da în judecată fostul loc de muncă şi câştigă penalităţi şi sporuri pe ultimii trei ani, sume ce pot ajunge chiar la 100.000 de euro", a adăugat acesta.
Sunt şi jurnalişti care acceptă toate condiţiile angajatorului, să muncească în plus, să facă teren, să-şi asume riscuri, dar, după părerea lui Godinac, acestora trebuie să li se compenseze riscurile cumva, fie prin micşorarea timpului de lucru sau a timpului de expunere, fie prin sporuri.
Citește pe Antena3.ro
