Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există, la Muntele Athos, nu departe de Schitul românesc Prodromu, o cărare printre jnepeni ce duce la o sută de scări săpte în stâncă, de-a lungul multor ani, prin strădania fraţilor întru credinţa ortodoxă (între ei, fericitul în adormire şi vrednic de pomenire, Arsenie Boca). Un drum pe care se încumetă cei curajoşi şi cu credinţă în Dumnezeu, pentru că el duce, pe desupra hăului ameţitor în care se zbuciumă valurile înspumate ale Egeei, la peştera Sfântului Athanasie, întâiul mare monah athonit acum mai bine de o mie de ani. Drumul în sine durează nu puţin şi, dacă n-ai teamă să priveşti lăturalnic spre abruptul montan, poţi a-l străbate, rugându-te necontenit. Rugăciunea e un canon pe care ar trebui să-l urmezi din proprie convingere, dovadă că tot ce se face din proprie convingere are mai multă temeinicie decât tot ce-i impus.
Aşadar, coborâm până la peştera Sfântului Athanasie, unde, ca la toate aşezămintele religioase greceşti, fie ele cât de mărunte, flutură steagul Patriarhiei (acest lucru se vede mai rar, la noi) şi-al statului elen. O scurtă şedere pe prispa de pe care va fi văzut cerul înstelat Sfântul Athanasie, un semn al crucii şi-apoi, drumul îndărăt, în urcuş, către sălaşurile româneşti de deasupra.
Coborârea către peştera Sfântului a avut aspra mea harul de a ma duce cu gândul la lumea ascunsă spre care Dante a coborât, în a sa "Divina Comedia", într-o noapte de vineri spre sâmbătă din anul 1300; atunci, simţindu-se singur şi pierdut, "nel mezzo di camin del nostra vita" (la jumătatea vieţii), porneşte, ficţional, ţnsoţit de poetul Virgiliu, pe drumul perfecţiunii, către Paradis, trecând prin suferinţele Infernului şi prin sita nemiloasă a Purgatoriului. Pentru a urca muntele Raiului, el urmează, însa, obligatoriu, valea Iadului, misiune acceptată o dată cu renunţarea la viţa de desfrău de odinioară. Parcursul lui literar e un voiaj iniţiatic printr-un labirint cu şapte încercări, un drum al lepădării de sine şi al credinţei depline în Dumnezeu. Dante se inspiră, în "Divina Comedia", din terminologia creştină a celor "şapte păcate" dar şi din etica lui Aristoltel. Infernul "lui" are forma unui con răsturnat, compus din cercuri; fiecare cerc este păzit de un personaj mitologic, devenit demon. Lucifer, înger cazut, e în centrul pamântului, în locul cel mai îndepartat de Dumnezeu. Ca şi "Eneida", "Divina Comedia" e un fel de labirint iniţiatic. La intrare, profanul, ignorantul nu vede decât un tunel semănat cu capcane, fără scăpare. Dacă se întoarce, îşi închide poarta vieţii. Dacă, însă, intră, dacă îşi depăşeşte ameţeala, teama, iluziile, dacă acceptă să facă penitenţă, va descoperi că iluzia iniţiază, că teama fortifică, că eroarea înţelepţeşte, că ameţeala transfigurează. Iniţiat, el va putea să meargă mai departe şi, dacă va persevera, va deveni stăpânul labirintului. Pentru el, inscripţia " Cine intră aici, sa-şi abandoneze speranţele!" nu va mai mai avertiza asupra geometriei nefericirii.
