Noica avea o cu totul altă părere despre Ion Iliescu decât discipolul său, Gabriel Liiceanu

Dosarul de Urmarire Informativa, care-i fusese deschis filosofului de catre fosta Securitate, este cat se poate de limpede in acest sens. Intr-o delatiune care viza opiniile politice ale lui Noica, susceptibile de a fi ostile sau subversive la adresa regimului, turnatorul scrie: "Noica il admira pe un individ, Iliescu, la care a gasit intelegere si care este un tip foarte destept, dar nu este agreat de actuala conducere si este mutat dintr-un loc in altul.'

Documentul poate fi consultat in volumul "Nae Ionescu si discipolii sai' in arhiva Securitatii, vol. IV, Constantin Noica (2), editie ingrijita de Dora Mezdrea si aparuta la Editura Muzeul National al Literaturii Romane, in 2010, la pagina 130.
Nu trebuie sa ne mire admiratia marturisita a filosofului. Dupa episoadele Timisoara si Iasi, Ion Iliescu era, in ultimul deceniu ceausist, plimbat de la Ape la Editura Tehnica. Pe aceasta din urma o va transforma intr-o editura de varf, in ciuda oprelistilor pe care cenzura le-a pus in calea initiativelor editoriale din ultimii ani ai lui Ceausescu.
Marturia involuntara a turnatorului – inca neidentificat – este interesanta nu numai ca picanterie.

Pe de-o parte, ea ne arata ca Noica nu avea o gandire talibana, ca urmasii sai. Faptul ca Ion Iliescu facuse parte din structurile de conducere ale Partidului Comunist Roman nu-l determina pe marele filosof sa ii intoarca spatele si sa-l anatemizeze, asa cum au facut, inca din primele zile de dupa prabusirea fostului regim, discipolii sai. Mai mult ca sigur ca Noica, posesorul unei remarcabile gandiri prospective in materie de politica internationala, intelegea ca o rasturnare a regimului comunist din Romania nu ar fi avut consecinte favorabile pentru noi decat daca ar fi existat asemenea oameni politici "foarte destepti', capabili sa o gestioneze.

Pe de alta parte, e clar si ca Noica nu il percepe pe Ion Iliescu ca pe un actual comunist. Neintelegerile cu "conducerea' (citeste: cuplul Ceausescu) se explica nu numai prin faptul ca "individul' este "foarte destept'. E clar ca, daca este mutat dintr-un loc in altul, el nu se aliniaza politicii partidului si "indicatiilor' secretarului sau general. Fostul legionar si fostul comunist se intalnesc, asadar, pe un teritoriu comun: dupa ce constatasera amandoi esecul ideologiilor in care crezusera, ii apropia spiritul democratic regasit.

Dezvaluirea din dosarul de Securitate al lui Constantin Noica nu e singura de acest gen. Ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva discipolii filosofului – si in primul rand Gabriel Liiceanu, editorul operei sale – au ocultat, dupa 1989, anumite aspecte ale gandirii acestuia, care nu conveneau politicii pe care au facut-o, pe fata sau pe ascuns, pana azi. Daca nu cumva s-au prevalat de mostenirea lui Noica, desi stiau (caci nimeni nu l-a cunoscut mai bine: splendidul "portret in miscare' din Jurnalul de la Paltinis e dovada suprema) ca maestrul lor spiritual nici nu i-ar fi aprobat, nici nu i-ar fi urmat in campaniile lor, de divizare si invrajbire a lumii romanesti. E o intrebare la care asteptam cu totii un raspuns mai serios decat o negare copilareasca a evidentei. (Ionut Vulpescu)

● Articol preluat din revista Qmagazine