Of, Doamne. Războiul e iadul!

Acum, la 7 ani de la acel moment, mi-au revenit în cap cuvintele sale, pe care am apucat să le notez pe o hârtie: „Ferească Dumnezeu, nepoate, să nu iște ceva rușii. Eu nu cred că s-a terminat. Tot rușii ne dau lovitura. Au katiușa aia, 32 de proiectile odată îți dă în cap. Te face una cu nisipul. Katiușa mi-a omorât dintr-o lovitură 80 de cai, prin Caucaz”. „Păi, acum e la modă teama de arabi”, ziceam eu la acea vreme. A răspuns dintr-o suflare: „Rușii sunt problema. Sunt perverși. Dacă azi ai vorbit o vorbă, o întorc până mâine. Mare minune să nu se întâmple ceva. Nu mai vreau război. Și-acum parcă văd copiii omorâți cu baioneta sau femeile gravide cărora le băgau țepușa în burtă și le scoteau copilul”.

7 ani au trecut de atunci. Am redescoperit hârtia într-un sertar al biroului. Și iar s-a ridicat părul de pe mine. Să aibă dreptate el sau politicienii care ne asigură că suntem apărați și că nimic nu ne atinge? Mintea îmi spune să-i cred pe conducători, inima îmi sugerează să merg pe mâna înțelepciunii lui nea Dinu…

Dar să ne facem o idee despre ororile războiului și a anilor de după, trăite pe viu de bătrânul de 108 ani și povestite de-a fir a păr. Mintea moșului merge încă brici, e luminată. L-am vizitat într-un ținut de poveste, în Țara Loviștei. Sub o boltă de viță-de-vie prin care răzbat răzlețe razele unui soare cu dinți, nea Dinu își începe istorisirea. Mai bine zis, paginile de istorie.

La doi ani, în timpul Primului Război, bolnav de tifos, se încălzea lângă sobă. Un soldat austro-ungar a năvălit în casă și a aruncat un tub cu pulbere în jar. Micuțul a luat foc, iar urmele arsurilor mai sunt vizibile și astăzi.

„În 1941, am pornit la atac, peste Prut, dar rușii ne așteptau chiar acolo. A fost măcel. Ne-am revenit și ușor-ușor am eliberat Basarabia. Am ajuns în Crimeea, la Odessa. Am fost și la Sevastopol. Ce războaie mari au fost acolo… Nu puteam să-i mai scoatem pe ruși din oraș. Veneau câte 30 de avioane Stuka și Messerschmitt, lăsau bomba de 3.000 de kile pe aceeași gaură, până spărgeau o cazemată. Așa i-am terminat. Am mers mai departe, în Caucaz. Unde era nevoie, acolo plecam. În Cecenia, partizanii stăteau în frunză de fag. Nu-i vedeai. Ieșeau, zvârleau grenada și te făceau praf. Și se băgau iară în frunze. Așa luptau ei”.

Din Cecenia a ajuns la Stalingrad, unde a luat parte la cea mai mare bătălie din istoria omenirii, dată printre ruinele orașului și în împrejurimi. Numai acolo, 200.000 de români au mușcat pentru totdeauna din țărâna rusească. În final, 290.000 de ostași ai Axei au fost prinşi în încercuire și trimiși în lagărele din Cecenia, Donbass ori Siberia. Dintre aceştia 6.000 au rezistat și s-au întors acasă. Adică 2 la sută! Nea Dinu se afla printre ei.

Limba rusă și țigările bulgărești l-au salvat de la moarte

Războiul a fost greu. Dar mai greu a fost ce-a urmat: aproape șase ani petrecuți în lagăre și tratat de ruși ca un criminal de război. Bătut, îmbrăcat în zdrențe, mereu mort de foame și mai ales de sete.

Să-l lăsăm pe fostul sergent să povestească: „La Stalingrad am fost luați prizonieri. Câți am mai scăpat, că rușii ne împușcau pe capete! Au venit la noi niște cazaci. Ofițeri. Tineri, băieți tineri. Fusesem 98 de inși, mai rămăseserăm 6. Le-am zis alor mei, când se apropiau cazacii: «Îi vedeți pe ăia? Sunt cazaci. Zvârliți orice armă acum! Să n-aveți nimic la voi». Când au venit, am luat poziția de drepți și am raportat în limba rusă. Cum te cheamă, cutare, cutare, am scos un pachet de țigări și i-am servit. Aveam țigări scumpe, de prin Bulgaria. Ei aveau tolbele de gât, adică niște genți de piele cu capac. De-acolo scoteau mahoarca, o puneau într-o hârtie pe-atât de lungă, o suceau și-i dau foc. Le-am spus: «Luați d-astea, d-ale mele. Lăsați-le dracului p-ale voastre». Am avut cinci pachete de țigări la mine, toată bogăția mea. Așa am scăpat. Le-am dat la fiecare câte unul. M-au pupat! Stam de vorbă cu ei de se mirau soldații: «Domn’ sergent, da’ de unde te cunosc ăștia?!». «De unde să mă cunoască?!», răspundeam. «Păi, prea prietenos se poartă cu dv.». Erau nedumeriți, săracii”.

Neamț îmbrăcat românește, împușcat pe loc

„În timpul ăsta vine un neamț, îmbrăcat românește. De unde a apărut amărâtul ăsta, nu știu, Dumnezeu să-l ierte. Luase hainele de pe un militar român și se îmbrăcase cu ele. Văd că se dă jos de pe cal un cazac, îl ia pe neamț de mânecă, îl duce cum ar fi colea în drum și-l împușcă. Avea haine românești, dar l-au cunoscut imediat. Ia-uite, bă, au împușcat săracu’ om, îmi ziceam. Nemții nu găseau iertare. Rușii cu românii n-aveau treabă. Ce bine le părea la soldații mei: «Ia, uite, p-ală l-au împușcat, dar pe noi nu». Era o biserică mai la vale. Acolo erau soldații noștri români, 4.000 la număr. Mi-a spus un cazac: «Vezi biserica aia? Acolo sunt ai voștri. I-ai p-ăștia și du-i acolo». De fericire, ai mei au sărit să mă pupe. «Nu se poate, domn’ sergent, ăștia sigur vă cunosc de undeva!». «De unde să mă cunoască, bă?! Acuma îi văd întâia oară! Depinde cum vorbești, nu trebuie să te joci cu lucruri d-astea», le-am explicat. M-am dus acolo cu ei. Mai erau vreo doi-trei soldați de-ai mei prinși. Unul a luat o pâine și mi-a tăiat și mie o bucată: «Na, că și dumneavoastră mi-ați dat mie». Nu mâncasem de două zile. N-am mai mâncat șapte zile după aia. Am mers sute de kilometri în noapte. Care cum cădea, îl împușcau. Așa era politica. Le era teamă că ăla de rămânea în spate face front și apoi atacă. Dar ce să mai tragă ăla, că era mort de foame de 3-4 zile… Îi mai ardea lui să tragă! Dar așa era ordinul: nimeni nu rămâne în urmă viu”.

De sete, sugea noroiul din gropile rămase după bombardament. De foame, își mânca excrementele uscate

„Am ajuns în Caucaz. Ne arătau: «Aici ați fost voi!». «Aici am fost! Și ce dacă!», le răspundeam râzând. Îi luam și eu la glume cum puteam. Îi luam la glume de uitau să ne mai pedepsească”. „Apă vă dădeau?”, întreb. „Apă? Erau gropi cât curtea asta de mari, de intra casa în ele. Erau cai, oameni morți, îngrămădiți acolo, sânge, apă strânsă din ploaie. Mă duceam și înfigeam dinții în noroiul ăla, să-mi răcoresc… sufletul. Cu sânge cu tot beam. Grozăvii, nepoate. Ne-au dus într-un lagăr, Ivanovka, unde era un colectiv de porci. Acolo i-au băgat pe ai noștri. Bieții oameni, morți de foame, au tăbărât pe porci. Cu gurile rupeau din săracele animale! Au intervenit soldații ruși: «Fir-ați ai dracului, afară!» Câți au împușcat acolo! Of, Doamne! Războiul ăsta e iadul…”.

„Volga știe tot. Câte a înghițit apa aia…”

Din când în când, fostul artilerist închide ochii și, preț de 7-8 secunde se lasă o tăcere apăsătoare. Are 108 ani, poate că mai adoarme, îmi spun în gând. Nea Dinu simte nedumerirea mea și mă lămurește: „Nepoate, mintea îmi zboară în toate părțile. Eu sunt aci, lângă tine, dar și acolo, când în Caucaz, când la Stalingrad. Închid ochii și revăd toate luptele, toate grozăviile. Volga știe tot. Cât a înghițit apa aia… Vai de viața mea”.

Foamea îl transformă pe om în animal. Unii din lagăr au rezistat mâncând câte o fărâmă de pâine, alții nu, altfel că și-au mâncat frații… „Îi vedeam pe unii călare pe morți, tăiau carne și mâncau. Așa e foamea. Eu n-am făcut așa. Au fost momente în care îmi uscam excrementele la soare, ca să le pot mânca. În rest, băgam mâna pe sub morți și le scoteam rezerva de pâine pe care o țineau în săculețele de la gât. Găseam pâinea înverzită, dar o mâncam. Nu te gândeai că e pâine de la morți… Conta să nu mori”. „Și apă?”, întreb. „Apă? De unde!? Pișatul! Aveai pișat, îl beai. Se termina pișatul, erai terminat și tu”.

Șase ani în lagăre. Morți de foame, scoteau cărbune din minele din Donbass

„Aproape șase ani am stat prin lagăre. Din ăștia, vreo 9 luni am fost la Marea Caspică. Apoi, în Donbass, unde se bat acum rușii și ucrainenii. Acolo aveam două lucruri bune: în timpul verii, când afară era foc de căldură, stăteam la umbră, la 1.000 de metri sub pământ, iar iarna eram la adăpost. Nu era rău, chiar dacă mâncarea era puțintică”.

„Eram 300 de mineri - un batalion. Șase plutoane de 50 de oameni. Printre ei, cei mai răi pentru ruși: legionari, jandarmi, prizonieri politici. Un pluton era format din ăștia din urmă. Numai băieți tineri. I-au băgat în mină într-un vagon legat doar cu o sârmă. Praful și pulberea s-a ales de ei. Mie mi-au dat un pluton, 50 de inși. Trebuia să răspund de viața lor și de normă. Trebuia să fac procese verbale, cu venitul pe care l-au produs. Ce dracu venit să dau cu 50 de oameni morți de foame? Nu scoteam nici cât să arzi într-o noapte. M-am dus la colonel. Ăsta mă ura fiindcă mă văzuse că stam de vorbă cu o muiere. Mai bine îi omorai decât să vorbești c-o femeie de-a lor, fir-ar al dracu de rus prost! Un nebun. «Domnule colonel, mă scuzați, dar nu pot face norma cu oamenii ăștia. Nu pot să lucreze de slabi ce sunt». «Taci!», a urlat. «Dacă mai vii să-mi povestești tu palavre d-ale tale, în Siberia te trimit. Marș! Aici comandant ești, comandant mori. Nu faci norma, întâi te omor pe tine, și-apoi pe ei»”.

I-a pupat cizmele ofițerului când a fost eliberat

„Mai târziu, în 1948, a ținut cont de asta când ne-a dat drumul. A dat ordin că la cine va găsi chiar și o copeică în buzunar nu va mai pupa plecarea acasă. «La cine descoperim un ban în buzunar sau în portofel, aici rămâne. Pe veci!», zicea. Când a venit rândul meu, m-am dezbrăcat în pielea goală - așa era ordinul - în fața a patru colonei. Era și ăsta. Aveam un portmoneu cumpărat tot de la ei, de când eram în război, de la prizonierii lor. Cum dracu’ s-a întâmplat, cred că el a azvârlit-o, a scos copeica de-acolo și le-a arătat-o celorlalți. Am rămas înțepenit. N-am mai zis nimic. Am pus botul în pământ: Gata, mă oprește! Motive n-avea, dar era prea mândru”.

Așteptat acasă cu mămăligă și cu brânză

„Într-un final mi-a zis: «Dă-i drumul acasă. Te iert. Marș!». M-am zvârlit pe cizmele lui, le-am pupat și asta a fost. De-acolo am mers cu trenul, 700 de kilometri, până la Iași, în lagărul de repatriere. M-au primit cu masa pusă. Acasă, la Câineni, m-aștepta lume de parcă mă-nsuram. Chiar în curtea asta unde vorbim noi acum. Tot așa, cu masa pusă: mămăligă și cu brânză, că altceva n-aveau. Dar nici măcar nu eram flămând, că mă învățasem în atâția ani cu foamea. Și-acum mănânc puțin, și tot mămăligă și cu brânza, c-așa-i la noi, la munte”.

„Nemții era ostași buni, dar prea domnoși… Oameni fini. Tineri, de la 16 ani în sus. Ai noștri erau oameni mai duri. Rușii, mai tolomaci, mai înceți, dar mai răi”.

„Mă uit mereu pe hărți, să văd câte ape am trecut”

Nea Dinu stă într-o cameră sărăcăcioasă, lângă casa cea mare. Are un pat lângă care a înghesuit cărți de rugăciuni, atlase și cărți de istorie, dar și o cutie cu medaliile adunate de-a lungul vremii. „Mă uit des pe hărți, să văd câte ape am trecut în viețișoara asta”. Îmi arată cu degetul: Prutul, Nistrul, Niprul, Donul. Când ajunge aproape de Volga, se înfierbântă: „Dacă reușeam să apucăm pe Volga în sus, ajungeam la Moscova. Cădea Moscova, erau gata rușii. Dar ce să faci cu 70 de divizii? Când veneau 32 de proiectile odată, zob, praf și pulbere eram”.

Și-a uitat iubita-n Rusia!

Nevasta i-a murit cu ani în urmă. Își amintește cu drag de ea, dar și de rusoaica pe care o întâlnea pe-ascuns, când era în lagăr în Donbass. „Cu una am făcut și cu alta m-am ales. Că de bucurie c-am scăpat din lagăr, mi-am uitat de fată și de tot. Am plecat fără rusoaică”, spune moșul de 108 de ani. De-a lungul vieții, tanti Ioana i-a dăruit șase copii, trei băieți și trei fete.

Secretul supraviețuirii? Credința în Dumnezeu

Nea Dinu are 108 ani, dar arată de 60. Încerc să aflu secretul longevității sale. „Secretul e mare”, îmi spune zâmbind în barbă. „Mâncarea sănătoasă? Munca? Să aflu și eu, poate ajung barem la 90 de ani…”, răspund. (Râde) „Nepoate, sunt foarte «multe» secrete. Ți le spun pe primul și pe ultimul: Să ai credință în Dumnezeu. Așa cum poți”, spune nea Dinu împăciuitor. „N-o fi și de la faptul că mata râzi mereu, că ești pus pe glume?”, încerc eu să mai scot ceva. „Păi, dacă-ar fi de la râs, aș sta colea în drum și-aș râde mereu”, mă taxează din nou. Dar sfaturi pentru timpul de război? „Ce sfaturi? Mergeai pe drum și vedeai cum cade unul în stânga, altul în dreapta. Nu știai de unde vine glonțul. Mergeai și te pomeneai cu cracii în sus. N-aveai ce face, mergeai înainte, până cădeai și tu. Eu am scăpat pentru că așa a vrut Dumnezeu. Toate-s de la Dumnezeu”.

Puțină istorie: românii, pulverizați la Stalingrad

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Germania, pentru a recupera teritoriile pierdute cu un an înainte: Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței. Trupele române au dat lupte crâncene și au împins Armata Roșie până la Nistru, recuperând provinciile. Însă Antonescu a decis ca ofensiva să continue, alături de trupele germane, italiene, maghiare ori croate, pentru a da lovitura decisivă Rusiei. După operațiuni încheiate cu succes la Odessa sau Sevastopol, a urmat dezastrele de la Cotul Donului și Stalingrad, unde armata Română a fost pur și simplu pulverizată de contraofensiva rușilor. A fost punctul de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial, încheiat în Europa pe 8 mai 1945, odată cu capitularea Berlinului. În total, în jur de 70 de milioane de oameni, soldați și civili, au pierit în sângeroasa conflagrație.

„Mi-a spus Iliescu: «Meriți mult, foarte mult. Știu asta, dar n-avem bani, suntem săraci. Țara e săracă». Uite, bă, ai dracu, tot ei se plâng!”

„Era cuptorul acolea. Cum murea câte unul, cum dădea cu el de-a azvârlita în foc”.

„Prieteni n-aveai în război. Erai un om pierdut în lume. Aveai prieteni așa, dacă vedeai unul mai amărât ca tine și-l ajutai”.

„Acolo trebuia să devii criminal. Dacă nu-l omorai pe ăla, mureai tu. Dar să știi că mai erau unii și mai miloși. Mă judec pe mine”.

„Într-o noapte în lagăr, era de Împăratul Constantin, de ziua mea, am visat că am mâncat și-am băut încontinuu. Când m-am trezit dimineață, eram topit de foame”.