Parcul dezlănţuit: Vigeland

192 de sculpturi în granit, bronz şi fier, totalizând 650 de figuri în aer liber. Viaţa, moartea, erosul, provocările, speranţele sau temerile ascunse, o lu­me întreagă cuprinsă în sta­tui. „Te poftesc să intri în mine", sună invitaţia subliminală a unui parc unic în lume: Vigeland, situat în capitala Norvegiei - Oslo.

Un oraş aparent liniştit, deloc plictisitor şi cu oameni care nu suferă de aşa-numita deprimare a zilelor prea repede sortite înserării. În 2007, revista Reader's Digest plasa oraşul Oslo pe locul al doilea în topul celor mai verzi oraşe ale lumii. Multe parcuri, în care localnicii îşi pun păturile pentru picnic sau, pur şi simplu se simt fericiţi. De exemplu, în parcul care înconjoară Palatul Regal, se circulă, se dă de mâncare la gâşte sau raţe, şi se joacă fotbal. Totul sub emblema educaţiei şi al bunului simţ. Dar dacă locuitorii cosmopolitului Oslo sunt întrebaţi care este cel mai frumos parc, te vor îndruma cu entuziasm spre Vigelandsparken.

Preferatul lor, de fapt parte a celui mai mare parc al oraşului: Frogner Park (plin de vizitatori datorită colecţiei de trandafiri - peste 14.000 de exemplare din 150 de specii diferite). „Partea" numită Vigeland este vizitată anual de peste un milion de turişti. Parcul poartă numele sculptorului Gustav Vigeland (1869-1943), unul dintre cei mai mari sculptori norvegieni, cel care şi-a dedicat aproape două decenii din viaţă creării unor statui unice, care exprimă ciclul vieţii. O fantezie ieşită din comun, trupuri umane goale în diferite ipostaze, viaţa conectată prin emoţii, o multitudine de stări sufleteşti. Specialiştii în materie nu s-au dat la o parte în a proclama, de-a lungul timpului, unicitatea sculpturilor lui Vigeland, urmând unicitatea sculpturilor lui Rodin sau chiar ale lui Brâncuşi.

DEMENŢA SENTIMENTELOR
Intri... Pe poarta mare de fier forjat. Apoi ameţeşti. O suprafaţă de aproximativ 32 de hectare pe care sentimentele ies dement din ţâţâni. Cu fiecare pas gândeşti că poate eşti o floare carnivoră. Sau o insectă. Sau un android. Sau... nu mai ştii nici tu ce. Alei pline cu statui. Statui cu limite care se lungesc precum venele. Nehotărâte. Bizare. Pot răsturna va­lori. Statui cu mâna la bărbie sau arătând spre zare, istorii tăcute ale victoriei, dragostei, disperării, erotismului. Şoapta aceea a sufletului: „Sunt atât de bun" aproape că nici nu mai există. Înveţi brusc că orice trup gol de femeie sau de bărbat e frumos, indiferent de vârstă. Că taţii pot fi şi din piatră, că bunicii pot zâmbi demn, dar împietrit.

Sculpturile se întind pe o axă cu lungimea de 850 de metri. Iar dacă din depărtare crezi că vei trece pe lângă nişte copaci nemaivăzuţi, impresia nu este falsă, doar că aceştia sunt sculptaţi: 20 de grupuri de copaci, realizate între 1906 şi 1914. Sub coroana acestora, viaţa de la naştere la moarte.

La început păşeşti pe un pod, al cărui parapet de granit este decorat cu sculpturi şi felinare (din 1930). Este ridicat la partea superioară a unui pod vechi, construit în 1914. Vigeland a realizat designul noului pod şi a modelat sculpturile din bronz între anii 1925 şi 1933. Copii, femei şi bărbaţi, de diferite vârste, singuri sau în grupuri. Tema: relaţiile dintre femei şi bărbaţi, adulţi şi copii. Sub pod, un spaţiu de joacă. Artistul a proiectat şi un ferryboat (cu propriul debarcader, din granit). După cel de-al doilea război mondial, acesta a navigat în apele lacului din parc, în care astăzi mai înoată doar lebede şi raţe. Poarta Principală, realizată din granit şi fier forjat (ridicată în 1942, costul lucrărilor fiind suportat integral de una dintre băncile norvegiene), marchează începutul axei, care trece peste Pod, ajunge la Fântână şi la Monolit, oprindu-se la Roata Vieţii.

Monolitul reprezintă o lucrare gigantică, pe care sunt înfăţişate 121 de personaje. Considerată cea mai înaltă sculptură în granit din lume (peste 14 metri înălţime), i s-au atribuit mai multe interpretări, printre care şi aceea a încercării omului de a se desprinde de latura sa animalică şi de a tinde spre latura spirituală. Prima variantă a coloanei a fost realizată din argilă în 1925. În 1926, un bloc de gra­nit de sute de tone a fost transportat pe mare în fiordul Oslo de la o carieră de lângă Halden. Blocul a fost ridicat în poziţia actuală în 1928, iar lucrările au început abia în 1929. A fost nevoie de 14 ani pentru finalizarea lucrării.

Cum a reuşit un singur om să creeze atâtea sculpturi? Vigeland îşi modela singur sculpturile, în materiale mai „permisive", după care lăsa cioplirea pietrei şi turnarea în bronz în seama unor maeştri talentaţi ai genului. Dintre sculpturile din Parcul Vigeland, Fântâna are cea mai lungă istorie. Ideea unei fântâni monumentale din bronz l-a preocupat pe artist încă de la începutul secolului al XX-lea. Mulajul din ipsos, realizat în 1906, care reproduce pe de-a întregul Fântâna de astăzi, a fost primit cu mare entuziasm de către public. În timpul primului război mondial, Vigeland şi-a extins proiectul prin adăugarea unor grupuri de statui din granit, iar în 1919 a mai apărut în plan uriaşa coloană de granit (abia în 1924, Fântâna şi-a găsit actuala amplasare).

ULTIMA PROVOCARE
Un bătrân se odihneşte lângă o statuie-băieţel bosumflat (sau furios?, nu ştii exact). „Mă scuzaţi, veniţi des aici?", sună impietatea întrebării în engleză într-un parc norvegian. Ridică o privire nordică, în care răzbat săgeţi trimise de mâini necunoscute. Răspunde: „Vin aproape în fiecare zi. Mă uit la turişti. Îmi place cum se fotografiază lângă statui, imitându-le gesturile: cu braţele ridicate, cu picioarele, gânditori... Vedeţi statuile acelea? (îmi arată spre bărba­tul care ţine senzual-acrobatic o femeie în braţe) „Acelea sunt cel mai greu de imitat!", spune râzând bătrânul. Într-un suprem yin şi yang, femeia este „cărată" de bărbat pe valul pasiunii, în care cearşafurile nu au ce căuta. Mai încolo, apar tot statuile reprezentând femeia şi bărbatul, dar de data aceasta tandru îmbrăţişaţi.

Bătăile inimii se oferă pe o tavă cu fructe sfrijite. E cald în parc. „Prea cald în Oslo pentru această perioadă", spune ghidul tare, iar turiştii tresar neconvenţional, deoarece temperatura aici se poate măsura numai „la gradele" în care statuia-fată se luptă (sau se îmbrăţişează?) cu statuia-dragon (o altă temă frecventă în arta lui Vigeland: dragonul ca simbol al păcatului).
La ieşire... Ar trebui să fie ieşirea dintr-o clinică care se ocupă cu implantul de suflete. Lină, fără durere, doar cu senzaţia că oamenii cumsecade pe care îi ştiai nu se vor mai întoarce niciodată, dar ei trăiesc în tine.

Deşi a conceput planurile parcului, Vigeland nu a trăit să-şi vadă opera finalizată... N-a mai apucat să-şi vadă deplina dezlănţuire a lumii. Călătoria omului din leagăn până la mormânt, oscilând între fericire, necazuri, iluzii, pasiuni şi chiar nemurire. Poate că acesta este cu adevărat rostul unui parc: să profite de slăbiciuni. „Aş bea o cafea...", şopteşte un turist în franceză.

Da, o ultimă provocare: o cafea tare, chiar la cafeneaua din parc. Dacă te prinde noaptea aici, este posibil să vezi un minotaur împungând Luna ca să îşi iasă din pielea de statuie... Dacă te trezeşti dimineaţa aici ai putea simţi că sufletul nu poate fi băţul de care este legat un elefant.