Paris, je t’aime

Sa povestesti in cinci minute cate o intalnire de dragoste dintr-un cartier al Parisului. 20 de regizori din lumea larga au acceptat provocarea! A trecut, ieri, in competitie, primul film candidat serios la Palme d’or, al britanicului Ken Loach; titlul usor poetizant, "The Wind that Shakes the Barley" (sa-i zicem, dupa modelul titlului francez, "Se starneste vantul"), nu are nimic de-a face cu linia dura, simpla si plina de forta a discursului regizoral. Ken Loach are 69 de ani si e un veritabil abonat al Cannes-ului, de vreme ce revine acum pentru a 13-a oara in Selectie! A intrat in Palmares, de-a lungul anilor, de trei ori, dar n-a castigat niciodata Palme d’or. E momentul in care va afla daca 13 ii poarta sau nu noroc.

Ken Loach e recunoscut ca un cineast angajat, dezarmant de sincer in stangismul lui. E promotorul unui cinema "social" si uneori vizibil tezist, care are, se intelege, fanii lui. Chiar daca nu te numeri printre ei, trebuie sa recunosti ca filmul de acum i-a reusit la cote de mare altitudine. Poate pentru ca, fiind vorba de un film istoric, parti-pris-urile au putut fi mai bine digerate artistic?

E vorba de razboiul civil din Irlanda, de lupta dintre irlandezii republicani si fortele de ocupatie britanice, dar si de razboiul fratricid dintre irlandezii radicali, care vor independenta totala cu orice pret, si irlandezii care accepta pactul cu britanicii, ca o solutie de compromis si de supravietuire. Desi se petrece in anii ’20, filmul iradiaza o stare de interes politic acut contemporan. Marturisesc ca, desi am mai vazut destule filme plasate in aceeasi arie, nu am prea inteles, niciodata, de unde si de ce tot acel motor de violenta, de ura si de sange, care functioneaza, cu sincope, in Irlanda de zeci de ani... Dupa ce vezi filmul lui Ken Loach, intelegi! Definitiv.

Dincolo de acuratetea ecuatiei istorice, esti cucerit de privirea regizorala, severa si plina de barbatie, dar, mai ales, de paradoxul ca la un asemenea film, lipsit de orice melodrama, se plange, din plin, in sala! Iar Juriul lui Wong Kar Wai a declarat la inceputul festivalului ca pleaca, mai ales, "in cautarea emotiei"... Ramane de vazut cu ce emotii vor veni ceilalti din competitie.

Filmul care a inaugurat sectiunea Un Certain Regard, "Paris, je t’aime", a mizat, inainte de orice, pe inteligenta proiectului: 20 de regizori din lumea larga au fost invitati si au acceptat sa povesteasca in cinci minute cate o intalnire de dragoste, plasata fiecare in alt arondisment al Parisului, dar si in mereu alt "arondisment" stilistic. Asta face si farmecul filmului, pentru ca fiecare regizor (de la fratii Coen pana la Walter Salles sau Alexander Payne) a venit, la Paris, cu universul lui, cu obsesiile lui, cu modul lui de a spune "je t’aime"... Toti regizorii si-au scris singuri povestile; doar la episodul regizat de Gerard Depardieu, scenariul a fost scris chiar de actrita care joaca, magnifica Gena Rowlands: la o masa, intr-o cafenea, unde barman e... regizorul, asistam la o intalnire - ca o prefata la un divort in stil american - intre doi vechi tovarasi de viata, cu un aer de milionari joviali si prietenosi, inainte de a-si lansa in lupta avocatii. E incredibil cat umor si cat amor, cata miere si cata fiere, cata tandrete si cata ferocitate au reusit sa incapa intr-o conversatie de cinci minute, de la sfarsitul unei casnicii!

Gena Rowlands e, intr-un fel, actrita editiei, pentru ca (dupa Catherine Deneuve, anul trecut) a fost invitata sa sustina la festival asa-numita "Lecon d’actrice", care va avea loc chiar azi dupa-masa, intr-o sala de cinema.

Gena Rowlands spunea, inca de ieri, ca are trac. Ceea ce e normal. Si ceea ce imi aminteste de dialogul, intrat in istorie, dintre o tanara aspiranta la conditia de actrita si faimosul Jouvet: studenta s-a laudat ca nu simte nici un fel de trac inainte de a juca; la care maestrul i-a spus: "O sa vina si tracul, o data cu talentul...!".