Petru Dumitriu, un dandy realist-socialist cu sclipiri de scriitor

A fost crescut de o franțuzoaică poliglotă, Henriette, care l-a învățat limbile franceză, germană și engleză. Tot Henriette - scriitoarea Henriette Yvonne-Stahl - se va numi și prima sa soție, „răpită” de la infidelul (poet) Ion Vinea (1895-1964) și de două ori mai vârstnică decât nu mai puțin seducătorul Petru, care-o va inspira și literar. Dar să desfășurăm firul acestei povești tulburătoare!

Scriitorul „roșu” Petru Dumitriu și poetul rebel Ion Vinea și-au împletit destinele atât în cafenelele și cârciumile bucureștene, cât și în literatura pe care ne-au lăsat-o moștenire (fără să mai luăm în discuția pasiunea comună pentru Henriette Yvonne-Stahl). „S-a vorbit mult despre un cvasi-plagiat al lui Petru Dumitriu dintr-o variantă a romanului «Lunatecii» - șarjează criticul literar Paul Cernat, pentru a nuanța rapid: de fapt, era mai mult o «inspirație» după creația lui Ion Iovanache (numele real al poetului). Vinea ar fi intrat, ulterior, la închisoare din cauza unor încurcături financiare («Afacerea Cocoșeii», asupra căreia vom reveni) cu Petru, iar după eliberare va fi pus să scrie articole vitriolante în «Glasul patriei» despre Dumitriu, proaspăt transfug în Occident, via RFG (1960)”.

Pasiunea Ninei Cassian

Lansat în presă de Mircea Damian, Petru Dumitriu a debutat editorial în 1947 cu un volum de nuvele moderniste, livresc-mitologice, în linia lui Jean Giraudoux („Euridice. 8 proze”), cam „făcute” - consideră Paul Cernat -, și care, ca și piesa de teatru „Preludiu la Electra”, nu lăsau să i se întrevadă evoluțiile. Devine, după 1948, scriitor oficial de vârf, multipremiat și trăitor pe picior mare: un „dandy realist-socialist”. A stârnit și una din pasiunile Ninei Cassian, poeta cu nasul în vânt după bărbați bine. Dumitriu a fost, de asemenea, director-fondator la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură și Artă), unde l-a avut ca subordonat pe filosoful Mihai Șora. Romanele și nuvelele sale „pe linie” („Pasărea furtunii”, „Drum fără pulbere”, „Nopțile din iunie” ș.a.), nu și piesele de teatru sau reportajele din „Focul nestins”, „Despre viață și cărți”, „Pentru demnitatea și fericirea omului” ș.cl. au însă complexități surprinzătoare, sesizate de exegeții mai noi (Oana Soare în special, dar și Ion Vartic). 

Considerat un impostor în exil

Criticul Paul Cernat și-a continuat prelegerea: „Cu tot «tendenționismul» ideologic (deloc neverosimil!) trilogia «Cronică de familie», excelentă saga aristocratică acidă și frescă demascatoare a unui secol de istorie, rămâne un standard autohton al genului, generator de influențe chiar după fuga din țară și trecerea la index a autorului. După una din «nuvelele» componente («Salata»), Lucian Pintilie va realiza unul dintre cele mai bune filme ale sale: «O vară de neuitat», cu o Kristin Scott-Thomas magnifică”. În continuare, cu Cernat în vervă: „Piese de rezistență, de o modernitate explozivă, sunt și prozele din ciclul «Colecția de biografii, autobiografii și memorii contemporane» (incluzând, printre altele, «Proprietatea și posesiunea», alături de satirica «Vârsta de Aur sau Dulceața vieții»). În Occident nu va fi adoptat de exilul anticomunist, care-l privea ca pe un impostor și cu care va intra în coliziune. Începe însă o viață nouă, dificilă, în răspăr cu poncifele intelectuale ale Războiului Rece”.

Inimă rea

Anticomunismul atipic din principalele romane ale perioadei franceze („Incognito”, „Rendez-vous au Jugement dernier”) se asociază unei critici a societății de consum occidentale („L’Extreme Occident, „L’homme aux yeux gris”) care îl va „costa” suplimentar în ochii compatrioților - apreciază criticul Paul Cernat. Scriitorul nu mai pare dispus la compromisuri, intrând în toate „ereziile” disponibile. Se va converti, spre bătrânețe, la catolicism, iar volumele sale de eseuri și meditații spirituale (încheiate cu testamentarul „Non credo, oro”) arată un intelectual critic deloc banal, cu amplă detentă umanistă - mai consideră Cernat, pentru a încheia, apoi, într-o notă favorabilă lui Petre Dumitriu: „Ultima «erezie» în raport cu intelighenția anticomunistă a constituit-o, după 1990, simpatia publică pentru președintele Ion Iliescu (care l-a primit la prima revenire în țară și a trezit, firește, amintiri despre anii ‘50). Recuperat biografic și editorial, inclusiv prin cărțile de convorbiri cu George Pruteanu și Eugen Simion, ținut însă în carantină politică de intelectualii „vigilenți”, intrat și în Occident într-un con de umbră, a murit, într-un fel, și de inimă rea. „Plebiscitul continuu al posterității pare a-i fi totuși din ce în ce mai favorabil - a conchis Paul Cernat. Normal, aș spune: rămâne unul din cei mai puternici și complecși prozatori ai literaturii române, în a cărui literatură dinții contestatarilor sunt condamnați să se rupă”.

„Țeapa Hamlet”, ca de la prieten la prieten

În vara anului 1955, piesa Hamlet de William Shakespeare a fost tradusă în România de Ion Vinea. Cum poetul nu avea în acea perioadă drept de semnătură din partea comuniștilor (mototoliți teribil în anii ‘40 de Vinea), munca de șase luni a acestuia a fost asumată oficial de Petru Dumitriu, care, potrivit învoielii, pentru a-și sprijini prietenul aflat într-o situație materială precară, s-a angajat să-i restituie banii obținuți din traducere până la ultimul leu, păstrând pentru el gloria nobilei întreprinderi literare. Promisiunea avea să fie însă încălcată grosolan. Dovadă stă mărturia depusă de Ion Vinea la 8 ianuarie 1961 în cadrul unei anchete a Securității legate de fuga din țară a lui Dumitriu: „Din dorința de a se afirma sub toate formele, Petru Dumitriu s-a angajat prin contract față de ESPLA să traducă tragedia Hamlet de Shakespeare. A început tălmăcirea acestei opere, dar motivând că nu are timp și nu poate renunța la a figura printre traducătorii lui Shakespeare, m-a rugat să-i fac eu traducerea, pe care el o va utiliza ca ciornă și-i va da forma definitivă”. Viclean Petru Dumitriu, care era, trebuie amintit, director fondator la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură și Artă a fost creată în 1956)! Dar să facem loc depoziției lui Ion Vinea: „Cu acest prilej, mi-a dat câteva pagini traduse de el, care să-mi servească de model. Mi-a recomandat să nu țin seama de numărul de versuri care ar putea să redea textul original, chiar dacă va trebui să-l lungesc, având în vedere faptul că, prin lungirea traducerii, prețul acesteia va crește”. 

3.000 din 90.000

Până aici, părea că Dumitriu și Vinea erau părtași la o afacere reciproc avantajoasă. Părea … „Petru Dumitriu - avea să mărturisească Ion Vinea - a publicat traducerea făcută de mine fără nici o modificare”. Apoi, ticăloșia: „Când m-a solicitat să fac această traducere, Petru Dumitriu mi-a făgăduit că întreaga sumă ce se va plăti pentru lucrare îmi va reveni mie, precum și jumătate din sumele ce vor rezulta din spectacolele teatrale cu tragedia Hamlet. După o muncă de aproximativ șase luni depusă de mine la această traducere, Petru Dumitriu mi-a plătit aproximativ 3.000 de lei în mai multe rânduri dintr-un total de cel puțin 90.000 de lei pe care el i-a încasat”. Revoltător, nu? În urmă rămân mai multe semne de întrebare: să fi fost depoziția lui Ion Vinea influențată de Securitate, care-l condamna la acea dată pe Petru Dumitriu pentru fuga din România (deși fusese tratat regește de comuniști)? Sau poate Ion Vinea a vrut să se răzbune pentru atitudinea distantă adoptată de prietenul Petru Dumitriu în legătură cu „Afacerea Cocoșeii”, când poetul era bătut la tălpi în arestul Miliției? Sau poate Petru Dumitriu și-a însușit pur și simplu 99% din banii plătiți de statul comunist pentru traducerea tragediei Hamlet în ciuda faptului că munca fusese depusă de Ion Vinea și a promisiunii făcute acestuia?

„Afacerea Cocoșeii”, 210 monede de aur târguite de perechea Vinea-Dumitriu

Într-o altă vară, a anului 1959 de data aceasta, Ion Vinea era arestat și anchetat, alături de Elena Oghină - cea care avea să-i devină soție în ultimul an de viață -, la Direcția Generală a Miliției pentru „delictul” de a-i fi vândut scriitorului Petru Dumitriu, în perioada 1952-1954, două sute zece monede de aur. Efectele pe termen lung ale acestei tranzacții au schimbat pentru totdeauna relația dintre cele două figuri importante ale literaturii române. Să facem însă loc povestirii, în care apare și seducătoarea Henriette, femeia pe care cei doi au iubit-o unul după altul! Convocat în legătură cu „Afacerea Cocoșeii” la Securitate, Petru Dumitriu avea s-o viziteze ulterior pe Henriette Yvonne Stahl, care a consemnat, într-o notă predată anchetatorilor după fuga lui Dumitriu în Germania, următoarele: „După ce a fost chemat pentru Ion Vinea, Petru a venit cu Irina (n. r. - Irina Medrea, a doua soție a lui Dumitriu) și mi-a spus că a negat și că deci și aceasta este o problemă rezolvată în care nu am nici un amestec. «Am spus că n-am (n.r. - aur) și că dacă aș fi avut l-aș fi azvârlit pe geam». Irina a adăugat: «Așa am și făcut. L-am azvârlit». Cred că aceasta a fost în noiembrie, în tot cazul timpul cât a mai rămas încă în București nu a fost câtuși de puțin preocupat de această chestiune. I. Vinea a fost eliberat și a început să scrie”. 

Gogoașă pentru colonel

După zeci de ani, în dialogurile purtate cu George Pruteanu - releva Sanda Cordoș în biografia închinată lui Ion Vinea/ Iovanache -, Petru Dumitriu (care fusese sumar anchetat și scăpase cu nonșalanță) își amintea că Vinea fusese arestat și bătut la tălpi de nu mai putea să meargă! Povestind despre propria anchetă, Dumitriu avea să afirme cu detașare: „Am fost chemat la Securitate, m-au luat cu mașina de acasă, și mi s-a spus (un colonel era): «Uite, dl. Vinea a declarat că d-ta ai cumpărat de la el bani de aur». (…) Bineînțeles că era adevărat. Două sute cumpărasem și plecasem cu ei într-o pungă ascunsă într-o țeavă a motorului. Din ăștia am trăit un an sau un an jum’ate, până am fost angajat la editura Fisher din Frankfurt”. Acesta era adevărul necosmetizat. Petru Dumitriu le-a vândut însă securiștilor o gogoașă pe care cu greu ar fi putut s-o creadă cineva, bazându-se, firesc, pe statutul de scriitor pe linia trasată de partid. S-o „gustăm” și aici, cu mențiunea că Dumitriu se autoproclama, în fața interlocutorului George Pruteanu, drept un om abil și plin de tupeu: „Le-am spus: «Da, aveam nevoie de bani și i-am cumpărat». «Bun, și ce-ați făcut cu ei?» «Păi, eu m-am gândit că, totuși, e ceva care nu se face și m-am debarasat de ei». «Cum v-ați descotorosit?» «Uite așa: eram la mare, la Eforie, am luat banii într-o pungă de piele (care era una din pungile mele de tutun de pipă, în care chiar i-am adus aici), așa, m-am băgat în apă, am înotat și, când am ajuns departe, în larg, am golit punga în valuri». (…) I-am încuiat”.

Salvat de doctorul lui Dej?

Credibilă sau nu, varianta prezentată de Petru Dumitriu interesează mai puțin. Ce s-a întâmplat însă cu Vinea, nenorocitul închis și bătut la tălpi pentru vina de a-i fi vândut amicului Dumitriu 210 „cocoșei”, avere, după cum am putut afla, chiar utilă autorului „Cronicii de familie” în prima parte a exilului din Germania? Conform declarațiilor Henriettei Yvonne Stahl, rolul de înger salvator i-ar fi revenit dl. Nicolae Lupu, doctorul personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, atunci șeful suprem al regimului: „El a fost cel care a pledat pentru ca Ion Vinea să fie eliberat, a mers la Maurer pentru el, argumentând că un vers al lui Vinea este mai de valoare decât tot ce i se poate reproșa”. O altă variantă îl validează pe Tudor Arghezi, poet recuperat și ținut la mare cinste de comuniști, ca salvator al lui Ion Vinea. Oricum s-ar fi petrecut, extragerea lui Ion Vinea din cleștele Securității nu s-a produs fără un preț, unul greu. 

Condei frânt

„După eliberare - avea să rememoreze Henriette Yvonne Stahl -, Vinea a fost obligat să scrie în «Glasul patriei» articole ce nu i se potriveau, articole absolut neconvingătoare, penibile”. „Începând din 1960 - consemna și cercetătoarea Sanda Cordoș într-un studiu închinat memoriei lui Ion Vinea - numele autorului poate fi regăsit în mai multe reviste, semnând articole și texte literare, dar, în mod consecvent, el colaborează la Glasul patriei, organ al Comitetului Român pentru Repatriere, care se adresa românilor aflați în emigrație”. Lăsând la o parte pamfletele consacrate lui Petru Dumitriu - mai evidenția Sanda Cordoș -, care la acea dată părăsise România, Vinea scrie aici, în intervalul 10 septembrie 1961-20 octombrie 1963, texte propagandistice care să dovedească existența paradisului comunist. Unele dintre aceste texte sunt publicate la rubrica Pe mândre plaiuri românești și au titluri pe măsură: Bicaz-Port, Uzina pulberei fine, iar când nu scrie la rubrică, e ca și cum ar face-o, publicând texte de feerie socialistă, precum: Concursul brutarilor, Într-o fabrică nouă sau Pe căile belșugului. Condeiul sfidător, iute, temut al jurnalistului Ion Vinea se frânsese …

Un moment de delicată sinceritate

Scriitoarea Henriette Yvonne-Stahl avea să rememoreze cu fină tandrețe anii în care s-a iubit cu autorul „Cronicii de familie”: „Întâlnirea mea cu Petru Dumitriu, între multe întâlniri neobișnuite din viața mea, a fost poate cea mai ciudată. Oricât mi s-ar fi spus până atunci că sunt frumoasă, că arăt bine, mi-a trebuit în 1945 un imens curaj să-l accept lângă mine pe acest splendid bărbat, care avea cu 24 de ani mai puțin decât mine”.

Deschizător de drumuri

Petru Dumitriu a inițiat colecția „Clasicii Literaturii Universale”, în cadrul căreia au fost publicate (sub comanda lui) operele lui Homer, Virgiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, Victor Hugo, Lev Tolstoi, Dostoievski etc.

1949 este anul în care Petru Dumitriu primește Medalia Muncii, se cunoaște cu Marin Preda și participă la colectivizarea agriculturii, în calitate de scriitor care se documentează.

1960, ianuarie. Cu un an înainte de construirea Zidului Berlinului, Petru Dumitriu, aflat în Germania (pentru documentare), evadează, împreună cu soția în Vest. În pernele mașinii erau ascunse mai multe manuscrise, un tablou și o pungă cu aur.

1970 - Petru Dumitriu trăiește, în Germania, o dură criză de identitate, declanșată și de sinuciderea prietenului său Paul Celan. Nu va mai scrie vreme de un deceniu!

1980 a fost anul în care Petru Dumitriu a încercat să revină definitiv în România, rugându-l pe Nicolae Fotino să intermedieze această cerere pe lângă Nicolae Ceaușescu. Cererea sa a fost respinsă.