Poetul suprarealist care a iubit o singură muză

„Fiu al unui poet minor - Andrei Naum, mort în luptele de la Mărășești (fantasma «tatălui obosit» îl va bântui, poetic, toată viața), Gellu Naum a debutat cu două poezii în ziarul Cuvîntul. Absolvent al Facultății bucureștene de Litere și Filosofie, beneficiază de o specializare la Paris-Sorbona mediată de prietenul pictor - deja parizian - Victor Brauner (acolo îl cunoaște direct pe André Breton și se apropie de Ghérasim Luca și Jacques Hérold). A făcut parte de timpuriu din mișcarea studențească antifascist-comunistă, editând împreună cu Virgil Teodorescu revista militantă Tînăra generație (1934)” - evoca, într-un portret de excepție, criticul și istoricul literar Paul Cernat. Dar să dezvelim minibiografia, închinată de data aceasta poetului suprarealist și iubitorului de pisici Gellu Naum!

Comunist sub acoperire pe front

„Adept al suprarealismului originar, Gellu Naum se afirmă ca poet prin câteva volume fulminant-blasfemiatoare, în răspăr cu linia pseudo-suprarealistă a imagiștilor de la revista unu («Drumețul incendiar», «Libertatea de a dormi pe o frunte», «Vasco da Gama»). Întors în țară (1939) e mobilizat ca ofițer pe Frontul de Est, de unde comunistul sub acoperire va fi retras în 1942 și încartiruit la Sibiu”, aprecia profesorul Paul Cernat. În continuare: „Alături de Virgil Teodorescu, D. Trost și foștii «algiști» Ghérasim Luca și Paul Păun, Naum face parte din nucleul dur al Grupului suprarealist român (activ între 1941 și 1947). În timpul războiului se căsătorește cu Lygia Alexandrescu, alături de care rămâne toată viața și împreună cu care își va construi o mitologie influentă (romanul suprarealist Zenobia, din 1985, replica la bretonianul Nadja, o are ca model, ca și fantasma feminină dominantă a poemelor sale postbelice; casa pe care și-o vor construi mai târziu la Comana, într-un fel de colonie a scriitorilor, va fi și ea mitologizată suprarealist, ca și pisica Japonica ș.cl.)”.

„Teoria strică omenia”

Mai departe, pe itinerarul cultural sugerat de Paul Cernat: „Gellu Naum publică, în anii războiului, mai multe plachete de proză poetică suprarealist-nocturnă, cu tentă neogotică și nervaliană («Teribilul interzis», «Medium», «Castelul orbilor»), unele în colaborare («cadavrele delicioase» din «Spectrul longevității» - cu Virgil Teodorescu), mai puțin de poeme («Culoarul somnului»). Neîmpărtășind pasiunea teoretică a unor comilitoni («teoria strică omenia», va declara mai târziu), e prezent în relativ puține manifeste colective (cel mai important: «Critica mizeriei», urmat de «Mizeria criticii», dar și în «L’Eloge de Malombre», «Le sable nocturne» și programul expoziției suprarealiste «L’Infra-Noir», adresat lui Breton și omologat internațional de el)”.

Texte proletare pe linie

Rămas în țară după expatrierea lui Luca, Păun și Trost, Gellu Naum susține noul regim comunist (mult mai discret și mai marginal decât Virgil Teodorescu) și își reprimă suprarealismul (care devine subteran: vezi inițiaticul „Calea Șearpelui”, 1949, sau „Heraclit”, 1958). „«Filonul», «Tabăra din munți» (reportaje), «Soarele calm», «Poem despre tinerețea noastră» ș.a. sunt texte proletare pe linie, care nu intră în contradicție cu mai vechile opțiuni politice ale autorului. Excepționale sunt volumele «pentru copii»: cele două «Cărți cu Apolodor» (pinguinul călător din Labrador - contradicție suprarealistă în termeni, întrucât nu există pinguini nordici!) sunt capodopere ale genului, iar romanul «Cel mai mare Gulliver», fantezistele «Kiksi Sari» și «Așa-i Sanda!» sunt piese de bravură”, mai aprecia Paul Cernat.

Suprarealism de o „ferocitate surâzătoare”

Gellu Naum desfășoară și o prodigioasă activitate de traducător, în special din literatura franceză (de la Diderot la Nerval și Jules Verne), iar în underground-ul anilor ’50 „comite”, împreună cu amicul Perahim, abracadabranta piesă de teatru Florența sunt eu, publicată și jucată postum. „În general - sintetiza Cernat -, teatrul suprarealist al lui Naum («Ceasornicăria Taus», «Insula», «Poate Eleonora», «Exact în același timp» ș.a.) e un reper al «genului și speciei». Revenirea editorială la suprarealism, marcată prin volumul Athanor (1968) și continuată prin numeroase culegeri, până aproape de anul morții («Copacul-animal», «Tatăl meu obosit», «Descrierea turnului», «Partea cealaltă», «Malul albastru», «Sora fîntînă», «Ascet la baraca de tir», între altele) arată un suprarealism enigmatic, biografic, de o (cum s-a spus) «ferocitate surâzătoare» și de o complexitate halucinatorie, crescută din inima banalului, ironică la adresa poncifelor poeziei (vezi brevetatele «pohem» și «pohet»)”.

 „Cel mai canonic poet suprarealist român”

Ultimele acuarele: „Suprarealismul naumian a făcut școală încă din anii ’60, iar cota autorului va crește progresiv pe valul postmodernismului emergent: tradus și antologat în numeroase limbi, promovat și adulat de fani, Gellu Naum devine, din timpul vieții, cel mai canonic poet suprarealist român. Alături de Bacovia și de tânărul Geo Bogza, e (poate) poetul interbelic autohton cel mai influent în rândul noilor generații. Omul a rămas însă mereu modest și retras (un perpetuu răzvrătit interior), contemplându-și gloria cu ironie comprehensivă, atent la suprarealitatea existenței și la semnele «părții celeilalte» care l-a tras dincolo la 86 de ani”.

Pe aripile dragostei

„Pe 12 februarie 1943, Lygia Alexandrescu a simţit că trebuie să-l vadă pe Gellu Naum, care era concentrat la o unitate în Constanţa. Fiindcă era vreme de război, pentru a putea părăsi Bucureştiul avea nevoie de autorizaţie. S-a dus la poliţie, a stat la o coadă nesfârşită și a obţinut autorizaţia. Sâmbătă, 14 februarie, la ora 11.00 noaptea, Lygia se afla în Constanţa, căutând strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă. A găsit adresa, a bătut în geam şi i-a auzit vocea - îl găsise. În frigul cumplit al acelei camere, cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai târziu”, devoala Iulian Tănase în „Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum”. 

Revelația

După un an, a fost rândul lui Gellu Naum să bată la geamul casei din Bucureşti unde locuia Lygia. „Şi iată că într-o seară, plimbându-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au plesnit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atât de puternic, încât nu exagerez când spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc”, povestea, la rândul lui, Gellu despre momentul revelaţiei iubirii pentru Lygia. Din 1944, până la sfârşitul vieţii scriitorului, cei doi au fost nedespărţiţi. S-au căsătorit în 1946, iar la sfârşitul anilor ’60 s-au retras într-o căsuță modestă din Comana (Giurgiu).

Poetul și îngerul-pisică

Suprarealismul lui Gellu Naum nu a fost doar o formulă artistică, ci și un mod de viață, după cum el însuși mărturisea: „Am avut totdeauna o existență poetică. Asta nu înseamnă că mă hrănesc cu ambrozie și nectar sau că umblu cu coronițe pe cap. Dimpotrivă. A trăi poetic înseamnă a trăi conform unor deprinderi poetice care refuză să se supună oricărei ordini în afara lor”. La Comana, unde își petrecea verile, într-o căsuță impregnată de spiritul său nonconformist, poetul avea mereu alături pisicile Japonica, Bony și Tismana, motivația inscripției de pe ușa de intrare: „Chat gentil” („Pisică blândă”).

Despre demnitatea felinelor

La final, o mărturisire marca Naum: „Conștientul te împiedică să vezi ceea ce spun… Eu vorbesc ca om și, vorbind ca om, mă uit la pisicuța mea Japonica… Aș dori din tot sufletul nu să trăiesc ca ea, ci să am demnitatea ei, care aparține felinelor, în genere. Aș dori din tot sufletul să fiu aristocrat ca Japonica… Iar în unele momente de intensă admirație din partea mea, când simt că sunt foarte aproape de ea, îi și spun: «Măi, Japonica, nu mai face pe nebuna cu mine. Hai, vorbește-mi!». Spuneam, într-o zi, că Japonica e înger. Să știi că nu glumeam. Un înger-pisică”.

107 ani s-au împlinit pe 1 august 2022 de la nașterea poetului Gellu Naum

„Pentru mine, de când mă știu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenței și pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”, Gellu Naum

„Alături de Bacovia și de tânărul Geo Bogza, e (poate) poetul interbelic autohton cel mai influent în rândul noilor generații”, Paul Cernat, critic literar

„A trăi poetic înseamnă a trăi conform unor deprinderi poetice care refuză să se supună oricărei ordini în afara lor”, Gellu Naum