• BUCUREŞTIUL MEU IUBIT
În 1800-1820, Dîmboviţa era o apă limpede, care potolea setea celor care apreciau calităţile apei “fe­ruginoase”. Totodată, era şi sursa principală de alimentare cu apă a bucureştenilor care n-aveau fîntînă în curte.

“Dîmboviţă, apă dulce/Cin’ te bea nu se mai duce...” spune un vechi cîntec închinat rîului care străbate Capitala. O călătorie pe cheiul Dîmboviţei poate fi astăzi plăcută, dar “decorul” din albia rîului (diverse deşeuri aruncate din loc în loc) îţi lasă un gust amar. Chiar dacă apa care ajunge la robinete din Dîmboviţa (pentru că o parte a oraşului primeşte apă şi din rîul Argeş) este captată prin staţia de la Arcuda, la o distanţă considerabilă de Bucureşti, totuşi, imaginea rîului care traversează oraşul nu poate fi una de neglijat! Dîmboviţa este de altfel un “obiectiv” important, mai ales că, multă vreme, la începuturi, Capitala a fost cunoscută drept “Cetatea de pe Dîmboviţa”. O Dîmboviţă curată, cel puţin în perioada anilor 1800-1820.

VADURI. Din însemnările scriitorilor care au copilărit în Bucureşti în prima jumătate a veacul al XIX-lea putem afla că bucureştenii care nu aveau fîntînă în curte apelau la sacagii pentru a-şi umple bu­toa­iele cu apă. Cei care locuiau în stînga şi în dreapta Dîmboviţei beau apă chiar din rîul curat. În cî­te­­va locuri, numite vaduri (bazine ali­­mentate cu apa care se scurgea în Dî­m­boviţa din cîteva izvoare subte­ra­­ne cu apă limpede), sacagiii îşi um­­pleau sa­ca­lele şi porneau pe uli­ţe­le oraşului, unde vindeau apa în do­niţe, la pre­ţuri mici. Strigau cît îi ţi­nea gura: “Aaapă, oop, apă de băut”!

Dîmboviţa din perioada anului 1800 n-avea o albie care să o distanţeze de locuinţe, ci se prelingea pe lîngă ele. Rîul avea cursul strîmb, întortocheat, precum configuraţia străzilor şi a clădirilor aşezate după bunul plac, fără să se ţină cont de vreun plan urbanistic. În cursul ei prin Bucureşti, “Gîrla” atingea fundul curţii Liceului “Sf. Sava”, care avea o grădină mare, ce se prelungea pînă la Piaţa Universităţii. Cînd se umfla, rîul uda zidul bucătăriei internatului liceului. Primăvara şi toamna, apa se umfla şi năvălea în pivniţe şi locuinţe, mai ales în cartierele joase, precum Izvor. Oamenii erau salvaţi de pompieri sau, pur şi simplu, aşteptau retragerea apelor. Mai norocoşi erau cei care locuiau unde locul era mai înalt şi apa nu făcea prăpăd. Peste Dîmboviţa nu era un pod, ci doar cîteva podişti, de care, în general, nu prea era nevoie pentru că apa nu depăşea în mod normal 60 cm adîncime, iar pe vreme secetoasă chiar şi mai puţin. Trăsurile treceau pe podişti, iar căruţele direct prin apă, iar iarna, pe gheaţă.

CURS. Constantin Bacalbaşa arăta în volumul “Bucurescii de ieri” starea în care se afla, în 1871, rîul care brăzdează Capitala: “Dîmboviţa nu era nici canalizată, nici rectificată. Puţin adîncă, şerpuind într-o albie la nivelul stradei, fără cheiuri, cu poduri de lemn prost întreţinute, alergînd în zigzaguri întortocheate, avea numeroase vaduri de unde sacagiii scoteau apă. Pe atunci, apa era dusă de sacagii, fie că o aduceau abonaţilor pe preţul mediu de 50 de bani sacaua, fie că o vindeau pe străzi, strigîndu-şi marfa, la fel ca toţi ceilalţi vînzători ambulanţi. Ori pe ce stradă locuiai, auzeai sacagiii strigînd: «Apă! Apă! Haap!». Mai era obiceiul – o reminiscenţă a păgînismului – ca urmaşii unui mort să dea apă de pomană. Aceştia plăteau apa din saca şi obligau pe sacagiu să o împartă la lume. Şi atunci sacagiul pornea pe străzi strigînd: «De pomană! Apă! Apă! Aaap!»“.

Sacagiii erau oameni săraci. Aveau o saca-două, pentru care plăteau taxe la Agie (Prefectură) şi Spătărie, iar pe de altă parte aveau obligaţia să ajute la stingerea incendiilor. În 1827, Iancu Pală, fost căpitan de Dorobanţi, a cumpărat vreo 30 de sacale, căruţe şi cai, pentru a putea vinde apă pe uliţele oraşului. Astfel, apa se vindea pe stradă, cu sacaua sau cu doniţa. Sacalele erau nişte butoiaşe de circa 20 de vedre, din lemn.

FÎNTÎNI. În afară de apa Dîmboviţei, bucureştenii foloseau (cei care aveau) şi apă din puţurile din curte sau din fîntînile de pe uliţe şi din pieţe. De altfel, au rămas în istorie denumirile unor izvoare precum Puţul cu zale, Puţul cu plopi, Puţul cu apă rece sau Puţul lui Zamfir. Era de asemenea renumită Fîntîna Mitropolitului Filaret, dar şi Mărcuţa, Cişmigiu etc.

Pe Dîmboviţa se aflau cîteva băi reci ce puteau fi combinate cu băi de abur din stabilimentul de pe mal. Cea mai cunoscută baie era a lui Motraşewski, distrusă în momentul canalizării rîului.

Vara, cînd majoritatea boierilor se în­­dreptau spre băi, prin diferite sta­ţiu­ni, bucureştenii năvăleau la scăl­dat în gîrla Dîmboviţei, la distracţie. Îm­prejurul Dîmboviţei erau bost­ă­nă­rii, iar mulţimea dădea iama din cînd în cînd prin ele. Orăşenii mai aveau la dispoziţie şi cîteva lacuri, He­răstrău, Floreasca, Tei, dar, de departe, scăldatul în Dîm­boviţa se dovedea cel mai distractiv. Zăduful zilelor de vară era alungat în apele “găl­bui şi încropite de soare ale Dîm­boviţei”, după cum arată George Cos­tescu în “Bucureştii ve­chiu­lui regat”. După baie, unii se mai opreau pe la grătarele din zonă iar al­ţii, cu punga mai goală, se mul­ţu­meau să-şi umple ulcioarele cu apă “fe­­ruginoasă” de la conductele din fier pe care se scurgea în rîu apă po­ta­­bilă, dar cu gust de metal. La aceste cişmele, cei veniţi la scăldat puneau şi cîte o felie de pepene pe care o ră­coreau în jgheab cît timp ei erau la scăl­dat. În vremea aceea, Dîm­boviţa nu era căutată numai de pă­tura să­racă. Chiar şi persoane din elita bu­cu­reşteană, precum Elena Ote­te­le­şa­nu, obişnuiau să se răcorească în apro­pierea ve­chiului stăvilar la la Sf. Elefterie, unde apa era mai curată.

În martie 1865, Dîmboviţa se revarsă şi face prăpăd. De la Grozăveşti pînă la Vitan, apa a pus stăpînire, acoperind totul. Furia apei a fost atît de mare încît atingea 3 metri. Ca să îndepărteze pe cît se putea ameninţarea altor nenorociri, au oprit alimentarea cu apă, iar oamenii au rămas şi fără apă de băut. Mai-marii oraşului s-au dove­dit depăşiţi de situaţie. Proprietarii de prăvălii au pus mînă de la mînă şi i-au ajutat pe nevoiaşi. Domnito­rul Alexandru Ioan Cuza i-a tri­mis atunci o scrisoare primului ministru, că­ruia i-a cerut cu stăruinţă să dis­pu­nă urgent demolarea morilor de pe rîu şi a podurilor cu picioarele în al­bia Gîrlei, făgaşul rîului să fie lărgit pînă la 20 de metri iar malurile – înălţate. Tot Cuza Vodă a ordonat şi un studiu, dar lucrările de canalizare a Dîmboviţei au început abia în 1880.

În cea de-a doua jumătate a seco­lului al XIX-lea, situaţia s-a schimbat. Dîm­boviţa cea cu apă curată şi limpede a de­venit tot mai poluată. În scrierile sale, Ion Ghica nota: “Apa din Bu­cureşti, în loc de a fi un vehicul pentru digestiune, a devenit un pur­gativ din cele mai drastice, de aceea ve­dem bucureşteanul că preferă astăzi basamacul şi berea lui Opler. Da­că acel care bea din Dîmboviţa nu se mai duce este că îşi ia de tânăr do­miciliul la grădina lui Belu”.

Victor Bilciurescu descrie oraşul lui Bucur în volumul “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi”, apărut în 1945, publicat la vîrsta de 80 de ani. Scriitorul zugrăveşte perioada anilor 1880-1890, pe cînd Dîmboviţa era o apă tulbure şi noroioasă, în care se scurgea murdăria oraşului. În albia rîului se aruncau gunoaie casnice, lături, pînă şi cadavre de animale. În ciuda acestui fapt, oamenii se scăldau în ea.

 

OLANE. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a încercat alimentarea cu apă potabilă prin olane de pămînt ars, care aduceau apă din izvoarele din jurul Capitalei (Creţuleşti şi Crevedia). Dar n-avea oricine parte de aceste servicii. În afara Curţii Domneşti mai primeau această apă la cişmele şi unele mănăstiri, dar şi “porţile” cîtorva boieri. Cînd au fost instalate conducte, vadurile au fost astupate, iar sacalele erau umplute de la pompele instalate la cîteva răspîntii.

În 1879 au fost aduşi de la Zürich inginerii Culman şi Bürkly-Ziegler, iar de la Paris, Lalanne, ca să exa­mineze proiectele alimentării şi ca­na­­lizării străzilor. Inginerul Lalanne a realizat un raport în 1879, în care se consemna că în Bucureşti se aflau 10,5 km de conducte, 41 de fîntîni publice, 188 de instalaţii particulare şi 200 de guri de apă, consumul zilnic fiind de 1.200 de metri cubi la o populaţie de 190.000-200.000 locuitori.

În 1882, Primăria organizează o li­citaţie “pentru darea în întreprin­dere a lucrărilor de captare şi adu­cere a apei în oraş”. Au fost astfel puse bazele lucrărilor de captare a apei şi de executare a unui reze­rvor la Arcuda. Lucrările, de o complexitate aparte, s-au prelungit pînă în 1889, deşi, iniţial, termenul de finalizare era stabilit pentru anul 1884. În 1939, nevoia de apă creşte. Sistemul de la Arcuda a fost îm­bunătăţit. Cantitatea de alimentare cu apă a Bucureştilor s-a dovedit insuficientă, şi astfel au început lucrările de captare a apei din Argeş-Crivina şi Roşu.

Staţia de pompare a apei de la Arcuda a fost modernizată de-a lungul vremii, însă bazele aprovizionării moderne cu apă a Bucureştilor au fost puse în 1889.

 

Călătorie pe firul panglicii albastre

  • de Carmen Vintilă

Vechiul tîrg a fost înlocuit de o Capitală elegantă. Bătrîna Dîmboviţă trebuia să aibă şi ea o altă înfăţişare pentru a tăia noul oraş. Aşa a apărut rîul ce străbate azi Bucureştiul.

Aparent o apă de şes liniştită, Dîmboviţa făcea ravagii în Bucureşti cînd apele sale, umflate, dădeau peste maluri. La mijlocul secolului al XIX-lea, amenajarea rîului ce tăia oraşul era o necesitate resimţită de mai multă vreme. Oraşul se dezvol­ta­se, populaţia crescuse, numai Dîmboviţa rămăsese neschimbată de secole. Inundaţiile, transformarea rîului, în absenţa unei canalizări autentice a oraşului, într-un canal colector al tuturor reziduurilor de tot felul care se adunau de la in­stituţiile, prăvăliile, cîrciumile, băile şi gospodăriile de pe mal. Poluarea rîului ducea la infectarea apei, care în timpul verii dădea naştere la mo­li­me. Mai era şi aspectul urît al ma­lu­rilor, pe care erau fie construcţii în­ghesuite pînă-n apă, fie mormane de gunoi şi de bălegar. Astfel, pe mă­sura dezvol­tă­rii ora­şului, a cerinţelor edilitar-urbanistice şi de protecţie a mediului încon­ju­rător, Dîmboviţa a devinit o preocupare atît a opiniei publice, cît şi a fo­ru­rilor administrative. Se fac studii, se caută soluţii. La început s-a curăţat periodic fundul rîului. Între anii 1930 şi 1932 s-au înlăturat depunerile aluvionare între stăvilarul Ciurel şi Abator, pe o lungime de 8,4 km. Lucrările au costat peste şapte milioane de lei şi s-au executat cu draga între Grozăveşti şi Abator şi manual de la Grozăveşti la Ciurel, scoţîndu-se în total 46.137 de metri cubi de nămol.

BETONUL. Apoi, s-a acoperit rîul cu un planşeu de beton între Podul Senatului (Calea Victoriei) şi Podul Şerban Vodă, aceasta reprezentînd una dintre cele mai mari lucrări tehnico-edilitare reali­zate în perioada interbelică. Aco­pe­rirea rîului a stîrnit aprige controverse. În lucrarea “Bucureştii ce se duc”, H. Stahl, după ce îşi exprimă părerea că “Dîmboviţa nu-i mai seduce nici pe poeţi”, critică aco­pe­rirea ei “aşa cum parvenitul îşi ascunde părinţii pentru că poartă straie ţărăneşti”. “Loc pentru bulevard este destul în acest Bucureşti cu raza mult mai mare ca a Parisului, şi de aceea nu văd nevoia de a acoperi Dîmboviţa”, continuă Stahl. În locul “ascunderii” rîului, el pro­pune ridicarea nivelului apelor prin aducerea unui afluent, iar malurile să fie acoperite cu flori, tei şi salcîmi. A urmat construirea unui nou planşeu de beton între Podul Justiţiei şi Podul Halelor. Dîmboviţa, aşa cum ştim noi zi, a fost amenajată în epoca Nicolae Ceauşescu. Primele lucrări de modernizare a albiei rîului ce taie Capitala au început în anul 1985. De la bun început s-a avut în vedere ca lucrările hidrotehnice să creeze condiţiile necesare dezvoltării unor zone de locuinţe şi spaţii de recreere şi odihnă. Astfel, în zona acumulării au fost prevăzute ştranduri pentru locuitorii din cartierele Militari, Crîngaşi, Giuleşti şi Roşu. Podurile existente între Ciurel şi Vitan au fost refăcute, pentru că nu mai corespundeau condiţiilor traficului modern. În Bucureşti, Dîmboviţa trebuia să protejeze oraşul de viituri, să colecteze apele menajere şi din precipitaţii. Drept urmare, a fost realizată în partea superioară o cuvă de apă curată şi un colector închis, amplasat sub cuva de apă curată, care colecteză apele menajere. Cuva de apă curată, realizată din plăci etanşe de beton armat, a fost împrej­mu­ită cu flori şi au fost amenajate trotuare cu spaţii pentru copaci. Structurile de rezistenţă au fost astfel dimensionate încît să nu aibă fisuri, iar cimenturile folosite să aibă mare rezistenţă la agresivitatea chimică. De la Podul Vitan şi pînă la vărsarea în Argeş, la Budeşti, Dîmboviţa trebuia să fie amenajată pentru navigaţia cu vase de mărfuri şi călători, asigurînd legătura Ca­pitalei cu Dunărea.

SPLAIUL UNIRII. Măsuri deosebite au fost luate de-a lungul albiei amenajate în zonele staţiilor de metrou Grozăveşti, Izvor şi Timpuri Noi, la executarea lucrărilor sub planşeul din Piaţa Unirii şi subtraversarea pasajului rutier dintre Bdul 1848 şi Bdul Dimitrie Cantemir. La suprafaţă au fost prevăzute lucrări de finisaje şi iluminat cu lampadare ornamentale. La intrarea şi ieşirea Dîmboviţei de sub planşeul din Piaţa Unirii, s-au iţit fîntîni arteziene. “În zilele acelea calde ale lui iunie 1985, Dîmboviţa îşi împletea şi îşi des­ple­tea liniştită şuvoaiele cenuşii… Se pre­gătea o prelungire a oglinzii de apă curată a rîului pînă în Capitală, oraşul cu o vechime de sute de ani, ce trece acum printr-un proces de înti­ne­rire. Începea o epocă nouă şi pentru bătrîna Dîmboviţă… Se lucra ca într-o perioadă de pionierat: plan­şe­le, care nici măcar nu apucau să fie trase în tuş, ajungeau pe şantier şi se materializau în terasamente, be­toane sub ochii uluiţi ai pro­iec­tan­ţilor; soseau echipe de muncitori din ţară şi din Bucureşti, care trebuiau cazate, hrănite şi echipate; veneau utilaje din alte şantiere sau chiar direct din uzine; se căutau furnizori pentru materiale”, scria în jurnalul său unul dintre cei direct implicaţi în proiect, inginerul Adrian Găzdaru.

LACUL MORII. Pentru o mai mare siguranţă a Capitalei împotriva inundaţiilor a fost construit, într-un timp-record. Lacul Morii, de­nu­mi­rea sa amintind de nu­me­roa­sele mori ce s-au aflat pe rîu. Pe fundul ac­tualului lac au fost cîndva un cimi­tir şi o biserică. Primele lucrări au în­ce­put în iulie 1985. Au fost de­fri­şaţi ar­borii, ştrandul Ciurel a dispărut, sute de familii au fost obligate să-şi părăsească casele şi grădinile şi să se mute în apartamente noi în car­ti­e­­­rele vecine. Ziua, utilajele se mişcau în praf şi în căldură, iar noaptea în lumina farurilor şi a reflectoarelor. La 21 august 1986, apele Dîmboviţei au început să se adune în spatele zăgazurilor din pămînt şi beton, luînd naştere cel mai mare lac al Capitalei.

PODURILE. De-a lungul oraşului, deasupra Dîmboviţei au fost construite, într-un timp scurt, 11 arce de beton: Ciurel, Grozăveşti, Eroilor, Opera, Izvor, Calea Victoriei, Piaţa Unirii, Mărăşeşti, Timpuri Noi, Mihai Bravu, Vitan-Bîrzeşti. Astfel că “Vremea trece, apa curge/ Nu mai vine ce-a trecut,/ Dar ăst rîu a fost şi este/ Şi va fi în veci plăcut:/ Dîmboviţă, apă dulce/ Cine-o bea nu se mai duce”.

Bibliografie: “Dîmboviţa, magistrala albastră a Capitalei” – Dan Constantin, Adrian Găzdaru, Panait I. Panait

 

Tristă

“Dîmboviţa a fost cuminţită în 1882. Prin rectifica-rea cursului ei şi canali-zare, a fost silită să-şi vadă de drum fără abateri posibile, păzită de înalte maluri, severe, ca o guvernantă englezoaică. Şi astăzi curge, tristă şi cuminte, tot mai murdară. E neagră şi tristă din vina noastră”
Henry Stahl “Bucureştii ce se duc”