Povestea unui 1 Mai

PETRECERE ● Muncitorii îşii serbau ziua cu familia
Cu mulţi ani în urmă existau mulţi muncitori (zidari, strungari, matriţeri, turnători, forjori, petrolişti), mulţi ingineri, mulţi profesori, mulţi medici, mulţi ţărani şi mulţi, mulţi alţi oameni care vieţuiau, bineînţeles muncind, pe meleagurile ţării noastre. Toţi au avut la rîndul lor copii, care au avut şi ei copii, dintre care unii sînt printre noi.

PETRECERE ● Muncitorii îşii serbau ziua cu familia
Cu mulţi ani în urmă existau mulţi muncitori (zidari, strungari, matriţeri, turnători, forjori, petrolişti), mulţi ingineri, mulţi profesori, mulţi medici, mulţi ţărani şi mulţi, mulţi alţi oameni care vieţuiau, bineînţeles muncind, pe meleagurile ţării noastre. Toţi au avut la rîndul lor copii, care au avut şi ei copii, dintre care unii sînt printre noi.


Se spune că pe vremea cînd existau atît de mulţi oameni ai muncii, aceştia aveau o zi a lor, care era sărbătorită la 1 Mai a fiecărui an, iar la 2 Mai, ziua tineretului. Deci erau zile în care toată suflarea petrecea la iarbă verde, dacă nu ploua. Şi tot acum se deschideau ştrandurile. Familiile de orăşeni năvăleau la marginea localităţilor. Cu nevastă, soacră, copii, purcel, căţel, pisică şi chiar colivii cu păsărele, omul muncii pleca de acasă în ziua de 1 Mai pentru a petrece la iarbă verde, la aer curat, la un grătar, la o tablă, o miuţă sau un Popa prostu’.

Cu noaptea în cap erau luate cu asalt autobuze, trenuri şi "ocazii" dacă familia respectivă nu avea maşină proprie. Încă de la ora 9:00 nu mai găseai un loc mai aproape de marginea vreunui ochi de apă, de era rîu sau lac, şi trebuia să faci incursiuni serioase pentru a vîna vreascuri pentru foc. Pe pături sau în corturi improvizate din cearşafuri se aşezau unii lîngă alţii şi-şi încropeau vetre pentru grătarele care aveau să afume, dar şi să înmiresmeze aerul cu izuri îmbietoare. În găleţi din plastic erau înghesuite în apă, şi chiar gheaţă, sticle cu bere, vin, apă minerală şi sucuri pentru copii. Pregătite de cu seară, pachetele cu pui, cu peşte, cîrnaţi, mititei şi altele erau păzite cu străjnicie de mame şi bunici, care alungau căţeii vagabonzi, şi mai ales de scîrboasele furnici aflate în delir la mirosurile ce se răspîndeau în jurul lor. Copiii se zbenguiau.


RELAŢII. Cum spaţiul nu era întotdeauna suficient, gropiţele vetrelor de grătar deveneau comune, la două, chiar trei pături, şi familiile care le foloseau legau prietenii. De la prînz pînă spre seară, grătarele sfîrîiau, bericile, spriţurile şi sucurile stingeau setea. Se întîmpla ca vreun copil să rămînă cu ochii holbaţi şi pofta în gît la chifteaua de pe pătura vecină, imediat o mînă întinsă îi oferea o chiftea. Ai uitat acasă muştarul? Din partea cealaltă a păturii cineva îţi dădea borcanul ca să-ţi condimentezi cîrnaţii. "Sare? Cine n-are sare? Poftiţi, noi avem mai multă!" "Vreascuri?! A adus al meu mai multe! Luaţi, că avem destule! Dă-i şi cutia aia de pate, să dea şi lu’ ăla micu’! Vrea slănină afumată? Din asta friptă la foc? Cum e culmea? Lasă, domnu’ doctor, că nu-i nici o ruşine! Copiii mănîncă mai bine la iarbă verde!"

Cu burţile pline, relaxaţi şi bine dispuşi, unii lîncezeau pe pături, alături de familii, alţii, sîcîiţi de propriii copii, încingeau miuţe sau formau echipe de fotbal pe terenurile din preajmă, pînă erau alungaţi de cei care nu mai suportau praful stîrnit, gălăgia şi mingile de care se fereau mereu. Rumoarea era străpunsă, rar, de răcnetul unui plod recalcitrant, ce a primit o palmă zdravănă, administrată disciplinar de unul dintre părinţi. Urmau cîteva secunde de linişte totală, apoi rumoarea îşi relua locul pînă pe înserat. Treptat, păturile se împachetau, se făceau bagajele, se strîngeau mîini, se stabileau întîlniri pentru duminici, pentru concedii, se schimbau numere de telefon şi pe rînd se retrăgeau pe la case, mulţumiţi, relaxaţi şi optimişti.


LA TERASĂ. Cei rămaşi în oraş luau masa în familie, apoi, spre seară, năvăleau pe bulevarde şi în grădinile de vară. Multe restaurante scoteau pe trotuare grătare pe care sfîrîiau micii şi cîrnaţii, oale mari din care te ademeneau minunaţi crenvurşti, pîine caldă şi muştar, precum şi pungi cu solzi uriaşi de crevete vietnameze. Berea se vindea în local, la halbă sau la ţap, pe alese, Gambrinus, Bragadiru, Rahova...

Cu nevasta sau cu prietenii, la o friptură şi o baterie cu vin Pelin de Dealu Mare, Cotnari, Murfatlar sau chiar o "surcea", petreceai seara într-o atmosferă plăcută.

În grădinile mari, Cişmigiu, Herăstrău şi terase cu renume, petrecerile începeau după ora 20:00 şi se terminau mult după miezul nopţii. Luai un taxi şi ajungeai rapid acasă, indiferent în ce colţ de cartier te aflai.


ŞI TINERETUL. La 2 Mai mergeau toţi la spectacole în aer liber, în parcuri şi grădini de vară. Ansambluri de dansuri populare, cîntece de voie bună şi nelipsitele grătare cu mici şi cîrnaţi, bere la sticlă, vin şi baloane completau atmosfera de sărbătoare.
Deconectaţi, a doua zi, muncitorii începeau munca, veseli, optimişti, plini de speranţă.

În ce?! Care muncitori? Unde sînt medicii? Unde sînt profesorii? Care ţărani? Asta este o altă poveste!

La cantină, numai minunăţii!

Majoritatea celor care munceau în fabrici, uzine şi alte locuri aveau posibilitatea de a mînca o masă caldă la cantină. Da, la cantină! Aici, o mînă de oameni foarte pricepuţi, pregăteau mîncare, trei feluri, în fiecare zi alta, pentru cei care nu aveau timp sau nu se pricepeau să gătească. Se abonau oamenii, asigurîndu-şi masa de prînz în toată săptămîna, mai puţin duminica. Majoritatea erau tineri căminişti şi necăsătoriţi. Dar erau şi persoane care, din diferite motive, rămîneau peste program şi luau masa de prînz la cantină. Aceştia erau flotanţii! Adică, unii dintre noi, care luam masa ocazional, şi atunci făceam ceva nazuri.

OSUL. Atmosfera în sala de mese era de obicei veselă. Pînă şi cei mai posomorîţi ajungeau să-şi alunge supărarea la o ciorbă de văcuţă, acrită cu borş şi dreasă cu ou, fierbinte şi mirositoare a leuştean de-ţi lăsa gura apă. Nu mai vorbim despre glumele care se făceau pe seama bucăţii de zgîrci, adică tendon, cu aspect ciudat, care se iţea din zeamă. Da, osul!? Mare sau mic, el te asigura că acolo se folosea carne. Şi jurămintele "pe osul meu de la cantină!", făcute atunci cînd unul dintre meseni subtiliza ardeiul iute din faţa vecinului şi nu recunoştea în ruptul capului, schimbau atmosfera.

La felul doi. Cînd nea Burdoi, starostele cantinei, ne prezenta porţii uriaşe de musaca preparată din carnea de văcuţă, pe care o fiersese în ciorbiţa abia criticată cum că n-ar avea destulă carne, cine adulmeca aburul bulionului care înroşise carnea tocată? Noi! Da... feliile de cartofi rumenii? Da... salata verde cu multă ceapă, în care se înfigeau furculiţele ca la război, cine o mai critica? Şi... plăcinta cu mere? Cine mai număra sîmburii scăpaţi în merele rumenite? Nimeni! Burdoi alunga foamea şi supărarea!

"TRANDAFIR". Nu mai vorbim despre ciorbiţele de zarzavat, nici despre ciorba de fasole boabe sau de iahnia cu costiţă afumată! Ciorbiţa de sfeclă cu tăiţei şi fasolea verde cu mult mărar şi pulpiţă de pui nici acasă nu erau la fel de bune. Cîrnaţii "Trandafiri" erau minunaţi în mîncarea de cartofi cu salată de sfeclă roşie. Poale în brîu şi cornuleţe făcute de Rodica nici că mai găseai undeva. Trebuia să fii mare cîrcotaş şi nesimţit ca să-i cauţi nod în papură!   

Erau zile în care trebuia să ai relaţii serioase ca să obţii un bilet de flotant. Astea erau minunatele zile în care se prepara celebra ciorbă de burtă. Doar de patru ori pe lună!  Burdoi era împăratul! El zicea: "Drege-o fără zgîrcenie de smîntînă şi ouă, pune-i usturoi cît să-ţi aţîţe pofta şi dă-i oţet după gust. Şi nu uita ardeiul iute!". În zilele astea am prins, la flotanţi, cîţiva de la întreprinderea vecină! Piloşii! Şi-au făcut rost de bonuri şi se delectau cu minunăţia Burdoi!

ŞI ALŢII. Ce să mai vorbim despre cantina unei fabrici din Zărneşti, unde porţia de mîncare la comun costa 4,50 lei trei feluri, la special 7,50 lei trei feluri şi la regim 9,50 lei, conform prescripţiilor medicale. E, aici erau muncitori... la condiţii deosebite!

Dar să revenim la cazanul nostru! Nu degeaba  se spune că o fasole la cazanul cantinei nu "se ezistă nicăieri!" şi nici o ciorbiţă de văcuţă!


l