Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un zvon neliniștitor a tulburat încă de săptămâna trecută viața viticultorilor din sătucurile luminoase culcușite la sânul pietros al Istriței, pe culmile dinspre Ploiești spre Buzău la poalele cărora curge Drumul Vinului: „Au dat hoții în vii, au topit strugurii de masă, nu mai e loc de zăbavă!”. Așa s-au urnit oamenii, în astă toamnă pripită, să strângă roadele parfumate de Fetească, Merlot și Hamburg tămâios
Ploile îndesate și lungi din primăvară au ținut florile viței-de-vie în expectativă și le-au expus apoi mucegaiului și putreziciunii. „Ne-am luptat două luni cu puhoaiele, doar ce stropeam via că la o săptămână ploua iar și trebuia s-o luăm de la capăt. Alți bani, altă distracție. Altfel, adio struguri, must, vin și țuică”, m-a întâmpinat Costel, un bărbat a cărui existență se înfășoară, într-un echilibru precar, de la an la an, pe fibrele tari ale butașilor de Riesling și Fetească Regală. „Și-acum, când ar fi trebuit să lăsăm strugurașii să prindă zaharină măcar două săptămâni în plus, ne-am pomenit că năvălesc hoardele de ticăloși să ne ia roadele”. „Vin noaptea, pe întuneric, cin’ să-i vază, arză-i-ar focu’ să-i arză de nenorociți!”, l-a completat, mormăind în basmaua franjuri, o bătrânică turtită de ani undeva între pământ și coardele verzi de Cabernet. „Hai, mamă, că avem treabă, n-am tocmit oameni și ziua-i scurtă!”. Și-a îndemnat blând fiul și Costel a urmat-o docil, lăsându-mă în capul rândurilor lungi de Merlot cu o nedumerire pe care a risipit-o scurt: „100 de lei pe zi îți ia un muncitor cu ziua, da’ și-o masă caldă la prânz, dacă ai de cules aproape de casă. De urci la deal ori cobori spre cojani, la câmpie, care pe unde are vie, musai să iei de-ale gurii în traistă. Altfel nu-ți vine nimeni”. Ca să răzbești pe Drumul Vinului la Breaza (în moțul Dealului Mare), dinspre Ploiești, via Valea Călugărească - așezare bulversată de interminabile lucrări de reabilitare a șoselei -, n-ai decât să te înarmezi cu răbdare și tenacitate. Un du-te-vino de români-furnici proiectează în umbra străvezie a podgoriilor uriașul și spumosul vis bahic cu repeție anuală. Toate cătunele crescute din generozitatea viței-de-vie, a pietrei și a țărânei s-au metamorfozat în astfel de mușuroaie harnice, iar Breaza nu face excepție.
Povești din Europa cu tanti Mica
Sărbătoarea culesului s-a colorat în ultimii ani. Acasă se întorc, cu acest prilej, mulți dintre copiii ce umblă departe, în căutarea unui trai decent. „Așa m-am bucurat că mi-au venit odraslele, încât am și uitat de tâlharii ăia de m-au lăsat fără Hamburg. Un ciorchine nu mi-au păstrat pe sârmă, bate-i-ar Ăl de Sus să-i bată, să le arăt și io spaniolilor ce vie avem aici, la Breaza!”. Tanti Mica are pântecul rotund și căutătura zglobie. N-a ținut supărare în viața ei: „La ce să mă mai dau de ceasu’ rău, ce-a fost a mai fost și va mai fi. Mai bine să vă spun ce copii de soi bun am. Uite, fata abia acum, la doi ani după ce s-a măritat, a venit cu soțul, să-l cunosc și de aproape, că așa, prin telefon, pe wațap, ce să prinzi despre un om… Ruxi a mea lucrează în Anglia, nu mai țin minte, deh, cum îi zice la oraș, dar are simbrie la primărie. S-a luat cu un spaniol care mai are trei frați”. Verbul femeii se domolește doar când toarnă, concentrată, o cană-ochi cu must. Apoi, se aprinde iar: „Bea, maică, e dulce ca nectaru’! Măcar cu tine mă înțeleg românește. Cu flăcăul ăsta, gineri-miu, o boabă de vorbă n-am brodit. Apăi, ce știu eu a grăi în limba lor! Doar așa, din mâini și din ocheade ce ne-am mai dumirit. Și-mi mai limpezea olteanca lu’ fi-miu câte-un înțeles”. Ruxi a lu’ tanti Mica a plecat din Breaza de opt ani, la București. De acolo a ajuns pe Tamisa, cu job la primărie. Așa l-a cunoscut pe Ramon, un madrilen zburătăcit și el din suburbiile capitalei spaniole spre orizonturi mai bune. „Mi-a părut băiat bun Ramon. Mai are doi frați. Pe maică-sa, săraca, au lăsat-o la azil, acolo, în Spania. Tată n-au cunoscut bieții copii, așa c-a apucat-o fiecare pe potecuța lui”. Tanti Mica are mâinile umflate de trudă și, când se apleacă discret spre urechea mea, degajă un miros abia ghicit de levănțică: „Din ăștia trei frați, spaniolii zic, unu’ e gay, mamă. Așa mi-o spus capra asta a lu’ fi-miu. Cică s-ar fi căsătorit în Brazilia cu un băiat de seama lui, auzi, Doamne, Maica Precista! Ce-ar mai fi fost la gura omului meu de-ar mai fi prins și culesu’ ăsta”. Bătătura Micăi e, mă gândesc, o Europă în miniatură în care multiculturalismul zâmbește ștrengar de după cotețele de găini. Și n-aș fi surprins dacă, zăbovind la masa gătită de sărbătoare, povestea viței-de-vie din Dealu Mare ar fi plămădită de un Dionysos poliglot cu un cercel într-o ureche și altul în buric.
Trocuri și trucuri
Dar s-o lăsăm pe tanti Mica în pragul portiței ei europenizate, unde am găsit-o căscând gura în lungul uliței întortocheate pe care urcă acum un strigăt tărăgănat, înregistrat prost, agasant: „Vaaarză, vaaarză, cartooofi, cartoofi, la schimb cu struuuguri, struuuguri”. Oroarea trâmbițată din cabina unei dube ce stătea să-și dea duhul ultimului plin de gazolină s-a oprit, scârțâind din toate încheieturile, în fața căsoiului galben-pai din care se ridică vălătuci de grăsime arsă: „Cum dai cartofii, nenică? Kil pă kil ca anu’ trecut?”. „Kil pă kil, nene, am marfă bună de la Covasna”. Trocul sub Dealu Mare n-a deviat de la calea știută nici măcar în perioada comunistă. Dinspre Brașov și Harghita coboară cartofi și urcă înapoi struguri, must sau vin, migdale și nuci, dulceață de caise, magiun de prune și, mai nou, smochine uscate. Darurile viței-de-vie sunt date însă și pe bani, iar prețurile cresc și scad în funcție de calitatea strugurilor, a mustului, a vinului. În Breaza, de pildă, găsești toamna must cu 9 lei litrul (de regulă alb), dar și must cu 13 lei litrul (Merlot sau Cabernet). Licorile dulci provin din soiuri nobile de struguri, „căpșunica” e disprețuită și la ultima casă din sat. Cu toate acestea nu puțini sunt „gospodarii” care prepară și vin „mâna a doua”, în fapt rămășițele fermentate de la prima operațiune de zdrobire a strugurilor combinate cu zahăr din belșug. De evitat și „mustul”, și „vinul” provenite din astfel de combinații. Cum le recunoașteți? De regulă au prețuri mult mai mici și gusturi îndoielnice. Duba obosită s-a opintit încă o dată la deal, iar vocea enervantă din difuzor și-a reluat tonul plângăreț: „Vaaarză, vaaarză, cartooofi, cartoofi, la schimb cu struuuguri, struuuguri”.
Citește pe Antena3.ro
Femeile-păsări
Peste Breaza coboară seara lungă de octombrie și un vânticel tăios care înroșește frunza de vie. Stoluri de grauri-iscoade se insinuează razant cu blestemele babelor rătăcite pe lângă clopotnița veche: „Ptiu, căzu-v-ar aripile în smoală să vă cază! Ați și dat iama la struguri, ai? Hiaaa!”. Glasurile ascuțite ale femeilor-păsări se sting treptat sub cerul fastuos aplecat ca un clopot peste Dealu Mare: „Ai auzit, fă, de fata lu’ Mica? A adus acasă un gay d-ăla. Ce-o face cu el? Că mai ieri dimineață l-am zărit plecând la cules cu o trotinetă de mergea singură, bate-l-ar norocu’ să-l bată…”. Sunt ultimele cuvinte pe care le mai prind din tumultul mocnit al sărbătorii, pentru că sub Dealu Mare, de mii de ani, culesul strugurilor a fost, dincoace de celebrarea belșugului toamnei, și o proslăvire a bârfei făcută roată în jurul unui tulburel.
O substanță magică numită resveratrol
În satele de sub Vârful Istrița predomină podgoriile dedicate strugurilor negri, Feteasca, Merlotul și Cabernetul fiind cele mai des întâlnite soiuri. „S-a tot vorbit că vinul roșu e dăunător pentru sănătate, dar să știți că este exact pe dos. Vinul roșu este foarte bun pentru sănătate. Mai mult, strugurii negri sunt recomandați în prevenirea și tratarea cancerului. Cum așa? Acești struguri, când sunt stresați de ultraviolete puternice, secretă o substanță numită resveratrol. Aceasta îi apără de radiațiile puternice. Și îi poate proteja și pe oameni de cancerul de piele și alte afecțiuni grave”, ne-a declarat cercetătorul Costel Vânătoru, coordonator al Laboratorului de Genetică și Ameliorare din cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă Buzău.
Globalizarea golește satele
Potrivit recensământului din 2011, populația comunei Breaza se ridica la 2.913 locuitori, în scădere în comparație cu recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.175 de locuitori. Astăzi, la zece ani distanță de ultima numărătoare oficială, numărul locuitorilor din satele care compun Breaza este fără îndoială și mai scăzut. Globalizarea, mai exact posibilitatea de a munci în spațiul occidental, a generat un fenomen de emigrare masiv, care a înjumătățit populația românească din mediul rural.
Căi de acces la Drumul Vinului
Însorita Breaza se află pe versantul sudic al dealului Istrița, la limita dintre județele Prahova și Buzău. Principala cale de comunicație este DJ205, care leagă comuna de Năeni spre vest și de Pietroasele și Vernești spre est. Legătura cu Ploiești/Buzău se face prin intermediul DJ103R, care leagă Breaza de așezarea dinspre câmpie, Istrița de Jos, unde se intersectează cu DN1B.
O jumătate de mileniu de istorie
Comuna Breaza (județul Buzău) cuprinde satele Bădeni, Breaza, Greceanca, Văleanca-Vilănești și Vispești. Prima atestare documentară a localității Breaza a fost consemnată la 5 septembrie 1568. Este vorba despre acte oficiale care se regăsesc astăzi în arhiva Mănăstirii Bradu.
Satele de sub Dealu Mare, inclusiv cele care compun în prezent comuna Breaza, au fost o bună perioadă moșii ale domnitorilor Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu
100 de lei și-o „masă” este prețul cerut de un muncitor cu ziua la culesul de struguri din Dealu Mare
13 lei este prețul unui litru de must de Merlot în satul Breaza (Buzău)
„Ne-am luptat două luni cu puhoaiele, doar ce stropeam via că la o săptămână ploua iar și trebuia s-o luăm de la capăt. Alți bani, altă distracție. Altfel, adio struguri, must, vin și țuică”, Costel, viticultor
