Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cum îndeletnicirea asta a dispărut de multă vreme din nomenclatorul meseriilor din România, se cuvine mai întâi să spunem ce e acela un sacagiu. Colonelul Popescu-Lumină, în pitoreasca sa scriere „Bucureștii din trecut și de azi”, explica astfel lucrurile: „Sacagiii erau negustori ambulanți care vindeau apă pe ulițe strigând cât puteau: Hop! Apă! Oo!... Apa era transportată într-un butoi numit saca, așezat pe două roți, tras de un cal. Sacagiii formau o breaslă având un staroste”. Neguțătoria lor privea apa de băut și de gătit, dar și apa de spălat, iar atunci când era primejdie de foc, toți membrii breslei erau chemați de la casele lot de vardiști (polițiștii de-acum un veac jumate-două, li se spunea unde este incendiul, iar datoria lor era de a le aduce apă la îndemână pompierilor. Efortul lor era considerabil, în astfel de momente, iar plată nu li se făcea pe măsura muncii și-a riscurilor, de aceea, către jumătatea secolului XIX, ei cer ca barem să fie scutiți de bir, ceea ce se va și face. Vel Aga orașului București cere Isprăvniciei Bucureștiului și apoi Sfatului țării, în anul 1844, ca 60 de sacagii din mahalale, aflați la dispoziția pompierilor, să fie scutiți de plata birului, așa cum scutiți de dări erau și cioclii și fanargiii (cei care aprindeau felinarele). Ceea ce se va și întâmpla, dar abia începând cu anul 1852... căci greu mai era drumul hârtiilor și-n vremea aceea, ca și-n vremurile de-acum. Într-un referat din noiembrie 1852 al secretariatului de stat, cu referire la documente ale Departamentului din Lăuntru și ale Departamentului Visterii, se spune: „pentru a fi apă din destulă totdeauna să se scutească 60 de sacagii de darea lor, și ei să fie datori zioa a alerga îndată la locul unde ar fi foul, ear noaptea să fie toți cu sacalele în curtea Agiei”.
Vadurile bune pentru apă
Că sacagiii îi aprovizionau pe locuitorii Bucureștiului cu apă am notat. Dar de unde se aprovizionau ei, sacagiii? Pe râul Dâmbovița se aflau mai multe locuri, numite „vaduri”, statornicite a se folosi pentru neguțătoria acestora. Unul era la Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), altul pe lângă Mănăstirea Radu Vodă și un al treilea în fața Curții Vechi, în mahalaua Cădărarilor. Un altul avea să se amenajeze mai târziu în locul unde, acum un secol, s-a hotărât să se ridice Vama Poștei. Scrie colonelul Popescu-Lumină în cartea citată că atunci când s-a săpat pentru a se pune fundațiile noii clădiri „se vedeau scoțându-se lespezi de piatră din acel vad, căci îndată ce orașul a fost canalizat cu apă, bazinul a fost acoperit cu pământ fără a se mai scoate piatra”.
Despre calitatea apei ce se vindea bucureștenilor, în funcție de sursa lor, aflăm detalii de la același cronicar al Capitalei: „Această apă (cea din vaduri – n.n.) pentru a fi bună de băut se bătea cu piatră acră – se lăsa a se limpezi și apoi se întrebuința. Apa de gârlă era foarte mult întrebuințată la fierturi de alimente și la spălatul rufelor. Apa de puț era numai pentru băut, - se întrebuința și la spălatul rufelor dar când se fierbea, se punea în cazan câte un săculeț cu cenușă care ținea loc de sodă și apoi se întrebuința; altfel apa de puț taie săpunul și nu lasă a face clăbuc...”
„Hop! Apă! Ooooooo...!”
