Cafeaua, de la cotidian la produs comercial

Cafeaua a pătruns în Valahia pe culoarele comerciale ce legau Orientul cu Apusul şi nordul Europei. Filiera turcească a adus atât produsul comercial cât şi obiceiurile legate de acest tabiet privat la început, iar apoi tot mai deschis spaţiului public. Astfel, în anul 1667, sub domnia lui Radu Leon (1664-1669), este atestată cea dintâi cafenea din Bucureşti, care se afla în vecinătatea Bisericii Doamnei şi a viitorului han Şerban Vodă, de pe locul Băncii Naţionale de azi. Cafeneaua a aparţinut unui turc pe nume Kara Hamie, fost seimen, adică mercenar, în trupele sultanului Mehmed al IV-lea (1648-1687). După moartea proprietarului, cafeneaua a revenit Imperiului Otoman, iar în decembrie 1691 a fost vândută lui Kavaz-başa pentru 65 de piaştri. În vremea Brâncoveanului apăruseră deja şi alte cafenele, cele mai multe fiind pe podul Beilicului astăzi Calea Şerban Vodă. Aceasta deoarece pe această arteră îşi făceau intrarea în oraş domnitorii Valahiei alături de însoţitorii lor, împuterniciţi ai Porţii. Pentru că pe Podul Beilicului veneau şi oficialii otomani cu diverse misiuni în Valahia, aici se aflau multe hanuri destinate supuşilor otomani.

În anul 1734, pe 20 februarie, este amintit localul lui Gheorghe cafegiul care s-a aflat pe “Podul uliţii care merge la scaunele de carne”, astăzi undeva între strada Doamnei şi strada Batiştei.

Pe 17 august 1781, domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a îngăduit lui Ştefan Altântop să deschidă o cafenea lângă Poarta de Sus a Curţii Domneşti, pentru care plătea o chirie de zece taleri pe an. În 1812, soţia armeanului a vândut-o lui Hagi Tudose Gabrovoliu, iar acesta a vândut-o şi el în anul 1825 lui Hristi Emanuel Papazoglu. Pe locul ei şi al împrejurimilor a fost amenajată în anul 1960 «Cafeneaua Veche».

În anul 1785 este amintită cafeneaua cu biliard a veneţianului Michelle. Este cea dintâi menţiune documentară a unei săli de biliard pentru Bucureşti. “Descoperirea” a fost făcută de englezul Jeremy Bentham.

La 1819 existau în Bucureşti 21 de cafenele iar la 1900, 142. În anii războiului, în 1944, numărul lor a scăzut la 15 pentru ca în 1945 să fie închise şi sigilate de guvernul Petru Groza pentru a deturna atenţia bucureştenilor de la marile lipsuri alimentare. Şi multe au rămas închise, cu tot cu hoteluri, timp de peste un deceniu, cu precădere după naţionalizarea din 1949.

Viaţa marilor cafenele debutează la mijlocul secolului al XIX-lea. Nu ne oprim aici asupra celebrei cafenele Capşa, despre care s-au scris foarte multe în anii din urmă, ci vom da atenţie altor investiţii, care şi-au trăit celebritatea cu peste un secol în urmă.

În anul 1853, fostul combatant garibaldian Francesco Bruzzessi a deschis o cafenea la parterul Hotelului «Orient» – fostul han Trăznea, de pe Podul Mogoşoaiei. În anul 1862, Bruzzessi a procurat serviciul de masă necesar Palatului Cotroceni, la vremea aceea reşedinţa de vară a domnitorului Cuza. După anul 1877, când Bruzzessi a fost numit consul al Italiei la Bucureşti, investiţia sa a fost preluată de dalmaţianul Andrei Tripcovici. Localul cafenelei a fost demolat în anul 1897 iar pe locul ei a fost construit ulterior Hotelul Splendid. Acesta din urmă a fost grav avariat în august 1944 iar pe locul său a fost ridicat Hotelul Bucureşti.

Undeva prin decembrie 1858, italianul Giovani Fieschi a deschis pe strada Şelari celebra cafenea care i-a purtat numele. Ea se afla la parterul hotelului omonim, care avea şi un restaurant. Hotelul italianului Fieschi de pe Şelari nr. 8 a fost una dintre primele clădiri  cu mai mult de două etaje din Bucureşti. Localul era căutat pentru bucătăria italiană la preţuri moderate iar în cafenea puteai găsi cele mai bune “ziare franceze, italiene, române, germane şi grece”. Dispare la naţionalizare.

Tot în anul 1853, polonezul Fialkowski a închiriat casa Török de la intersecţia străzii Câmpineanu cu Podul Mogoşoaiei şi a deschis aici o cafenea devenită în scurt timp celebră. Cafeneaua avea sală de biliard iar la mese se mai jucau table cu ghiulbahar* şi domino. Viaţa cafenelei se încheie odată cu moartea proprietarului în anul 1898. Localul a fost preluat de grecul Iani Kolomiris, care a deschis aici restaurantul de lux «Elizeu». Clădirea a fost demolată după 1920 pentru a se construi actualul bloc «Adriatica».

Între alte cafenele celebre dar dispărute amintim aici cafeneaua Kübler (1868), demolată alături de hotelul Imperial pentru a se mări Piaţa Palatului Regal; cafeneaua Frascatti apărută în 1875, demolată şi ea în 1935. Pe locul ei a fost construit sediul Teatrului «Constantin Tănase» de pe Calea Victoriei.
Cafenelele au fost încă de la începuturi un spaţiu al polemicilor, disputelor politice şi al ideilor revoluţionare. În septembrie 1782 vodă Caragea a poruncit Agiei să ia măsuri împotriva celor care cârtesc prin cafenele. Şi în 1787 Vodă Mavrogheni a cerut să fie pedepsiţi «farmazonii» care tulburau liniştea oraşului cu «vorbe neadevărate» iar în 1789 a poruncit să fie închise cafenelele în care se umblă cu «alte vorbe».

În anul 1867 era introdus Regulamentul pentru privegherea prostituţiei în Bucureşti care a interzis prezenţa acestora în cafenele şi îndeosebi în «cafenelele-cântânde» adică şantanuri. În anul 1944 cafeneaua «Elite» de pe Lipscani era cunoscută drept un “local rău famat şi centru al bursei negre”.

Consumul de cafea a crescut în progresie geometică de la un secol la altul. Pentru secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, cafeaua era probabil un produs cam exclusivist, consumat de negustorii din Balcani şi oficialii turci care tranzitau sau locuiau sezonier în Valahia, dar era cunoscută şi de elita politică şi economică a ţării. Cafeaua cucereşte medii sociale mai largi începând cu finalul secolului al XVII-lea. La începutul secolului al XIX-lea cafeaua turcească cedează treptat locul reţetelor occidentale aduse de cofetarii italieni, francezi şi germani. Cafeneaua, încă din evul mediu, a adunat laolaltă oameni de profesii diferite şi le-a coagulat interese comune, de la proiecţii politice aventuroase la proiecte culturale reuşite adeseori. Cafeneaua a fost unul dintre primele spaţii publice din cotidianul valah deşi, până în vremuri recente, a fost unul exclusiv masculin.

* table turceşti. Ghiulbaharul era o cănuţă pentru amestecat şi aruncat zarurile.