Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.
_________________________
Părăsesc, cu regret, Constantinopolul şi pe prietenul meu Halin, care m-a făcut să petrec zile fermecătoare la San-Stefano. Din păcate, n-am să-l mai revăd. Iau vaporul austriac care, plecat la ora unu după-amiază, ajunge la două şi jumătate după miezul nopţii, la Varna. La ieşirea din strâmtoarea Bosfor a Mării Negre, ţărmurile Europei şi Asiei îmi par la fel de severe. Nu văd altceva decât forturi şi colibe pescăreşti. Tunuri şi oameni săraci; locuri de belvedere abandonate sau devastate de oameni: asta e imaginea Turciei.
Spre Giurgiu...
Trenul părăseşte Varna la ora cinci. Se strecoară, apoi, printr-o vale mlăştinoasă, dominată de pereţi calcaroşi. Cultura e foarte primitivă: un plug diform, tras de patru boi, ară ogorul lăsat în pârloagă. Femeia care mână atelajul e îmbrăcată în nişte zdrenţe din bumbac violet. Bărbatul care ţine coarnele plugului poartă un costum turcesc. În întreaga regiune, până în Dobrogea, musulmanii sunt majoritari. Culturile de grâu şi de porumb nu ocupă decât o mică parte a suprafeţei; restul e acoperit de vagi păşuni, pe care aleargă cai, bivoli şi boi cu coarne lungi.
Locuinţele ţăranilor sunt simple colibe din vălătuci, acoperite cu paie. În curţile înconjurate cu o împletitură de crengi uscate hoinăresc vitele şi păsările de casă. Europa orientală pare a nu cunoaşte existenţa gardurilor vii. Ar fi nevoie de mai mulţi ani până când crengile ar creşte suficient de puternice pentru fi o bună împrejmuire, dar oamenilor acestora le lipsesc ideile care să dea roade în viitor. Lipsa securităţii gospodăriilor face, de fapt, inutil gustul oricărei ameliorări constructive.
Provadia, un orăşel cu trei moschei. Mulţi musulmani, ca la Varna.
Urmează munţii calcaroşi, cu forma lor stranie, care îngustează valea pe care înaintăm. Dealurile domoale şi pline de mărăcini se termină cu versanţi ascuţiţi, ca nişte fortăreţe: ele mă duc cu gândul la Konigstein, în Elveţia saxonă. Pământul e de bună calitate, pentru că iarba, încă necosită, e foarte înaltă iar marginile drumurilor sunt pline de tot felul de fluturi roşii, albaştri, galbeni, în cea mai luxuriantă vigoare. Cu trifoiul şi cu lucerna care cresc din belşug s-ar putea hrăni cirezi de vite, de pe urma cărora toată ţara ar trăi mai bine.
Vechi cimitire turceşti, ale căror pietre albe zac la pământ. Tot Orientul nu e decât un vast cimitir.
După Işiklar, traversăm o mare întindere de pădure. E mai mult un desiş. Pădurea bătrână a fost tăiată, mai puţin câţiva tei cu frunză mare, de esenţă rară. Zărim Rasgradul, de la distanţă; un oraş important, unde musulmanii domină. În apropiere, remarc lanurile de secară. Nu prea vezi grâu în Orient.
Iată Dunărea, maiestuoasă, imensă, mult mai largă decât Bosforul. Vapoare venite de pe mare urcă pe ea, cu pânzele în vânt. Russe apare, la stânga, pe înălţimea colinelor roşietice de deasupra fluviului.
Un vaporaş ne trece la Giurgiu, unde ne aşteaptă trenul Orient Express. Giurgiu are case joase, cu un singur etaj, ca în târguşoarele ungare; dar sunt văruite şi îngrijite şi nu văd pe nicăieri ruine. Brusc, îmi dau seama că nu mai sunt într-o ţară care a fost prea multă vreme controlată de regimul turc. Ce diferenţă faţă de Istanbul!
Ca la Moscova; ca la Paris...
Câmpurile româneşti pe care le traversez sunt mult mai bine cultivate decât cele care se întind între Varna şi Dunăre: e mai puţin pământ nelucrat; porumbul e mai bine prăşit; grâul cârnău, mai puţin năpădit de buruieni. Bărbaţii care lucrează la câmp poartă haine de lână albe şi căciulă din blană de oaie, iar femeile – o cămaşă lungă, cu şorţ în culori vii.
Din loc în loc, pâlcuri de arbori ornamentali; aşa ceva nu se vede înTurcia, unde oamenii nu se gândesc decât cum să facă bani din orice.
Bucureştiul face o impresie foarte plăcută; oamenii nu sunt prea înghesuiţi unii în alţii. Mai puţin pe străzile centrale, cum ar fi Calea Mogoşoaiei, devenită, după luarea Plevnei, Calea Victoriei. Casele n-au decât parter şi nu sunt lipite una de alta. În spatele porţii, e o grădină, în care se găsesc dependinţele şi bucătăria, adesea legate de locuinţă printr-o galerie.
Dacă priveşti oraşul dintr-un turn, vezi acoperişurile care se pierd printre arbori, ca la Moscova. Dar în centru, unde terenul costă scump, se construiesc case înalte, ca la Paris.
Grand-Hotel e bun, curat, elegant chiar. Însă totul îmi pare excesiv de scump, lucru destul de neobişnuit câtă vreme mâncarea costă foarte ieftin. O pulpă costă 2 franci, un pui - 1 franc, un curcan, tot doi franci; peştele de Dunăre e abundent şi la un preţ de nimic. Cega e excelentă. Vinurile de ţară sunt plăcute şi se vând cu 20-30 de centime litrul. Mă mir că elveţienii n-au venit aici să construiască hoteluri şi pensiuni confortabile, la preţuri moderate, cum au făcut-o în Italia şi Spania.
Prima mea vizită o fac ministrului Angliei, sir William White, colegul meu de la Cobden-Club. Aveam pentru el o scrisoare de la Foreign-Office, semnată de lordul Edmond Fitz-Maurice. Primire cordială. De o vervă spumoasă, Sir William e devotat ideilor liberale şi cunoaşte România mai bine ca oricine. Imediat, vrea să mă conducă la primul-ministru Brătianu (Ion C. Brătianu – n.n.). Însă fiul premierului ne spune că tatăl său a avut o cădere şi că medicii i-au recomandat odihnă.
Un ceai la prinţesa Sturdza
Mergem să luăm ceaiul la Dimitrie Sturdza, ministrul afacerilor externe, unul dintre oamenii eminenţi ai ţării sale. La doamna Sturdza, regăsesc un "salon", un salon adevărat, care mă face să mă gândesc la cel al doamnei Minghetti, de la Roma. Ea cunoaşte arta conversaţiei şi, lucru mai rar, ştie a stârni conversaţia; ştie să conducă dialogul spre subiecte interesante, foarte departe de banalităţile ordinare, fără să treacă în zona femeilor de litere sau a pedanţilor.Vocea ei de aur e pătrunzătoare şi dulce; bunătate şi talent laolaltă: lucru destul de rar întâlnit.
Îmi vorbeşte mult despre regina Elisabeta, pe care o adoră; din nefericire, nu voi putea s-o văd, pentru că acum e plecată la familia ei, la Neuwied. Doamna Sturdza îmi dă cărţile scrise de Carmen Sylva, "Les Pensées d'une reine", unde găsesc maxime profunde, îndrăzneţe şi bine construite; "Legendes de Karpathes", "Pelesch-Marchen aus Carmen Sylva's Konigreich" şi un poem în germană despre Jidovul rătăcitor, într-o lirică stranie, pătrunzătoare, care trimite direct la la miezul problemei vieţii omului.
Carmen Sylva - acesta e pseudonimul reginei - scrie că-i place să trăiască în văile sălbatice din Carpaţi, "unde pădurea înconjoară stâncile abrupte scăldate de torenţi".
Acesta e regatul lui Carmen Sylva.
Regina, îmi spune doamna Sturdza, e o femeie superioară, detaşată de orice interes material, care trăieşte în ideal, îndrăgostită de natură, de poezie, de muzică, de pictură, de toate artele, devotată cu totul cauzelor nobile, României, poporului român, mai ales celor săraci şi nefericiţi. Ea se străduieşte să determine păstrarea industriilor locale. Vara, când locuieşte în castelul său romantic de la Peleş, lângă Sinaia, la poalele Carpaţilor, poarta, împreună cu doamnele ei de onoare, costumele populare ale ţărăncilor române, cu pliuri drepte, cum se făceau în postăvăriile antice, şi ornate cu broderii uimitor de frumoase. Sub protecţia sa, a fost fondată o societate prin care industria locală este făcută cunoscută, iar într-un magazin din Mogoşoaia pot fi găsite toate aceste produse încântătoare.
_____________________________________
Continuare în numărul viitor
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
_____________________________________
Un călător în BalcaniÎn anii ’80 ai secolului al XIX-lea, baronul belgian Emile Louis Victor de Laveleye era deja un nume în elita culturală a Occidentului. Născut în 1822, la Bruges, cu studiile absolvite la Paris şi Gent, se arătase interesat de literatura provensală, de filosofie, economie şi istorie. În 1847 publicase “Istoria regilor franci”, în 1861 tradusese în limba franceză “Cântecul Nibelungilor” şi cam tot pe atunci semna în diferite reviste eseuri de economie politică. În 1864, îl regăsim profesor la Universitatea din Liege. Însă domeniul în care a excelat este cel al dreptului internaţional – e cofondator al Institutului de Drept Internaţional (în 1873) – fiind preocupat de chestiuni precum: formele de guvernare în societatea modernă, cauzele războaielor europene şi arbitrajul internaţional. După o viaţă de grave preocupări, îl regăsim pe sexagenarul Emile Laveleye cu bagajele făcute, gata de drum, către o lume pe care o cunoştea mai puţin: cea a Europei orientale, aflată la mijloc, între influenţele otomane şi cele pan-slave. “La Peninsule de Balkans”, cartea sa în două volume, tipărită în anul 1888, adună impresii din voiajul întreprins în anii 1880, în Imperiul Otoman, ca şi în teritoriile abia desprinse de acesta. Este firească, aşadar, simpatia sa pentru România, ţară pe care o descrie nu de puţine ori într-un savuros contrast cu lumea otomană.
Tudor Cireş
Citește pe Antena3.ro
