Cum a murit ferma mincinoasă a lui Ceaușescu

Pe brațul Chilia, imediat ce uscatul țării urmează să se sfârșească în mare, e un câmp nesfârșit, prăfuit și pustiu. Undeva, în mijlocul lui, răsar, deodată, construcții albe și portocalii, zăcând acolo cu pereții sparți, cu acoperișurile furate, cu copaci cu trunchiuri groase cât un stâlp de iluminat, crescuți printre crăpăturile din podele. Din multe din clădiri mai sunt doar scheletele din beton, rămase de parcă ar fi niște hoituri cu oasele descărnate, așezate cu burta în sus, spre soarele Dobrogei. Sunt ruinele IAS Chilia Veche, una dintre cele mincinoase întreprinderi agricole de stat, supravegheată îndeaproape de dictatorul Nicolae Ceaușescu.

Comuniștii au vrut să sece Delta degeaba Dacă am da timpul înapoi și ne-am duce în anul 1989, am găsi în această pustietate agitație mare. Sute de tractoare ridicând brazdele cât era ziua de mare, zeci de mii de oi alergând de-a lungul digului Dunării, mii de porci și de vaci hrănite în ferme ridicate din cărămidă de cea mai bună calitate. Printre toate astea se foiau de colo colo sute de oameni, fiecare cu sarcina lui, de la șefii de partid sau de la șefii de fermă. Printre aceștia se număra și tânărul inginer stagiar Florică Ică Calotă, astăzi ajuns parla-mentar PNL în Comisia pentru Agricultură din Camera Deputaților. „La Chilia Veche era un conglomerat foarte mare format din mai multe ferme: erau vreo cinci ferme vegetale de cultura plantelor, erau două ferme de zootehnie și vreo patru ferme piscicole cu propriile bazine, dar avea și o fermă piscicolă care pescuia prin ghiolurile de prin împrejur”, își amintește Calotă.

Investițiile uriașe de acolo aveau mai mult o miză politică decât una agricolă. Ceaușescu credea cu înfocare în unul dintre cele mai distructive proiecte Planul conceput în ședințele de partid de la București se numea oarecum caraghios „Redarea terenului agriculturii”, de parcă înainte de a fi Delta, în cuaternar, făcea cineva agricultură acolo. Ideea nu era nouă, dar fusese combătută intens la începutul secolului XX de savantul român Grigore Antipa, care avea să prevadă un dezastru ecologic inutil: „Secarea Deltei Dunărei, apărarea ei cu diguri contra inundațiunilor și transformarea bălților ei în terenuri agricole este o adevărată utopie”. Dar comuniștii au zis că știu ei mai bine și s-au apucat de treabă. Au desecat sute de hectare și au construit ferme cu duiumul. Pe una dintre ele, cea de porci, aveau să o boteze, ironic, Ferma Antipa. Numai că timpul avea să îi dea dreptate savantului. Terenurile furate Deltei s-au dovedit a fi departe de cele mănoase visate de naivi. „Era un teren extreme de greu pentru agricultură. Țin minte că se planta grâu și, pe unele porțiuni, în loc de grâu apărea stuf!”, spune Calotă. Totuși, eșecul era bine ascuns de responsabilii Întreprinderii Agricole, iar la București ajungeau cifre incredibile care anunțau recorduri după recorduri. La porumb, își aduc aminte localnicii, se anunțau recolte de 25 de tone la hectar, în condițiile în care producția medie în țară era în jur de 5 tone. „Știți cum era pe timpul acela cu raportările... Pe timpul lui Ceaușescu, toți șefii de IAS se întreceau care să dea raportările cu producțiile cele mai mari. Probabil una din modalitățile de trucare a cifrelor era că producțiile culese de pe suprafețe mai mari se raportau ca fiind recoltate pe o suprafață mult mai mică. De exemplu, raportau că au recoltat cantitatea « x » de porumb de pe o mie de hectare, dar în realitate o strângeau de pe 1.200 de hectare”, povestește Florică Ică Calotă.


Revoluția din ’89 a uscat „revoluția agrară”

 Căderea comunismului în 1989 avea să aducă și sfârșitul IAS-ului de la Chilia Veche. Raportările mincinoase de odinioară nu aveau cum să țină de foame animalelor. Brusc, întreprinderea s-a trezit la realitatea seacă: producțiile de cereale din zonă, recoltate de pe terenurile nisipoase și puțin mănoase, nu erau suficiente pentru a sătura miile de animale ținute acolo la îngrășat. Așa că reprezentanții societății s-au văzut nevoiți să înceapă să vândă încet-încet cam tot. Georgeta Ciupitu, primarul din Chilia Veche, face un scurt rezumat al fulgerătoarei căderi: „În primul rând, IAS-ul nu avea terenul lui, ci erau în proprietatea primăriei. După 89 s-a trezit că trebuia să plătească terenul și, într-un an în care nu a avut producție aproape deloc, a trebuit să se împrumute la bancă pentru a achita arenda. Apoi s-au apucat să vândă din grajduri, le-au dat pe la oamenii din sat care au început să le dărâme, să le folosească cărămida”. În scurt timp, firma a intrat în faliment. Tot ce a rămas de pe urma ei a fost scos la vânzare de o societate lichi-datoare. În urma împărțirii, și primăria s-a ales cu ceva: cu niște clădiri neterminate, în locul unde trebuia să fie un abator mare, cu o nouă crescătorie de porci - investiție oprită de izbucnirea Revoluției. „Cadoul” făcut de lichi-dator avea să fie o piatră de moară de piciorul primăriei, care s-a trezit deodată cu niște ruine nefolositoare, ce stricau peisajul turiștilor veniți la relaxare la Chilia Veche. „Eu am încercat cumva să dezafectez zona, să scot de acolo betoanele alea și să le concasez, dar mi-a cerut cineva pe concasor cât nu făcea piatra care reieșea după concasare. Plus că, de la Chilia până la Tuclea sunt 80 de kilometri, și este și un drum foarte prost - cine vine cu mașina, a doua oară nu mai vine. Iar pe apă e transportul foarte scump”, reia calculele primarul Ciupitu.