De câte ori m-am jurat că nu mai iau taxiul

Tipuri de taximetrişti. Studiu incomplet

“Sunteţi liber?” “Din '90 încoace”. Mă prefac că e amuzant, că ştiu că asta vrea, să te râzi, să se simtă ca un entărteinăr adevărat, ceea ce şi este până la un punct. “Ha, ha”. “Ce ziceţi de Ponta ăsta?” Îi zic că “E, toţi sunt la fel” şi mă prefac preocupată să mă uit pe geam. Nu se lasă şi continuă “Toţi numai să fure, dom’ne, unu’ n-am văzut să fie corect”. “Daaa”.  “Io am o teorie”, “Ia, care?”, că-s politicoasă şi d-aia-l bag în seamă. “Bă, fură! Da’ să-mi dai şi mie”. “Da”, zic, “bună teorie, şi chiar aşa şi e până la urmă”, mă prefac eu că am o revelaţie în taxi. Şi mai prind şi semaforul. Iar îmi jur că nu mă mai urc în taxi pentru tot restul vieţii mele, cât mi-o mai fi rămas de trăit. Nu se poate să-ntâlnesc şi io un taximetrist care să mă lase-n pace.

La Romană, în câmpii

Altul mă ceartă că-l rog să mă ducă-n centru. “Dacă vreţi să distrugeţi un taximetrist spuneţi-i să vă ducă-n centru”. De ăsta mi-e şi frică. Zic să nu fac vreo mişcare greşită, că dacă mă bate? Mă simt vinovată că vreau s-ajung la Romană. Doamne, oare chiar n-oi fi avut altă treabă decât să mă duc la Romană? Adică de ce să-l distrug eu pe taximtetristul ăsta? Cu ce mi-a greşit taximteristul ăsta mie ca să-l rog să mă ducă la Romană? Ia să-mi dau două palme imediat. Şi-un şut în c.r. Altă dată să nu mai fac! Să nu mai distrug taximetrişti rugându-i să mă ducă-n centru. La periferie mi-o sta-n gât dacă mă duc! Nu zic nimic, iar la sfârşit constat că n-am deloc bani mărunţi ca să-i las şi lui ceva acolo. “N-am să-i dau, nu-i dau”, îmi zic în gând, “în fond, ce?, mie-mi dă cineva ceva?” şi dau să ies cu un “mulţumesc, la revedere” plăpând. La care-mi aruncă peste umăr că şi-n cea mai înapoiată ţară de pe Pământ se lasă zece la sută din valoarea cursei. La care scot zece lei şi-i arunc cu un gest aproape marţial pe scaunul din dreapta lui. “Nu, că nu mai am nevoie, luaţi-i”. Îi trântesc uşa-n nas şi plec. Sincer de tot, mi-e frică să nu vină după mine să-mi bage bancnota aia pe gât da’ nu vine. “Sta-i-ar în gât să-i stea, că i-am dat cincizeci la sută din valoarea cursei!” Altă dată să mă caut, să ştiu că am mărunt la mine. Iar mă jur că nu mă mai urc în taxi niciodată-n viaţa mea.

Dar iar trebuie. Sunt cu copilu’, e târziu, iar iau taxiul. Copilul adoarme pe bancheta din spate. El vorbeşte tare din gura fără dinţi şi mai e îmbrăcat în bermude cu şlapi. Dacă mă enervează ceva pe planeta asta, sunt bermudele cu şlapi şi Băsescu. Are unghiile de la picioare mari şi negre. Bleah! Şi mai şi stâlceşte cuvintele din cauză că n-are dinţi în gură. Vorbeşte tare, îmi ţine lecţii de puericultură: “Copilu’ tre’ să mănânthe the mâncăm thi noi. Mâncăm noi ardei iute? Ardei iute-i dăm thi lui. Io i-am dat lu’ fi-miu ardei iute de la un an thumate thi n-a mai murit. Plânthea thi tot mânca! Atha thi trebuie”. Mă prefac că vorbesc la telefon, ca să tacă, dar nu-mi vine nici o idee şi atunci “închid” repede, nu înainte să spun că “doarme copilu’ şi d-aia vorbesc mai încet”. “Închid”. Se-ntoarce înspre mine şi mă-ntreabă tare: “Daaaa? Toată lumea trebuie să tacă dacă doarme copilu’???? Io, la botethu lu’ fi-miu, puneam manele tare lângă el thi n-avea nithi o treabă”.

Foarte tare, ce să zic? Copilul dumneavoastră e formidabil. “Thtithi (adică <ştiţi>) cum trebuie thă fathi cu copilu’? Îl tragi atha de cap când e mic, ca thă-i fathi gât, că altfel nu fathe gât. Thi-l tragi de mâini thi de pithioare, ca thă facă muthchii tari. Are acuma o carne tare pe el...! Io i-am făcut-o! Că dacă era după nevathă-mea... toată thiua numai mi-mi-mi thi mu-mu-mu. Copilu’ tre’ thă the murdăreathcă. The atâta curăthenie?”. Iar mă jur că nu mă mai urc în taxi niciodată-n viaţa mea.

Cultivatu’ plantei, o preocupare nobilă

Dar iar trebuie. Taximetristul ăsta de-l nimeresc acuma cultivă plante-n balcon la sine. Asta e minunat, putem spune, numai că de ce trebuie să-mi împărtăşească şi mie din frumoasa şi nobila lui pasiune? Îmi zice că ia să-ncerc să pun nişte roşii acuma, ca să am la iarnă. “Şi nu se compară cu alea de la piaţă. Păi alea de la piaţă n-au nici un gust, dom’ne, ia să vedeţi cum iau eu roşia mea, de la mine din balcon, în plină iarnă, şi-o mănânc aşa, ca pe mere. Păi nu?” Păi da, sigur că da, aşa şi e. Îmi zice că să mai încerc şi cu ardei gras, cu castravete nu, că se-ntinde prea mult, sunt frumoase florile de castravete, dar nu, nu, să nu pun, c-a pus el şi se-ntinde prea mult”. Bine că ştiu, să nu pun castravete. “Eu de fi-mea nu m-am despărţit niciodată”. Ce frumos, nu că-i frumos? “Nici nu puteam să concep aşa ceva. Cum adică s-o duc la bunici? Nici vorbă de aşa ceva”. Că mă simt ca un animal că-mi duc copilu’ la bunici. Jap, jap! Ce vacă sunt că-mi duc copilu’ la bunici! Iar mă jur că nu mă mai urc în taxi niciodată-n viaţa mea.

Dar iar trebuie. De data asta nimeresc un taximetrist care pare chiar OK. Super! Arată bine, miroase bine, bagă muzică clasică, uite, dom’le, că se poate să mai nimeresc şi peste d-ăştia. “Eu sunt nepotul lui Florin Piersic”. Mă buşeşte un râs interior şi-mi vine să-l întreb “care? Senioru’ sau Junioru’?” da’ nu-l întreb. “Ce, nu mă credeţi? Am actele la mine, dacă vreţi vi le-arăt”. “Nuuuu, că vă cred, sincer, foarte bine că sunteţi nepotul lui Florin Piersic, asta e o treabă excelentă!” “Lumea mă ceartă că pun muzică clasică la mine-n taxi dar eu fac regulile la mine-n taxi! Vrei să mergi cu mine-n taxi? Asculţi muzică clasică! Nu? Nu te urci şi gata! Nu-i nici o supărare”. “Da, păi foarte bine!” “Vă place?” “Da”. “Bine, atunci, hai să fac stânga pe-aici, să evităm aglomeraţia”.