Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe Dealul Patriarhiei a fost Sfântul Dumitru. Au urcat la Catedrală Sfântul Dimitrie cel Nou - cel ce a scăpat Bucureștiul de ciumă - și Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir - ce îi ocrotește pe militari. Au fost aduși, cu alți sfinți, în racle, purtați de veșminte aurite - preoți din toată România. De peste drum, pelerinajul a fost privit cu jind. De cerșetori. Unii nu au scos mare lucru. Alții s-au căpătuit măcar pentru o săptămână.
„Sfânta Scriptură spune: Cel ce miluiește pe sărac, dă împrumut lui Dumnezeu. Asta e în Pilde. Și mai zice și arhimandritul Arsenie Papacioc: «Cerșetorul întinde mâna să-ți dea Împărăția Cerurilor». Că, așa a scris arhimandritul, a milostivi pe unul pe aici, se arată că tu ești Hristos. Pe urmă, nici nu știi dacă cel pe care îl ajuți poate să fie chiar Hristos. Dar să ținem minte: să nu știe stânga ce face dreapta. Că așa a zis Mântuitorul”. Preotul e bătrân, ține în mână un buchet de busuioc și vorbește despre amărâții care întind mâna din loc în loc. E venit din partea Moldovei, urcă greu dealul spre baldachinul unde sfinții așteaptă mulțimea de oameni. E lume multă, coada ține hăt, departe, trece de Piața Unirii, se înșiră pe bulevard, către Chirigii. Preotul e mic, hainele nu-s strălucitoare - sunt negre-catran - nu e nimic aurit deasupra mătăsii. Sutana șterge praful de pe caldarâmul din pietre colțurate, părintele vede greu ce e în jur. Zice că are probleme cu ochii, de când buchisește cărțile sfinte prin mănăstire.
Trece prin culoarul pomanagiilor; de-a dreapta și de-a stânga aleii pe care coboară pelerinii de la racle, schilozi și necăjiți își strigă nevoile: „Dați-mi și mie că am fata cu cancer”, „Ajutați un om orb!”, „Dă-mi, tataie, și mie un ban, că te ajută Dumnezeu!”. „Nu trebuie să judeci niciun sărac. Nu știi care dintre ei e Hristos”, zice bătrânul în haine cernite. În jurul lui se face clică de amărâți. Unul chiar îl trage de sutană: „Dă-mi părinte!”. Preotul împarte binecuvântări, un pomanagiu mârâie: „Am zis un leu… Un leu, să-mi dai”. Părintele scoate din buzunarul sutanei mir. Pomanagii stau în linie, nu știu ce să zică. „Hai, să vă ajute Dumnezeu. Să fiți cuminți”, zice preotul, amărâții se lasă miruiți cu gura căscată. Bătrânul șoptește cuvinte - o rugăciune - pleacă spre locul unde îl așteaptă sfinții, cu liotă de cerșetori după el. Doar când trece prin umbră și loc ferit, preotul dă, repede, câte o bancnotă fiecăruia. Pe rând, repede, cu pumnul strâns, îndeasă banii în palmele murdare ale pomanagiilor. Fiecare primește câte ceva: „Săru’ mâna, părinte!”. La lumina galbenă a becurilor ce luminează baldachinul unde sunt moaștele, sutana preotului gârbovit nu se mai vede.
Binecuvântarea văcarului
Să stai cu mâna întinsă la pelerinaj e ca și cum te deschizi în fața fiecăruia ce-ți trece prin față. Sunt trei tipuri de oameni: unii, mai bătrâni, care te scanează din cap până în picioare, apoi se strâmbă, parcă te scuipă din privire. Pleacă mai departe, comentează, bodogăne: „Uite-l și p-ăsta!”. Sunt alții tineri care nici nu văd cui dau, sar banii din buzunar direct în palmă. Mulți nici nu știu de ce și pentru ce au dat. Și mai sunt indiferenții - trec fără să vadă, fără să audă. Nici nu exiști ca ființă, chiar de-i atingi.
Sus, la baldachin, coda enoriașilor e groasă, latura bisericii e ciorchine de cerșetori. E prima seară, s-au adunat de toate neamurile: și ologii, și chiorii, și ăia cu foi de carton pe care e prins certificat medical. Mai sunt și ăia sub „acoperire” - haine negre ce imită sutanele, căciuli ce aduc a potcap. Unul d-ăsta stă lipit pe o bancă, se bagă în seamă cu orișicine. Are accent puternic moldovenesc, zice că a fost în zona Putnei, la mănăstire. A plecat, acum stă pe la București. E pricăjit, cernit la față, în jur pute a urină. Are o paporniță tradițională, barba e lungă și albă, discută despre pomană: „Măi, omule, fiecare trebuie să fie milostiv. Să fie bun, să fie iertător. Dă-i, ajută-l, măi”, zice omul cu ochii după enoriași. Imnurile bisericești sună tare, acoperă ce spune bătrânul. „....la Sihăstria Putnei am fost, da. Da’ am plecat”, se aude. Și chiar atunci pică în dreptul moșneagului o familie ieșită din lumina baldachinului: „Binecuvântează, părinte!”, spune o doamnă ce își poartă micuțul în brațe. Omul se ridică de pe bancă și face cruce deasupra creștetului micuțului. Mâna doamnei fulgeră către buzunarul celui îmbrăcat în straie popești, o bancnotă se odihnește, acum, acolo. Moșul se așază din nou, continuă povestea: „Asta e, să fii bun...”. Se oprește: „Da tu cini ești? Și ci vriei?”. Repede, se îmbufnează și tace de tot. Pe urmă pleacă, repede, printre pelerini. Mai jos, se oprește un pic, cere binecuvântarea unui preot. Părintele îl știe: „Da, îl știu de la mănăstire, a fost pe la Sihăstria Putnei. Era văcarul!”.
Preotul ridică din umeri, e din zona Iașiului, e obișnuit cu impostori. „Era unul care se transforma în maică, venea la Sfânta Parascheva. Până l-a prins lumea și l-a alergat. Ce să zic și de omul de la Putna? Binecuvântarea este harul venit de la Dumnezeu prin preot. Și cum nu e preot… nu știu ce să le spun enoriașilor care apelează la așa ceva”. Despre cei care stau cu mâna întinsă către credincioși, preotul știe: „Poți să-i vezi pe cei în suferință. Și atunci sufletul îți spune să-i dai. Dai, atunci când sufletul îți zice asta. Uite, e unul, în Grecia, a stat la cerșit o viață. Și cu ce a strâns a construit o biserică. Cu banii pe care i-a primit din milostenie. Ce zici de asta?”.
Citește pe Antena3.ro
„Diliul” și ciorditorii de icoane
Lipit de clopotnița Patriarhiei e șir de patru inși. Ca la priveghi, în liniște, cei patru stau cu capul în jos, cu căciulile trase pe ochi, cu mine triste. Doar din când în când câte unul dintre ei mai zice aproape de urechea enoriașilor ce trec: „Dă și mie!”. Lumea trece, nu dă. Nici măcar gest-speranță - să ducă vreunul mâna la buzunar - nu e. S-a lăsat rece. Unul din cei patru își îndeasă căciula, zici că vrea să o tragă spre gât. „Io sunt cu capu’. De la Babadag. Mama e nebună, eu am probleme. De care? D-alea de agresivitate. Am patru rânduri de pastile. Dacă nu iau, e rău. Am pățit-o în curte la Sfântul Nectarie, la Radu Vodă. Că nu luasem de două zile, am căzut, nu știu ce am făcut. M-a luat cu duba (ambulanța - n.n)., am plecat acasă în aceeași zi. Acasă? Stau cu chirie în Ferentari, cu 600 de lei”, povestește omul. Un sfrijit, cu priviri fixe, lucitoare, dar pașnic.
A venit la pelerinaj să-și completeze banii după ce unul și-a bătut joc de el - „Chiria o plătesc din alocație. Medicamentele sunt gratuite. Nu beau, nu fumez. Ca să mănânc, muncesc cu ziua. Am fost la unul din cartier, am muncit acolo, am cărat saci, că-și face casă. Frumoasă! La sfârșit nu mi-a dat nimic. Prima dată am vrut să-i dau foc la mașină, că face Uber. Pe urmă am zis să-l las în plata lui Dumnezeu!”. Sfrijitul nu a câștigat nimic în prima zi. Frământă în palme două băncuțe de 50 de bani: „Aproape o pâine!”. Lângă el e unul cu privire ca de vulpe. Zice că e din Călărași și are situație rea. Nu vrea să zică de ce e rea. Ce prinde - căci pelerinii i-au mai lăsat de mâncare - duce într-un boschet, în marginea scenei unde are loc marea slujbă de sărbătoare. Nu se știe dacă e loc de depozitat sau de aruncat. Ochii îi lucesc la cele sfinte de pe taraba pusă în deal - unde studenți de la Teologie vând icoane, cărți și podoabe. Cu el mai e una, cu haină bună, se fac că nu se cunosc, dar schimbă ocheade. „Ia, hai, plecați de aici. Acum!” - un preot tânăr, înalt, risipește șirul de cerșetori. Lumea se uită, nu înțelege. Ca și cum ar explica cuiva, preotul vorbește de unul singur: „Câte au furat ăștia de aici... Icoane mari. Le-au luat. Ce să facă cu ele? Le vând, habar n-am”. Dilema e mare: „Ce e mai rău? Să furi din buzunar sau să furi cele sfinte? Nu știu! Și ăluia căruia îi iei banii din buzunar, poate i-ai luat ultimii bănuți pentru mâncarea copilului. Tot păcat mare e!”.
Cum e să fii cerșetor la pelerinaj
E a doua seară și nici țipenie de cerșetor nu mai e pe colina Patriarhiei. Ori a dat frigul, ori au dat jandarmii peste ei. Doar orbul a rămas tartor de vad: „Miluiește un om fără vedere! Dați unui amărât”, se aude în liniștea pelerinajului. A fost slujbă până mai devreme în difuzoarele dimprejur. Lumea vine de la sfinți fericită, se vede pe chipuri. În dreptul celui cu handicap de vedere se mai oprește om: unul îi dă 5 lei, alții - câte zece. Mai jos, cel care încearcă să stea cu mâna întinsă dă tonul bolboroselii unor babe: „iote-l și p-ăsta. Are hanorac și cerșește”. Privirile măsoară din creștet până în vârful adidasului, scanează fața, parcă taie. Alții pufnesc cu dispreț. Cât să simți că n-ai ce să cauți cu mâna întinsă dacă nu ești în zdrențe sau nu ai discurs obișnuit locului: „Dă-mi și mie un leu, Dumnezeu să te ajute!”. Pe Regina Elisabeta colcăie de amărâți. O femeie din rând își deschide portofelul - „Un leu ai cerut, un leu îți dau!”. „De ce am vrut să îți dau? Pentru că... nu știu… poate ai nevoie. Ce cred despre impostori? Este păcatul lor. Dacă banii mei pot să ajute, foarte bine. Dacă vor să-i bea, e problema lor cu Dumnezeu!”, zice femeia, zgribulită într-o geacă roz. Nu pare vreo bogătașă, ascunde repede hârtia verde în portofelul lat în care se mai văd doar puține bancnote.
Femeia era la taclale cu un moș îmbrăcat în călugăr; rupea timpul - până la raclă mai avea de trecut vreo două ceasuri. Omul în straie negre privește atent: „Să fii milostiv! Asta este tot, nu mai contează altceva. Așa spune în Sfânta Scriptură!”. Femeia îl aprobă, babele din jur mai că îl aplaudă. Nu o fac, țin strâns gențile la piept. În jur s-au strâns mai mulți: „Dă-mi și mie!”.
De la pirandă pentru măicuță: „Nu ți-e rușine, fă?”
Un călugăr cu legitimația mănăstirii la gât - „să nu creadă oamenii care cumva...” - stă pe un scaun pescăresc în marginea cozii lungi de pelerini. Nu are undiță, are afiș: strânge bani pentru lăcaș. Unii îi dau, n-au habar pentru ce. Monahul e de stil ortodox vechi. Nici nu sărbătorește, la el Sfântul Dimitrie pică abia peste treisprezece zile. „Și când au vrut papistașii să rupă biserica și, apoi, în ’40-’50 când România și Grecia au trecut pe stil nou… și-a băgat dracul coada. Noi am rămas pura credință. Ce vrea diavolul? Să dezbine, să facă agitație”, zice pravoslavnicul. Taman atunci bubuie scandal în mijloc de rând de credincioși. Una și-a băgat fata printre oameni, să mai ceară și să vândă ceva flori. Copila a dat peste o măicuță venită de la Râmnic cu dezlegare de la stareță, să pună pe tarabă busuioc și obiecte bisericești. Călugărița a chemat jandarmii, a venit mă-sa - o pirandă cu gura mare: „Nu ți-e rușine, fă?”. Măicuța a amuțit, cu gura căscată, scandalagioaica s-a pus pe urlat. În jur e tăcere. „Măicuța e nesimțită. Și ce dacă i-am zis fă? S-a luat de copilul meu. Să vezi ce scandal fac. Chem toți țiganii și vă rupe pă toți”, e și mai nervoasă balabusta - „De ce mă filmează, mo? Vrei să mă dezbrac în p..da goală?”. Unii își fac cruce, mulți râd. Măicuța șoptește: „Dumnezeu să te ierte!” și stârnește alte cele. Ăla sfrijitu’ de era, mai devreme, la clopotniță apare ca din senin cu mâna întinsă: „Dă și mie un leu!”. Se face liniște.
Cu copii, la pomana de noapte
O femeie stă pe bordură cu un sugar în brațe. Copilul morfolește sânul scos printr-un pulover murdar, amărâta e atentă doar la trecătorii ce vin de sus, de la racle. Nu cerșește, are cine să o facă: vreo doi dintre copiii săi, pe care nu i-a lăsat acasă. Unul de 7 ani, altul de 9. Mai e și bărbatu-său prin preajmă, are șanse să primească: are picioarele amputate. Familia a venit dintr-un sat de pe lângă Onești. A fost și anul trecut, s-a învățat cu pomana. Cu ce primesc acum, zic că vor trece iarna. „La noi e frig, stăm într-o cameră, n-avem cu ce să ne încălzim. Ce primim aici dăm pe lemne. O căruță - 500 de lei. Putem să trecem iarna cu vreo cinci-șase căruțe de lemne. Altfel, e rău”, povestește amărâta. Pipernicită, cu accent de ceangău, femeia ridică brațele să primească un sendviș. Mai să scape bucata de copil printre fuste. „Dumnezeu să te binecuvânteze”, mulțumește amărâta. De prin mulțime apar cei doi copii - de mult ar fi trebuit să doarmă, e trecut de miezul nopții. Frământă ceva în buzunare, fețele sunt vesele - semn că au primit pomană. Mă-sa continuă povestea: „Uite tot așa trăim. Din pensia de handicapat a lu’ bărbatu’ - 1.600 de lei și din alocația copiilor. Câte 290 de lei. Și dacă ne mai rămân ceva bani dăm pe mâncare. Că trimit copiii la școală. Care corn și lapte? Ce bine ar fi fost. Le dă un covrig. Corn le-a dat, era mucegăit. Lapte, of, ce bine, ar fi mâncat cu pâne. Da’ nu le dă”. Cu toată sărăcia, femeia se jură că cei trei copii mari se duc zilnic la școală. Pe motivul ăsta s-a dus la primar, să ceară ajutor social. Nu i s-a dat.
Din apropiere, apare altă femeie - vechi cunoștințe de trotuar la mari pelerinaje. Asta e din Mărășești, are altă poveste grea: „Eu am 34 de ani și nouă copii. Doi dintre ei au neveste. Și toți ăștia stăm în două camere. Noi le-am ridicat, noi am făcut casa. Pe când eram borțoasă cu ultimul am luat aragaz și mașină de spălat. Să spăl copii, să le dau de mâncare. Și atunci m-au dat afară - lucram la mătură, la salubrizare. Și acum mi-a venit hârtie, că nu am mai plătit ratele și îmi ia casa. Poate strâng și io aici, să nu-mi ia casa. Sunt cu ăia marii, pe cei mici i-am lăsat, nu puteam să-i țin noaptea pe stradă”. Tuciurie, femeia poartă un batic la fel ca „soră-sa” din preajma Oneștiului. Cu el se învelește când îi e frig, tot cu baticul își înfășoară mâinile care par ca degerate. Amândouă privesc un neam cu ghiuluri și lanțuri groase de aur. Neamul trece, nu se sinchisește. Din nimicul ei, o băbuță ce coboară mirosind încă a mir le dă amărâtelor zece lei. „Cinci lei tu, cinci lei eu”, nu se supără amărâtele. Mulțumesc ca pe un singur glas: „Să vă țină Dumnezeu în Împărăția Lui”.
