Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă nu ar fi ajuns la un lăcaş sfânt, ar fi fost o profesoară silitoare într-un sat uitat de lume, ducând o viaţă fără rost, este ea de părere. “Înainte de a fi acceptat, eşti întrebat dacă ai hotărât să rămâi, dacă eşti sigur că vrei să urmezi calea mănăstirii…Timpul liber îl folosim mai mult pentru rugăciune. Noi suntem ca într-o familie…Nu-mi doresc să călătoresc în lume. Iarna lucrez la atelierul de croitorie: fac modele de broderie pe calculator pentru veşminte bisericeşti”, spune maica cu chipul senin pe care ai fi putut foarte bine să-l întâlneşti şi într-un club, la un pas de necuviinţa cea de toate zilele. Este povestea unei tinere ce a ales calea mănăstirii. A evitat viaţa tumultoasă din discoteci urmând calea lui Dumnezeu…Ada, pe numele său de mirean, personajul poveştii noastre, a scăpat de strânsoarea adolescentină a colegilor pentru a lua în braţe toţi sfinţii. A dat deoparte petrecerile din cluburi pentru a se ruga până târziu în noapte. A evitat ţigările şi băutura, ce plac majorităţii tinerilor, pentru a se ruga în chilioara ei simplă. A plecat din căminul părintesc, de lângă mama, tatăl şi sora sa, pentru a se izola printre străini, în noua sa familie, una spirituală, formată din maici şi preoţi. A ales să devină “soldat” în oastea lui Dumnezeu! Să-şi trăiască viaţa departe de păcatele lumii. Îmbrăcată în veşmântul negru, călugăresc, parcă izvorăşte din ea o prestanţă ce impune. Un chip luminat. O figură blândă, ca a sfinţilor pe care îi păzeşte zi de zi în chiliile mănăstirii. Trăsături ale unei fete timide ce parcă nu a avut mare succes la băieţi. Un şoarece de bibliotecă, cum de altfel a recunoscut că a fost în liceu şi la facultate. Maica Apolinaria s-a destăinuit într-o frumoasă zi cu soare. Stătea pe o bancă şi sorbea cu buzele ei senzuale cafeaua aburindă. Cu telefonul mobil în buzunar şi o carte religioasă alături. Până să ajungă la mănăstire, această femeie în toată firea îşi purta fără sfială numele de mirean, Ada M. De la 24 de ani a luat calea monahismului şi nu a regretat nicio clipă. Acum are 34.
Chemarea
Lăcaşurile unde-şi duc viaţa astfel de oameni sunt ferite de ochii lumii. Se ştie cât de greu e să pătrunzi în culisele activităţii de zi cu zi într-o mănăstire. Am avut noroc să obţin interviul cu maica Apolinaria care, într-un moment de maximă sinceritate, mi-a explicat care a fost motivul ce a determinat-o să renunţe la viaţa obişnuită devenind “pentru veşnicie” sluga lui Dumnezeu. Mulţi se întreabă ce motivaţie, ce resorturi ascunse, de-a dreptul miraculoase (frizând uneori supranaturalul), îl fac pe un tânăr să lase plăcerile lumeşti la o parte, să-şi părăsească familia, prietenii, colegii şi pe toţi cei din jur alături de care a trăit o primă parte a vieţii, şi să plece la mănăstire. Cât de importantă e schimbarea, cât de drastică e misiunea pe care trebuie să o ducă în cu totul alte condiţii. Cazone. Un fel de cazarmă a Domnului pentru călugări sau o severă şcoală de fete pentru măicuţe. Aflăm câte puţin din toate acestea de la măicuţa care pe timpul verii lucrează la biblioteca mănăstirii, iar iarna e “creatoare de modele” pe calculator pentru atelierul de croitorie şi broderie pentru veşminte preoţeşti din incinta lăcaşului sfânt. Pentru mai multă autenticitate vom respecta cât mai fidel cele zise de tânăra din Bârlad, acum “maică”.
“La mănăstire nu ajungi decât în urma unei chemări foarte clare. {i trebuie să fii foarte sigur că acesta e drumul tău, că asta vrea Dumnezeu de la tine. Fiecare la un moment dat are de făcut o alegere între viaţa în lume şi viaţa la mănăstire. Eu m-am gândit cu mulţi ani înainte de a-l alege pe cel de-al doilea”. N-a trăit într-o familie de credincioşi, însă ea mergea foarte des la biserică. “Încă din perioada adolescenţei ajungeam şi la mănăstiri. Am fost în excursii cu grupuri de pelerini din oraş şi mi-a plăcut foarte mult”. După ce a terminat liceul la Bârlad a urmat Facultatea de Filosofie la Iaşi. “Mă atrăgea această ramură, citeam mult”. La scurt timp după ce a terminat şcoala a plecat la mănăstirea de maici Agapia. “Am ales să vin aici pentru că e o mănăstire veche, cu tradiţie. Mai fusesem şi la Sihăstria, în vizită”. Părinţii însă nu au fost de acord, dar cu toate acestea ea a plecat. Cel care urmează să fie primit în noul colectiv stă de vorbă mai întâi cu maica stareţă. “Am avut o discuţie cu maica stareţă. Eşti întrebat dacă eşti hotărât să rămâi, dacă eşti sigur că vrei să urmezi această cale. Sunt şi cazuri când nu eşti primit, destul de rare. Depinde şi de vârstă”. S-a întors la Bârlad, şi-a făcut un mic bagaj şi dusă a fost. O întreb ce satisfacţii are astăzi de la viaţa pe care o duce. “Faptul că eşti aproape de Dumnezeu, că eşti în casa Lui şi tot ce faci faci pentru Dumnezeu şi pentru sufletul tău, pentru viaţa veşnică, e mare lucru”. Cât de des se întâlneşte cu rudele? Părinţii i-au murit între timp, însă mai trăieşte sora sa, care o vizitează la mănăstire.
Cum decurge o zi la mănăstire
Se îmbracă numai în culoarea neagră. “În timpul zilei, la biserică purtăm rasa, camilafca, sau mantia, iar călugării dulame”.
O zi la mănăstire decurge după un tipic anume, respectat cu stricteţe în fiecare zi. “Mergem la slujba de dimineaţă, care durează de la şase la opt, după care fiecare merge la ascultare, la atelierele de confecţii, pictură, din mănăstire. Seara participăm la Vecernie, iar la sărbătorile importante avem şi priveghiuri”. Este de părere că dacă nu ar fi ajuns la un astfel de lăcaş sfânt ar fi fost o profesoară silitoare într-un sat din jurul Bârladului şi ar fi trăit dintr-o sumă de bani pe care şi aşa o primeşte la mănăstire. Doresc să aflu care e cuantumul îndemnizaţiei ce i se cuvine fiecărei măicuţe, dacă e mai mare decât salariul minim pe economie: “E o sumă suficientă pentru necesităţile fiecăruia”. Nu cu mult mai mare decât salariul minim pe economie. “Însă strictul necesar material deja îl primim în casa noastră”. {i se referă la mâncare şi alte lucruri trebuincioase.
Câte două maici într-o chilie, dar fără pisici sau alte animale
“Noi suntem în mănăstire ca într-o familie. Putem cere un supliment de bani dacă avem nevoie. Dacă ne trebuie ceva mergem şi-i spunem maicii stareţe”. Sunt curios să aflu dacă nu ar putea renunţa la această viaţă. “Nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fiu la mănăstire până în ultima clipă. Călugării nu renunţă aşa uşor. Unele maici mai schimbă mănăstirile”. “Salutul între călugări este blagosloviţi, adică binecuvântaţi, la fel cum e şi între maici şi un mirean. Sau Doamne ajută!”. O mai întreb pe Ada M. dacă nu-i lipseşte ceva acolo unde trăieşte. Poate ar fi vrut să aibă un copil, poate ar fi dorit să ţină pe lângă casă un câine sau o pisică. Dacă nu-i lipsesc cumva foştii prieteni ori amicii din copilărie. Aşa am aflat că în chilii călugării şi măicuţele nu prea se întâlnesc seara între ei. Unele maici stau chiar câte două într-o chilie în care nu se găseşte televizor. Aşa că ce să facă fiecare, se roagă cum poate, câte una sau amândouă odată. “Mie nu-mi lipseşte nimic. E greu să ţii o pisică în cameră”.
Nu-mi doresc copii, nici să călătoresc în lume
“E o viaţă diferită cea din mănăstire, mai ales în zilele noastre, când lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu. Se vede acest lucru şi prin faptul că vine mai puţină lume la mănăstire, dar şi prin faptul că lumea nu mai are aceeaşi căutare pentru Hristos ca înainte”. N-ar vrea să meargă la cinematograf sau să viziteze lumea largă? “Simt că fac ceea ce trebuie. Nu-mi doresc să călătoresc în lume. Când alegi monahismul ştii la ce şi pentru ce renunţi. În ce priveşte copiii la care ar putea cineva râvni, vin grupuri de şcolari vara la mănăstire în vizită. Mai vorbim cu rudele la telefon. Noi ne-am dori foarte mult ca oamenii să fie cât mai aproape de biserică. Să vedem că reuşesc mai mulţi să aibă o viaţă creştină, dar stăm la mila lui Dumnezeu. Călugării se roagă pentru lume”.
Shooting cu maicuţa Apolinaria
“Timpul liber îl folosim mai mult pentru rugăciune. Seara citim, ne rugăm. Viaţa de călugăr este între ascultare (muncă) şi rugăciune, care ar trebui să predomine. Însă trebuie să facem şi ascultare. Participăm la slujbele din biserică, după aceea e pravila de rugăciune pe care şi-o face fiecare la Liturghie. La noi, Sfânta Liturghie începe la 5.00 dimineaţă şi se termină pe la 8.00, după care maicile merg fiecare la ascultări, adică la atelierele unde sunt repartizate, pentru că fiind o mănăstire mare, sunt mai multe ateliere. De icoane, de veşminte preoţeşti, de tricotaje, de cojocărie, un atelier unde se lucrează covoare manual, altul de broderie manuală. Iarna lucrez la atelierul de croitorie: fac modele de broderie pe calculator pentru veşminte bisericeşti, avem o maşină de brodat industrială…”. Închei cu o şedinţă foto ca pentru vedete. Măicuţa Apolinaria nu se sfieşte, însă către final îmi spune că ea nu este o persoană importantă. Sunt marii duhovnici încă în viaţă. De la întâlnirea cu ei, chiar şi în ultimele clipe, nu ar trebui să lipsim. Secretele dezvăluite de Ada despre lumea din spatele camilafcei şi al vălului negru ar putea influenţa, de ce nu, viaţa multor tineri.
