Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum, după un an, lucrurile s-au mai așezat la Crevedia: sinistrații sunt priviți chiorâș de mulți dintre săteni. Că au bani de încasat după ce exploziile și focul i-au lăsat fără case. Societatea vinovată încă funcționează, în altă localitate, iar primarul, pe care unii voiau să-l jupoaie după tragedie, a câștigat din nou alegerile. La locul exploziei nu e niciun semn: nicio cruce, niciun monument care să aducă aminte de cei care au murit aici.
„Ei ne-au zis așa: să nu mai facem agitație, să nu mai ieșim la rampă. Că, pe urmă, or să ne despăgubească. Să nu mai dăm declarații la televizor, la presă, să nu mai facem vâlvă și or să ne dea toți banii. Iar când a venit rezultatul expertizelor cu cât costă totul, au făcut contestație în instanță”. Omul povestește dindărătul unui placaj cum a trecut anul peste iad. Că stă și acum în containerele trimise de stat după „Marea bubuială”, pe care le-a îmbrăcat în lemn subțire. Ba a pus și resturi de țiglă - ce a mai rămas după suflu - peste cutiile albe cu sigla Guvernului lipită pe mijloc. „Nu zic degeaba de iad. Când e cald afară, e cald și înăuntru, când e frig, aici e și mai frig. Dar, vă rog, poftiți”. Peretele de placaj are o ușă bătrânească, cu ciucuri antimuște, care se deschide într-un culoar cu linoleum pe jos. Tot ceva de la „recuperate”. În dreapta e un pic negură, se vede doar stema statului, cu acvila și scutul. Acolo e alt container cu rol de wc. O copilă lipăie desculță pe urmele unui cățel în lumina rece a neonului din prima camera - adică din primul container cu rol de dormitor. Aici, acoperișul s-a lăsat, iar imaginea pare de celulă, fiindcă pereții sunt tapetați din construcție cu ceva care duce cu gândul la camera de izolare de o vezi prin filme. Nu-s ferestre, e neon tip spital vechi și ceva ce pare burete care tapetează laturile. „Și așa stăm, șase suflete, de un an. Iar cu despăgubirile… v-am spus. Ne-au cerut să nu facem vîlvă. S-au văzut liberați, fără probleme și nu au vrut să plătească. Zice lumea pe aici, cică, ăștia vinovații își caută țări de unde nu poți fi extrădat. Până la urmă, instanța i-a obligat să ne despăgubească corect. Așteptăm, ce să facem”, zice omul în pragul coșmeliei jumătate de stat, jumătate a lui. Pe fundal, casa veche poartă urme de reparații. Dar tot nu se poate locui acolo. Când cu explozia, capul tractor al uneia dintre cisterne le-a intrat în sufragerie.
Al dracu’….
Acum un an, după cele trei explozii care răvășiseră nordul Crevediei, locul unde își avea sediul firma care se ocupa cu vânzarea de GPL era pustiit. Mai rămăsese atunci bucată de structură, niște stâlpi înnegriți de fum. Șanțurile erau loc de strânsură pentru resturi. Copacii erau negri, arși de tot. Și acum a mai rămas unul, n-a crescut frunză pe el. Aduce aminte de trecut, așa urât și înnegrit. Șanțurile sunt la fel - pline de resturi. De data asta, cu moloz și beton.
„Până acum am scos 34 de containere de beton și resturi. Noi le-am dus de aici, la groapă”, spune un vecin. În dreptul fostei stații GPL maidanul e plin cu bucăți de fundație, țevi, jumătăți de cărămidă. Tot ce s-a putut scoate și arunca în rigolă. Primarul, cică, nu zice nimic. Nici nu e la sediu, cineva zice că e pe teren.
În locul gardului spulberat de suflul exploziilor stă îngrăditură nouă, cu ștaif. Și poartă de fier forjat cu țepi și „dizain”. Așa zice unul din sat care trece cu bicicleta - „E frumos domnule. Gard scump. Și i-a pus și lu’ ăla. Vezi, e la fel. Norocos, ce să mai”. Biciclistul mârâie invidios pe proprietarul casei lipite de fosta stație. Sinistratul a ales varianta ca firma vinovată de dezastru să îi reconstruiască proprietatea. Biciclistul se uită mijit la țigla nouă, burlanele drepte și termopanele la culoare: „Al dracu’”. Nu zice la cine se referă, doar se îndreaptă în povestire: „A fost amărât ăsta, i-a distrus explozia totul. Iar ăștia cu buteliile i-au făcut gard cum au făcut la ei. Nu vezi, identic, la fix. Da’ nu m-ar mira, dacă vine vijelia, să se trezească cu acoperișul pe mijlocul șoselei. E prost, dom’ne”.
Împrejur, locurile goale ale căminelor făcute praf sunt singurele semne de aducere aminte. „Nu-i nici cruce, nici monument. Ce să mai vorbim? Astăzi, mamă, toată lumea e cu gândul la bani. Bani și iar bani”, zice o băbuță trasă mai spre magazinul cu de toate din intersecția unde acum un an era baraj de Poliție și Pompieri. Câteva luni, anul trecut, vizavi de locul exploziei, pe gardul unei case frământate de bubuială, era pus chipul unui bătrân. Fusese primul care murise. Nu de pârjol, ci de infarct când își văzuse soția arsă de vie. Femeia a apucat să mai trăiască ceva zile, apoi și-a dat duhul la spital. Iar o lumânare, atunci, fusese aprinsă în bătătura ruinei. Acum nu mai e nimic, nici rest de casă, nici portret de om mort nevinovat, nici măcar gardul nu mai există. A mai rămas doar poarta în mijlocul verdelui crescut sălbatic. „Și când te gândești că cei doi bătrâni au fost sprijinul patronului de la firma asta de le-a adus moartea. Că bătrânul mai lucra la firmă, la GPL, iar bătrâna era doica copiilor patronului. Alea mici erau tot timpul în grădina lor. Și nici măcar condoleanțe nu a trimis familiei”, își aduce aminte un sinistrat.
„Și când dai peste un animal te oprești să vezi dacă îl mai poți ajuta…”
Lângă noul gard al „firmei cu păcat” - cum zice una de vinde lumânările la pangarul bisericii din zonă, care se jură că s-a ținut odată slujbă pentru morții Crevediei explodate - se bocăne la o altă casă distrusă. Abia acum, când se face anul, se termină exteriorul. Proprietarul nu vrea în ruptul capului să fie subiect de reportaj. Ține la discreție, vorbește greu, privește doar spre gardul său. Spre deosebire de „vecinii de la GPL”, unde îngrăditura parcă lucește în soare, poarta omului a rămas ca atunci: ruginiu lins parcă de văpaie cu bandă galbenă de delimitare, pe care se mai vede doar cuvântul „Atenție!”.
Omul își începe greu povestea: „Când a fost cel mai rău? A fost mereu rău anul ăsta. Prima dată a fost când a explodat. Eram în curte cu frate-meu. Eu am intrat în casă să aduc ceva și atunci a bubuit. Am ieșit, l-am văzut pe el. Venea, așa, amețit, spre casă. Nu mai avea nimic pe el, hainele se topiseră. Îi mai rămăsese o mănușă - că lucram cu niște țevi - aia a fost singura parte care nu i-a fost arsă pe corp”. Fratele omului a fost unul dintre primii răniți trimiși „afară”. A ajuns în Italia, la spital specializat. Și atunci a mai fost o cumpănă: „Erau voluntari români care țineau legătura cu familiile celor trimiși acolo. Și m-au sunat, eu eram aici. Mi-au zis să vin urgent la spital că… se duce. Că e chestie de minute, ore. Și să fi avut avion privat și nu ajungeam. Vă dați seama ce a fost în sufletul meu”. Fratele a trăit, a avut zile, și a trecut prin sumedenie de operații. „Ars pe 80 la sută din suprafața corpului. Cine rezista?”, se întreabă omul cu ochii tot pe gardul cel vechi.
În vârstă, curat și simplu îmbrăcat, omul își spune greutatea cea mare: de când a fost ars de văpaie și a trecut din spital în spital, de fratele său nu s-a interest nimeni. „Nici el, vecinul. Și ne cunoșteam bine. Nu a pus nicio întrebare, timp de șapte luni nu a dat semn, nu l-am zărit”, zice omul - „Aveți permis? Știți… atunci când lovești un animal pe șosea, oprești. Te doare că l-ai lovit, cobori și vezi dacă mai poți face ceva, dacă îl mai poți ajuta pe acel animal. Ei, în cazul nostru, cu frate-meu în spital și acum, că nu poate să meargă, picioarele sunt afectate rău, patronul firmei nu s-a interesat niciodată de el”.
Omul spune că nu a cerut niciun ban celor vinovați, singura pretenție a fost să i se ridice casa la loc. În pauzele în care supraveghează muncitorii trimiși de firma vinovată merge la spital, la frate-său - „dacă nu era trimis în Italia, acum mă duceam la cimitir”. Bătrânul spune că n-a știut că a stat cu bomba la ușă timp de 7 ani. „Ei au pornit acum 11 ani cu o butelie. Au evoluat, au făcut stația asta care a devenit bombă. Și stau și mă gândesc: dacă atunci când au fost prinși cu nereguli și li s-a retras autorizația ar fi întrerupt activitatea, nu s-ar fi întâmplat asta. Care asta? Să-mi dea viața peste cap!”.
Bani și atât
Dintre sinistrați, doar doi au cerut să le fie refăcute casele, restul au vrut bani, despăgubiri. Unii dintre ei mai trăiesc și acum prin barăcile statului - „alea de le vezi pe la inundații”. Vizavi de epicentrul exploziei, unul - căruia suflul i-a umflat acoperișul - a pus mare anunț de vânzare în poartă. Sub căpriorii se vede crăpătură, dar fațada e nou vopsită. În curtea de lângă stau alte containere cu sigla Guvernului. Mai departe, în mahala, la cârciumă, explozia nu mai e subiect. Se vorbește de Ciucă și Ciolacu. Nici localele nu mai sunt de actualitate. „Primarul ne-a ajutat cu tot ce a putut”, spun cam toți sinistrații. Niciunul însă nu l-a votat. Sau, cel puțin, așa suțin.
Clienții cârciumii sătești sunt puși de acord: „Primarul e bun, presa e de căcat!”. Iar despre sinistrați nu prea vor să vorbească. Decât cu urmă de invidie: „Au luat cât să aibă pentru două vieți!”. Unul mai că zice că a dat norocul peste cei cu casele distruse - „au ăștia bani, acum, să ne îngroape!”. Concluzie: amărâții rămași fără case ori cu locuințe paradite sunt văzuți de mulți consăteni drept noii miliardari locului. Pe vremuri, cică, așa era văzut doar primarul.
În casa unde acum un an cabina unei cisterne era proiectată în living, televizorul era transformat într-o foiță subțire de plastic, iar la etajul - găurit ca la bombardament se ajungea greu, călare pe un maldăr de resturi, proprietarii povestesc cum au trecut prin „grozăvia ce a urmat”. După ce patronii stației GPL i-au amenințat că nu vor plăti nimic dacă vorbesc cu vreun reporter, s-a ajuns în instanță: „Am cerut o sumă bazată pe pierderile totale: casă, lucruri, bunuri. Ei au contestat, au încercat să anuleze expertizele spunând că la data construcției casei nu am avut autorizație. Până la urmă expertizele dispuse de instanță au fixat o sumă. Mai mare decât am cerut noi. Iar judecătorul a dat hotărâre. E definitive și irevocabilă. Dar nu am primit încă nimic”.
În Crevedia, la un an distanță de la tragedia care a curmat și a stricat sumedenie de vieți, nu se vorbește decât despre bani și imobiliare. Zona este la fel de mizerabilă ca atunci când resturile acopereau pârlitura din marginea șoselei. Primarul e nestingherit, patronul stației GPL tocmai ce a scăpat de control judiciar. Iar victimele au fost uitate.
