Glasul portului

de Florentin Coman | 03 Sep 2008 • 00:00

NU E BANC ● Cîndva italienii imigrau la Brăila, ci erau mai bine plătiţi ca acasă
Cu străzile sale care încep şi se termină pe malul Dunării, Brăila de azi trăieşte din amintirea unor vremuri de legendă. Prezentul nu e demn de trecutul idilic, dar spiritul Brăilei priveşte cu speranţă spre viitor

Cu rădăcinile înfipte de sute de ani în malul hrănitor al Dunării, Brăila de azi bîjbîie în negura vremurilor precum un orb bogat, rătăcit de propria moşie şi nevoit să se hrănească din mila trecătorilor pînă îşi găseşte drumul către casă. Fiindcă Brăila e ca o nucă: dacă treci de coaja anostă a prezentului, ajungi la miezul savuros al unui trecut de legendă. Aşezat pe un pinten de pămînt suficient de înalt cît să fie ferit de capriciile revărsării Dunării ce îl înconjoară pe jumătate, acest oraş a ştiut să profite de bogăţiile dimprejurul său. Din dreapta, fluviul i-a dat peşte şi s-a făcut drum de apă, spre lumea largă, din stînga au curs grînele cîmpiilor mănoase ale Bărăganului. Dar, la aşa o aşezare strategică, istoria nu a fost întotdeauna binevoitoare. Ştefan cel Mare a trecut Brăila prin foc şi sabie, cînd prosperitatea ei făcea de rîs porturile moldovene, iar pe urmă au venit turcii şi au luat-o în stăpînire pentru aproape 300 de ani, pînă în 1828, cînd a fost eliberată de ruşi şi returnată Valahiei. În timpul primului război mondial, oraşul a suferit cumplit sub ocupaţie nemţească pentru ca, 30 de ani mai tîrziu, să intre în regimul comunist, ce avea să-i distrugă personalitatea.

BURSA DE LA BRĂILA. Dacă Bucureştiul a fost, cîndva, micul Paris, Brăila a semănat, păstrînd proporţiile, bineînţeles, cu o micuţă Vienă. Asta se întîmpla în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, cînd portul dunărean dădea măsura unei economii româneşti în plin avînt. Prosperitatea venea pe Dunăre, cu banii armatorilor, care-şi aduceau navele aici, să le încarce cu tot felul de mărfuri. Întîi de toate erau cerealele, fiindcă preţul grîului era dat, pe plan mondial, de bursa de la Brăila, dar şi alte produse luau calea exportului: peşte, cărămizi, teracotă, ciment şi cîte şi mai cîte. Din furnicarul necontenit al portului îşi trăgea seva un oraş tot mai înfloritor. Casele armatorilor, moşierilor, industriaşilor, negustorilor, bijutierilor şi ceasornicarilor, împodobite cu porţelanuri, cristale de Boemia, marmură de Carrara, erau aliniate pe străzi şi bulevarde curate, întreţinute fără cusur. Orăşenii cei mai avuţi locuiau în vile cu portal de acces pentru trăsuri sau, mai tîrziu, automobile, iar în curţi aveau fîntîni arteziene. Doamnele îşi etalau toaletele la teatru, săli de bal sau seratele private din saloane unde se valsa pe acorduri de pian. Pare plictisitor, dar la Brăila nu era loc de plictiseală. În oraşul renumit pentru frumuseţea femeilor, cine voia aventură dădea o raită prin stabilimentele cu felinar roşu, vestite printre marinarii din toată lumea, care nu plecau de aici fără să înveţe să fredoneze "La noi, la Brăila, la tanti Elvira / Uşor se cîştigă lira", amintindu-şi nostalgic, pe întinsurile mărilor, de clipele dulci din compania profesionistelor plăcerii. Nici hoţii şi bandiţii Brăilei, cărora le-a fost căpetenie, pentru o vreme, Terente, cel cu bărbăţia ajunsă obiect de muzeu, nu lăsau să lîncezească acea societate pitorească şi plină de contraste. Furau, beau, violau şi se ascundeau pe baltă, printre stuf şi ţînţari, pînă îi dibuiau jandarmii şi îi legau în fiare sau îi împuşcau dacă nu se dădeau prinşi.

OAMENI, LEGI, MORAVURI. Brăila a dat lumii personalităţi ca actriţa Maria Filotti, soprana Hariclea Darclee, scriitorul Panait Istrati. Ana Aslan şi Mina Minovici s-au născut tot aici, ca şi Nedelcu Chercea. Acesta din urmă nu este la fel de cunoscut în lume, însă pentru oraşul dunărean este un adevărat simbol. A fost un filantrop care şi-a trăit viaţa, împreună cu soţia – Ana, după deviza "Nimic pentru noi, totul pentru patrie". Din averea lor considerabilă au clădit şcoli, dispensare şi biserici pe care le-au lăsat moştenire comunităţii. Pe vremea acestor oameni, Brăila era etalon de civilizaţie în Europa. Jazzman-ul Johnny Răducanu, şi el fiu al acestui oraş, îşi amintea, într-o emisiune televizată, cum mama sa a fost amendată de un poliţist îmbrăcat în uniformă spilcuită. Omul legii s-a legitimat politicos şi i-a înmînat sancţiunea, fiindcă venea de la piaţă ţinînd o gîscă vie de picioare, cu capul în jos, încălcînd astfel legea de protecţie a animalelor, ce funcţiona în oraş. Şi încă ceva incredibil: răsfoind presa locală, din perioada interbelică, poţi citi articole despre muncitorii din port care intrau în grevă din cauza italienilor. Peninsularii emigrau la Brăila şi erau dispuşi să lucreze pe lefuri mici, stricînd piaţa salariilor...

Vremurile idilice au trecut însă demult la Brăila. În timpul celui de-al doilea război mondial, tot mai puţine nave au venit după mărfuri, iar portul intrase în declin. După război, regimul comunist n-a fost în stare să îl revigoreze. Deşi, la prima vedere, măsurile luate de comunişti au dus la dezvoltarea fără precedent a industriei şi agriculturii, timpul a dovedit că investiţiile promovate de ei au creat o economie artificială, cu temelia şubredă. Balta Brăilei, altădată o sursă inepuizabilă de peşte, a fost îndiguită în mare măsură. S-a format astfel cea mai mare exploataţie agricolă din Europa, Insula Mare a Brăilei, de circa 70.000 ha, pentru care însă nu existau suficiente utilaje, iar porumbul se strîngea, toamna, cu militari şi cu elevi. Ca efect secundar, mare parte din apa care se revărsa din Dunăre în baltă, primăvara, vine acum în subsolul oraşului, făcînd terenul foarte dificil pentru construcţii. Tot în regimul comunist, Brăila a dat ţării excavatoarele de la "Progresul" cu care s-a lucrat pe toate marile şantiere. După ’90, utilajele nu au mai făcut faţă concurenţei celor produse în Vest, iar întreprinderea a ajuns în pragul falimentului. Astăzi este privatizată şi funcţionează la o capacitate mult redusă.

CICATRICILE VREMII. Cine vine azi în Brăila găseşte un oraş trist, înecat în praf şi zgomot de manele. Viaţa economică lîncezeşte într-o tranziţie fără sfîrşit, care nu-şi găseşte drumul spre succes. Pare că de vină sînt macaralele anchi-lozate din port, ce abia dacă încarcă o sută-două de nave maritime pe an, faţă de cele cîteva mii din vremurile bune. De fapt, de vină e spiritul brăilean, ce se încăpăţînează să nu se trezească la viaţă. Dintr-un oraş inovator, unde s-a folosit pentru prima dată în România betonul armat şi unde au funcţionat prima dată tramvaiul electric şi iluminatul stradal electric, acum nimic nu pare să mişte, să înflorească. Este vremea lucrului făcut prost şi fără temei. Străzile principale, ce încep şi se sfîrşesc la Dunăre, croite aşa pe vremea administraţiei ruseşti, de după ocupaţia turcească, sînt veşnic reparate şi veşnic pline de denivelări. Casele vechi din centrul istoric s-au păstrat, ca într-un mare şi inegalabil muzeu de arhitectură. Din păcate, majoritatea poartă pe faţadă cicatricele vremii, iar pe dinăuntru sînt vraişte, după ce comuniştii le-au naţionalizat şi au băgat în ele oameni de la periferia societăţii, care le-au jumulit de tot ce aveau mai de preţ. Firmele străine, tocmite pe bani europeni să reabiliteze infrastructura, lucrează exasperant de lent, ca într-un sat fără cîini din lumea a treia.

ĂSTA E PEŞTE? Nici oamenii nu mai sînt ce au fost. Mulţi dintre brăilenii de azi îşi fac titlu de glorie că nu au cei şapte ani de acasă. Civilizaţia pierdută se vede în veşnicele grămezi de gunoaie aruncate la colţ de stradă, dar şi în haitele de cîini maidanezi care iau în stăpînire oraşul după căderea serii. Spiritul lui Terente s-a cuibărit în proxeneţii cu ceafa groasă care trimit fete la produs în Spania şi care au ridicat Brăila pe locul trei în topul celor mai periculoase oraşe din România. Spiritul jandarmilor care l-au împuşcat pe Terente în cap nu se regăseşte însă în oamenii legii de azi, care se lasă luaţi la mişto de interlopi.

Nici măcar pescuitul nu mai e ce a fost la Brăila. Zecile de pescari amatori care îşi înmoaie undiţele pe malul Dunării plîng după capturile de altădată. "Ce, ăsta e peşte?!", ne-a zis Ştefania Tancu, arătîndu-ne, amuzată şi ea de o asemenea captură, o pungă cu cîteva fîţe. "Înainte prindeam cîte o sacoşă. Acum, dacă mai scot pe un fund de pungă. Nu mai e ce era odată, au golit Dunărea de peşte ăştia care dau la curent electric", adaugă femeia. Are 66 de ani şi pescuieşte cu undiţa de cînd era mică, iar microbul nu-i dă pace nici la bătrîneţe.

"Altfel nu-si băgau banii aici"

La Brăila, prezentul îşi bate joc de trecut. Dar, cu siguranţă, şi viitorul îşi va rîde de actualul prezent, fiindcă, în bătrînul port dunărean, speranţa refuză să moară. Deocamdată îşi hrăneşte rădăcinile din cultură şi hipermarketuri. Festivalul internaţional de canto "Hariclea Darclee", Festivalul internaţional de muzică uşoară "George Grigoriu", Festivalul de teatru "Zile şi nopţi europene" înviorează Brăila şi o scot din anonimat, preţ de cîteva zile pe an. La rîndul lor, hipermarketurile care răsar, unul după altul, la marginea oraşului
dau de înţeles că investitorii au încredere în potenţialul oraşului. "Ştiu ei ceva, că altfel nu-şi băgau banii aici", zic localnicii, nădăjduind la un miracol economic, marca Uniunea Europeană, care să le scoată oraşul din letargie.