În Calea Codrului stă Basmul Pădurii

Cel care şi-a pus iscusinţa de grădinar în slujba Regelui Carol I, şi anume Wilhelm Knechtel, a dovedit prin existenţa sa că, uneori, oamenii pot fi la fel de plăcut tainici precum florile, după cum aţi putut citi în Jurnalul de duminică de la 20 decembrie.

Grădinarul (aşa cum l-am supranumit, cu nedisimulată admiraţie pentru şaradele vremurilor) a continuat să trăiască discret la Sinaia. În casa sa desprinsă parcă dintr-un basm al florilor, aflată pe Calea Codrului, mai jos, printre primele case, strada pornind din faţa Pelişorului. Iată însă că pe un loc izolat, la începutul străzii al cărei nume aduce a cutezanţă haiducească, se află casa unde a trăit Wilhelm Carol Knechtel, fiul Grădinarului.

Un tip straniu, în sensul că nu se exterioriza, dar avea "metodele" lui pentru a lăsa să se înţeleagă ce bogată şi rară viaţă interioară are. Povestea casei şi a nu mai puţin interesantului său proprietar o ştie doamna Ioana Teodorescu, medic pensionar, înrudită cu familia Knechtel. "Te gândeşti cu nostalgie la lucruri pe care le-ai văzut demult"...

E normal ca doamna să se gândească cu nostalgie, deoarece, după cum spune, "mergeam cu mătuşile mele la Sinaia, în acea casă a unchiului meu Wilhelm Carol, de la o vârstă fragedă, până la vârsta de 12 ani în fiecare vară (Crăciunul şi Anul Nou nu le petreceam acolo). Am cunoscut-o pe Helene, soţia Grădinarului, era o femeie foarte frumoasă, chiar şi în etate fiind. Unchiul nu obişnuia să ne povestească despre tatăl său, mai auzeam câte ceva de la mătuşi". Discreţia s-a moştenit...

CU BONDARII
"Da, stăteam toată vara, luni în şir. Eu am fost de la 6 luni, dar normal că nu îmi amintesc de atunci (râde). Unchiul - Wilhelm Carol şi mătuşa - Matilda stăteau acolo vara, pentru că unchiul meu lucra, era entomolog." Wilhelm Carol Knechtel, fondatorul şcolii româneşti de entomologie agricolă în România, membru titular (1955) al Academiei Române. Fiul nu putea fi mai prejos decât tatăl. S-a născut la 28 septembrie 1884, la Bucureşti.

Intervenise, ca o ironie a sorţii, acea balcanică menajerie numită Bucureşti la naşterea lui, aşa cum intervenise la moartea tatălui său - Grădinarul, căruia nu i se ofilise floarea vieţii la Sinaia, ci tot în dogorâtorul furnicar. După absolvirea şcolii Centrale de Agricultură de la Herăstrău, Wilhelm Karl a fost trimis pentru perfecţionare la şcoala Superioară de Agricultură de la Hohenheim-Stuttgart.

În perioada 1918-1920 a ocupat postul de profesor de fitopatologie şi entomologie la şcoala Specială de Viticultură din Chişinău. S-a întors în anul 1921 ca inspector la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, fiind aproape toată viaţa consultantul acestui minister.

În 1924 a devenit şef al Laboratorului de Zoologie al Universităţii Bucureşti şi în acelaşi timp conferenţiar de entomologie la şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău. După înfiinţarea ICAR, în 1929, primul său profesor, Gh. Ionescu-şişeşti, fost coleg de studii la Herăstrău şi Hohenheim, i-a încredinţat conducerea sectorului de entomologie. Activitatea sa de aici a primit un evident caracter aplicativ, axându-se pe cunoaşterea şi combaterea celor mai păgubitori dăunători ai agriculturii. Printre lucrările publicate: volumul "Animalele dăunătoare şi folositoare agriculturii" (1938).

"Când eram eu copil, în '36, când m-am născut, avea casa, exista. Trebuie să fie construită prin anii '30, nu ştiu exact. Ştiu că îmi povestea mătuşa mea Matilda. Bunica nu mergea cu noi la Sinaia, pentru că era ocupată în Bucureşti, dar mătuşa mergea vara şi stătea cu noi. Stăteam toată vara, cât era posibil. Mergeam cu unchiul pe coclauri, lucrul lui era acolo, în poieni, în pădure! Umblam cu el mult după bondari, atunci lucra la un studiu despre rolul bondarilor."

Wilhelm Carol "zbârnâia", sever şi uşor morocănos, în căutarea simpaticelor insecte, părând el însuşi un mare Bondar! "Avea o plasă ca în Jules Verne! Mergeam prin iarbă şi ne uitam la flori. Umblând cu el, ştiam cam ce lucra. Bondarii îi prindea cu plasa, şi apoi cu un tampon cu vată cu eter îi punea în flacoane şi apoi îi scotea în laborator, îi aşeza pe placă de sticlă şi se uita la microscop la ei, îi studia. Ne căţăram în braţele lui să ne uităm. Mare lucru nu înţelegeam..."

Acest Bondar (căci dacă ne jucăm în şarade cu timpul numindu-l pe tatăl său Grădinarul, pe el de ce nu l-am numi Bondarul?!?) făcuse prima colecţie de Thysanoptere (insecte mici, foarte importante în polenizarea plantelor) din lume, pe care o avea în laborator, la Sinaia! "În faţa curţii Castelului se face un drum la stânga. E Calea Codrului. Acolo se află casa lui."

CASA
Şi dacă vila Grădinarului era desprinsă parcă dintr-un basm al florilor, casa Bondarului părea desprinsă dintr-un basm al pădurii: înconjurată de copaci în care se aflau căsuţe pentru păsărele, mângâiată de toanele vântului ce păreau uneori dezlănţuitele şoapte ale Valkiriei lui Wagner, şi învăluită de misterioasa impresie că nibelungii şi gnomii îşi ascund înţelepciunea sub pământul mirosind a proaspăt. "Noi, când ne duceam să ne jucăm prin preajma casei, ziceam că suntem oamenii pădurii!", îşi aminteşte doamna Teodorescu.

"Ce jucării aveam în general? Nişte jucării splendide. Erau nemţeşti, se asamblau, erau cuburi de lemn, colorate frumos. Le-am găsit acolo, erau ale vărului nostru. Nu cred că mai sunt acum acolo. Mai erau şi nişte lego de metal. Noi nu mai avem acum, nu mai există. Eu le-am prins, copil fiind... Erau mari, nişte bentiţe cu găuri în ele şi se prindeau cu nişte şuruburi şi exista un cleşte cu care se prindeau şi făceai tot felul de construcţii, ne ajuta şi unchiul."

Dimineaţa, soarele răsărea deasupra acestei case Basm al Pădurii. Camere mari, frumoase, luminoase. Deşi avea liniile rigurozităţii nemţeşti, era însufleţită de "amănunte" care îi dădeau un farmec deosebit. De exemplu, în casă puteai găsi geniala piesă de rezistenţă numită cadă stabilă (în zilele noastre, un element de suces al stilului vintage). O piesă de mobilier în sine, o minune din fontă, pe picioare, dar nu îngropată, ci mutabilă. "Ne simţeam foarte bine în acea casă.

Jos era «sol», nu demisol, direct din curte. Se chema Casa Cavalerilor. Erau două camere - una era cu o sobă ca la ţară cu plită şi cealaltă era goală, avea ceva paturi, dar era locul unde venea fiul lor cu colegii, de la schi, de pe munte, iarna, vara... Sus, între sufragerie şi bucătărie, era un oficiu. În acest oficiu se păstrau tacâmurile, porţelanurile şi serviciul de 24 de persoane. Aveau un serviciu foarte frumos, marca Zwiebelmuster. Un porţelan gros, alb cu desen albastru ca marea, tare, şi cu model cu ceapă! Bulbi de ceapă, coji desfăcute, flori de ceapă!




Era un serviciu foarte mare, se afla în nişte dulapuri înalte. Oficiul nu era ca un salon, era îngust şi lung. Pe toate părţile erau dulapuri. Serviciul era complet şi era folosit în fiecare zi la masă, nu era ceva tabu. Când eram mai mari, ajutam mătuşile să aşeze masa de prânz. Eram opt persoane într-o zi şi m-am repezit să scot opt farfurii, adânci şi mici. Le-am scos şi am vrut să le pun pe masă. Când le-am ridicat, le-am scăpat din mână şi s-au făcut ţăndări. Ei erau oameni severi, am înţepenit acolo. Mătuşa mea, care era în bucătărie, a auzit şi a venit şi n-a avut replică. A zis doar «e şi ea copil». Nu puteau fi refăcute."

Viaţa în casa de la Sinaia era austeră. "Unchiul meu nu era un sentimental, părea rece, era didact cu noi. În '44 murise vărul nostru - Ekkehardt (Hardy), băiatul lor (eu aveam 8 ani). I-a afectat mult moartea lui Hardy. El a murit locotenent. A fost împuşcat în genunchi de nemţi. Era la Vânătorii de munte, dar a luptat la Tulcea. L-au dus la Tulcea, la Spitalul Militar Românesc, dar unchiul meu ar fi putut să-l mute probabil la spitalul nemţesc, dar el nu a vrut. A zis că suntem români.

A fost uitat în camera de gardă şi a făcut cangrenă gazoasă la picior, i-au propus să îi taie piciorul, dar nu a vrut. Oamenii ăştia au rămas marcaţi pe restul vieţii de moartea îngrozitoare a băiatului. La un moment dat era la modă să faci spiritism, şi ei făceau. Se închideau în dormitorul de jos şi pe noi nu ne lăsau să participăm. Trebuia o masă rotundă, fără cuie de metal. Făceau şedinţe de spiritism rare. Noi coboram (era o scară frumoasă de lemn), ei credeau că dormim.

La dormitor erau uşi de sticlă. Ne căţăram pe o scară ca măcar să le vedem capetele, să vedem ce fac. Vedeam puţin, vorbeau şi erau în jurul mesei. Nu îndrăzneam să mergem mai aproape. Şedinţele de spiritism au început după '44, când a murit băiatul." Ca o coincidenţă, Regina Elisabeta - soţia Regelui Carol I, obişnuia să organizeze şedinţe de spiritism (conform memoriilor Reginei Maria) pentru a o putea contacta pe fiica sa, Maria, care murise de scarlatină la vârsta de numai 3 ani.

AMINTIRE
"Cel mai frumos lucru e legat de excursii. Unchiul ne-a învăţat să iubim natura cunoscând-o, s-o protejăm ştiinţific. Mi-a plăcut să adun plante, era foarte interesant pentru mine. Ne-a învăţat să mergem pe munte. Să ştii că mersul pe munte e cel mai frumos lucru pe care poate să-l facă un om. Am rămas de la el cu dragostea asta, îţi dă cea mai mare satisfacţie în viaţă. E fantastic! E cel mai mare dar pe care ni l-a făcut: să ne înveţe să mergem pe munte. Plecam pe la 4:30-5:00, se mânca foarte frugal. Plecatul de dimineaţă are un mare avantaj: vara e răcoare, vezi răsăritul soarelui, cum palpită viaţa în natură...

Era vremea stabilă, nu era aşa de schimbătoare cum a devenit în ultimii ani. Ne-a învăţat să nu bem multă apă pe munte, beam dimineaţa, când plecam, dacă puteam să ne abţinem pe parcurs era foarte bine. A fost un obicei extraordinar de bun. Ne-a învăţat cum să respirăm, cum să urcăm cu pas măsurat, cum să ne oprim la o oră, dar să nu te aşezi jos decât dacă vrei să mănânci la prânz..."

Uneori copiii se descurcau şi singuri: "Ne luam de mâncare şi ne duceam şi singuri dacă nu putea unchiul meu. După-amiază dormeam, că aşa era programul, citeam sau mergeam într-o vizită, de exemplu la profesorul Ionescu Siseşti - era destul de aproape. Nu era mult timp de stat în casă, era şi vremea frumoasă, ne plimbam. Dacă mergi pe Calea Codrului, pe la jumătate se face un drum spre stânga. Acolo, în cotitură, este o casă coborâtă mult sub nivelul străzii, foarte întunecoasă. Avea trei brazi în faţă. E casa profesorului Iorga, de unde l-au ridicat legionarii când l-au omorât".

EPOCA
Savantul Wilhelm Carol Knechtel a fost un mare iubitor al României, el este cel care a construit "Cabana Naturaliştilor" de pe Piatra Arsă şi Laboratorul de Entomologie de la Cumpătu (erau importante puncte de lucru în natură şi ţineau de Academia Română).

El era legat şi de naţiunea germană din care provenea (un mare număr de lucrări din cele peste 120 publicate au fost traduse în limba germană). Munca sa de înaltă valoare ştiinţifică a fost apreciată prin distincţii şi înalte titluri academice. În anul 1951 a primit Premiul de Stat pentru lucrarea asupra Thysanopterelor, iar în 1955 a fost ales membru al Academiei Române.

"Colecţia de Thysanoptere a ajuns pe mâinile cuiva care cred că a vândut-o pe bani serioşi în străinătate. Unchiul meu vorbea româneşte, era asimiliat şi era născut în România, dar sufletul lui a fost german. A fost foarte tare lovit şi ostracizat după '44. S-au purtat urât cu el pentru că era neamţ, de-asta s-a şi prăpădit. În '67 era academician plin, noi eram în Bucureşti, era iarnă. A venit supărat de la o şedinţă. Ne-a spus că primise premiul Academiei Române pentru o lucrare, şi în plină şedinţă a spus că vrea să doneze toată averea de la Sinaia şi Bucureşti Academiei.

Doamna Alice Săvulescu - directoarea Institutului de Biologie al Academiei - s-a ridicat şi a zis că Academia nu poate primi nimic de la un «fascist». . . S-a stins din viaţă în 1967. Între mătuşa mea şi el erau 30 de ani diferenţă. El a murit la 8 martie '67, ea la 4 august '67. Se cunoscuseră printr-o întâmplare fericită la Chişinău după primul război mondial şi alipirea Basarabiei. Generalul Broşteanu a făcut apel la voluntari pentru ocuparea catedrelor rămase libere o dată cu retragerea ruşilor.

Aşa au ajuns să predea acolo, temporar, profesorii I.C. Teodorescu şi Wilhelm Carol Knechtel. Matilda era sora Luciei - soţia lui I.C. Teodorescu, şi o însoţise pe soră la Chişinău. Tot acolo s-a născut şi băiatul lor, Hardy. Au fost legaţi afectiv, nu au supravieţuit unul fără celălalt...", îşi pleacă ochii distinsa doamnă Teodorescu, care a păstrat chiar prin felul său de a fi optimismul şi eleganţa unor vremuri seducătoare. "O treime din viaţa mea am trăit-o în altă epocă. Cumva am rămas în epoca aceea..."

Şi Valkiria şopteşte mai departe în pădure, iar nibelungii şi gnomii îşi ascund în continuare înţelepciunea sub pământ, dezvăluindu-se numai celor care ştiu să-i vadă. Noi ne-am întoarce în epoca aceea dacă ar fi cu putinţă, dar nu o putem face decât povestind despre oameni deosebiţi ai altor timpuri şi despre casele lor, la fel de speciale precum cei care le-au însufleţit.