Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Uitată de lume, cu bacilul bolii Hansen încă în sânge, bătrâna îl așteaptă în pustietate pe Mântuitorul: „...să fie, așa, ca în Scriptură, când Iisus a făcut o minune și l-a vindecat pe lepros”. Această variantă este cea mai probabilă pentru tanti Hima. Doctorii români fug ca dracul de tămâie când aud de Tichilești.
Pe coasta dealului urcă un drum scurt, care se termină printre copaci bătrâni într-o poartă de sârmă ruginită. De mult nu a mai venit nimeni pe aici, proaspete sunt doar urmele unor câini. După gard, în poiana ascunsă, sunt cruci vechi. Strânse unele în altele, mușcate de vreme. Cea mai mare e din ‘39. Numele s-a șters. Mormintele sunt unul în altul, ca și cum morții nu au vrut să se despartă. Sunt leproșii care și-au trăit toată viața, așa cum au putut, la Tichilești. Și după moarte, parcă, sunt ascunși lumii. Cimitirul a fost uitat, mai nimeni nu mai vine aici să aprindă o lumânare. La fel, uitați sunt și ultimii leproși care trăiesc în România: sunt nouă – cinci femei și patru bărbați.
Boala Hansen – lepra, în limbaj popular – este o afecțiune gravă ce poartă, încă, urme de mister. De ea se știe încă din antichitate, dar nici până acum nu se cunoaște clar modul de transmitere: unii spun că boala se ia, la fel ca gripa, prin aer, mulți spun că poți să te pricopsești cu ea doar la un contact direct, de lungă durată cu un purtător netratat. Lepra este o boală parșivă: perioada de incubație este de la un an la 20 de ani, iar semnele precoce se aseamănă unei sumedenii de alte afecțiuni. Lepra, astăzi, se tratează inclusiv în România, nu mai este ca acum câteva zeci de ani când bolnavii orbeau, le cădeau degetele sau nasul ori își lăsau bucată cu bucată centimetrii de mână sau picior sub fierăstrăul infirmierilor.
Lepra afectează nervii periferici ai extremităților; „degerai sau te înțepai în cui ruginit, făceai focul în sobă și te ardeai, nu știai. Doar te trezeai că degetele, mâna, piciorul s-au înnegrit ori supurează cu puroi și trebuiau tăiate. Din picior rămânea un ciot. Un sfert, trei sferturi....E forma aia urâcioasă. Oficiantul, așa îi zicea sanitarului, amputa”.
Domnica are cam 70 de ani, privește la fotografia alb-negru, veche, în care este prins un om: nu are ochi, picioarele nu mai sunt. A fost tatăl ei, unul din primii leproși din Tichilești care și-a ridicat casă aici. „Nu era un spital. Era așa, ca o localitate. Unde e centrul era dispensarul. Aveam căsuțe, cultivam plante, creșteam oi. Nimeni nu venea aici. Mergeam la dispensarul din centru pentru tratament, ăsta era singurul lucru care aducea aminte de lepră. Bine, și cum arătau oamenii. Mai ales la spălător, că nu puteau să facă baie singuri”.
Domnica s-a născut la Tichilești în 1946 din părinți leproși: tatăl adus din armată, mama trimisă din Argeș. Părinții sunt, acum, în cimitirul din deal – au singurele morminte făcute din piatră. Domnica a copilărit în Tichilești, apoi a plecat o perioadă cu boala stopată. A lucrat în Tulcea, are familie, acum s-a întors „pentru o revenire. Așa aș vrea eu: să mai reiau tratamentul”. Trăiește chiar în bojdeuca părinților, cu alte patru suflete: trei pisici și un câine. Singurii cu care poate schimba o vorbă, noaptea, când își aduce aminte de viață: „Eram aici 16 copii. Adunați laolaltă, din 181 de leproși. Toți 16 născuți aici. Ce să fie? Copilărie. Ce știam eu că tatăl meu orbise. Da, eram mai oropsită fiindcă tatăl meu era orb. Și nu avea cine să mă apere”.
Citește pe Antena3.ro
Liniștea din odaie
Pustiul Tichileștiului înseamnă o văioagă înfundată în dealurile Dobrogei, aproape de Dunăre. Cea mai apropiată așezare umană este Revărsarea, la vreo 4 kilometri - jumătate de drum de mers pe jos, prin noroi, hârtoape și șanț, și jumătate pe Județeanul pustiu ce duce la Tulcea. Ieșirea la șosea e punctată cu panou alb: „Spitalul Tichilești. Leprozerie”. Picioarele indicatorului au fost mâncate de rugină, cam cum mușcă lepra din călcâiul lui moș Grigore, de zace într-o odaie din lazaretul de mai încolo.
Spitalul a rămas, parcă, prins, departe, în timp. Doar drapelul albastru al Uniunii Europene strică imaginea de ani 40. Cei nouă leproși stau „la centru” în niște case-pavilion, construite în marginile unui careu. Fiecare casă are patru odăi: doi pași în lat, trei în lung. Ușile sunt ca odinioară, din lemn mâncat. Pe hol s-a pus gresie, este câte o chiuvetă și un aparat cu dezinfectant sau săpun. E liniște, e frig, se aud mâțele cum se sâsâie înghesuite una în cealaltă. Zăpada scârțâie în ger, de după o ușă se aude muzică populară. Casa e pustie, doar o cămăruță e ocupată: o bătrână șade în pat, ascultă hora. Bătrânei nu-i pasă că nu mai e nimeni în camerele de alături. S-a obișnuit singură-cuc de atâția ani. Lângă patul ca de campanie, pe o sobă de teracotă se încălzesc două proteze. Plastice care imită piciorul de la genunchi în jos. Tanti Maria nu mai știe de când le are. A mâncat boala din ea până la rotulă. Așa că viața ei înseamnă mai mult marginea patului.
Frică!
În camere identice stau și ceilalți bolnavi. Cu excepția Domnicăi, care mai doarme și prin bojdeuca veche, construită de părinți. Viața lor înseamnă mica odaie, icoanele și televizorul. În rest, nu mai e nimic. Patru oameni îngrijesc centrul: două asistente, o bucătăreasă și un zilier. E tura obișnuită la Tichilești. Doctor nu există. E doar un medic de familie care trece - zice managerul Tichileștiului - de două ori pe săptămână. Le prescrie medicamente pentru celelalte afecțiuni care i-au atins pe leproși, nu are specializare pentru a trata boala cea gravă. Anunțul de angajare a unui specialist a prins praf, nu a venit nimeni. Pustietatea, lipsa de cunoștințe în materie, poate, condițiile au lăsat locul gol. Iar leproșii își duc zilele doar sub atenția asistentelor, a managerului și „direct a bunului Dumnezeu”. Că nici preotul – zic leproșii - nu trece prea des pe aici.
Prin martie, anul ăsta, la Tichilești a ajuns o somitate în materie, profesorul Gomez, de la Fontilles. Spania și România sunt singurele țări unde mai existe leprozerii. La Fontilles trăiesc cam tot atâția bolnavi ca în Dobrogea. Spaniolul i-a consultat pe bătrânii de la Tichilești, a ajuns la concluzia că bacilul este în sânge, dar boala este stopată. „Și netransmisibilă”, adaugă Cristina, managerul spitalului. „Șefa” este economist de meserie, dar are habar de medicina mai dihai ca un rezident de specialitate. A trăit de mică în leprozerie, tatăl său a fost cel care s-a ocupat de economia lazaretului. Își apără pacienții cu îndârjire, chit că e vorba să obțină intrare într-un spital pentru consultarea vreunui lepros – mai sunt spitale care îi refuză din cauza fricii -, chit că trebuie să facă rost de lemne, să treacă iarna cu bătrânii în viață.
„Și nu înțeleg de ce. Uite, noi suntem aici de mici, aici ne-am trăit viața. Dar eu, care mai merg la Tulcea, îi văd. Văd semnele, le știu ca pe rugăciune. Există oameni cu lepră care nu știu că au boala și care sunt în libertate”, spune Domnica.
Acum câteva luni, într-un sat din partea Moldovei, a murit un bătrân, nimeni nu a știut cauza. În fotografii se vede cum omul nu mai avea două degete la mână, iar fața îi era desfigurată. Partea dreaptă a craniului era o învălmășeală de carne vie cu rană, ochiul era atins. Obrazul dispăruse, bube mari se întindeau peste ce odată era piele. Fotografia bătrânului seamănă izbitor cu pozele leproșilor din arhive.
Cum dor amintirile mai mult decât boala
„Cuvântul ăsta, lepră, este atâta de urât. Și copiii câteodată spun: «mamă, gândește-te și la noi». Când aude lumea că ești leproasă, se retrage. Și îmi dau seama că le fac greutăți”. Tanti Pașa este tristă – privește în jos, apoi la bibeloul ei, un cățel vesel din porțelan. Plimbă privirea pe fotografia din perete – neamul ei – și suflă: „nu mai vreau nimic decât să fiu liniștită. Vreau să fiu tratată, sunt tratată, mă trântise rău de tot. Am zis: cum vrea Dumnezeu. Vrea să mă ieie, să mă ia. Vrea să mă mai lase....”. Glasul îi tremură. La televizor unul vorbește de colinde.
Doamna își povestește trecutul, parcă este acolo. Își aduce aminte de copiii ei. Doi i-au murit. „La unul, am rămas cu imaginația că s-ar fi putut să aibă....” - rămâne cu privirea pironită și atinge patul cu mâna – „dar nu a vrut să vină aici. A refuzat. Apoi a murit. Îi ieșiseră niște bube pe corp și au pătruns dintr-o parte în alta. Parcă prin 2000 s-a întâmplat”. La Tichilești, doamna Pașa este din copilărie. A ieșit, apoi, și-a întemeiat familie. La bătrânețe s-a întors la Tichilești fiindcă „nu mai pot! S-a întors boala!”
La televizor cineva vorbește de greutățile vieții, că nu mai sunt bani. Bătrâna își ridică mâinile – „Cu mâna asta nu mai pot. Nu pot să țin, sparg tot. Mă doare”. Pașa se uită în trecut și parcă își vede viitorul: „Tata nu avea decât nasul un pic (afectat n.n). Dar degetele...degetele când le vedeam, eram copil...vedeam cum își pune degetele pe butuc și dădea cu toporul. Dădea până unde era nu mai era afectat. Începuse să putrezească, Doamne, și eu eram copil și vedeam cum își taie degetele cu toporul. Asta ne e soarta o tragem cum s-ar zice”.
„...și suflețelul meu va merge sus, iar trupul se va duce la cimitir. Să stea cu bolnavii”
Într-un pavilion, cam pe la mijloc de clădiri stă tanti Hima, cea mai veche a locului. Zice că bate spre suta de ani, la Tichilești a venit pe la sfârșit de ani 40. A văzut de toate, a avut prieteni prin mulțimea leproșilor. Acum nu mai e nimeni. Decât, în camera alăturată, fratele – nea Grigore. Bătrânul nu prea se mai poate mișca - pe lângă atingerea de lepră, a mai prins și un cancer. Stă acum cu gândul la Dumnezeu între două reprize de rău. Dă să vorbească un pic, apoi se lasă moale într-o rână. Nu mai poate.
Chipul are trăsăturile clare ale maladiei grave, iar cancerul i-a pigmentat pielea în galben. Dar bătrânul, cât reușește, vorbește: „Eh, era dezastru aici, era după război, nu era ca acuma. Îngrijire? Ce îngrijire? Ne dădeau ...să ne facem ce puteam de mâncare...eram 181...”. Bătrânul se lasă pe pat, nu mai poate. Încearcă să se sprijine de perna nouă, pusă sub carpeta țărănească frumos țesută întinsă pe perete, murmură ceva, se văd buzele cum se mișcă. Ochii îi sunt pironiți pe tavan, la radio curg știri despre politică. Pe un scaun de lemn aburește castronul cu mâncare proaspăt adus. Nu s-a atins de el.
De vizavi, din ușă, tanti Hima ar vrea să spună ceva. Se ține cu greu de ușă și își aranjează baticul. Ca și cum și-ar îmbărbăta fratele, pe care nu-l vede cum e spre sfârșit, îngaimă: „Să ziceți despre leproși că sunt oameni cumsecade. Eu nu am frică că mor. Am pe Domnul Iisus, suflețelul meu merge sus și trupul la cimitir. Cu toți bolnavii...”
Domnica, născută la Tichilești: „Și alții, liberi, sunt atacați de lepră. Dar ei nu știu!”
În capătul caselor-pavilion este o bojdeucă ridicată din pământ, tot prin 40. Părinții doamnei Domnica au construit-o. Sunt două odăi – „aici era mama, în astălaltă dormeam eu. Tăticul stătea în clădirea spitalului. Adică dormea noaptea, ziua venea aici. Nu aveam loc să stăm toți. Acum am rămas eu aici. Din 45 sunt aici”. Pe pereții vechi sunt fotografii alb-negru: cele mai multe cu tatăl Domnicăi. „La început mergea cu un baston. Apoi, în cârje, nu se mai putea ține pe picioare. Ambele tălpi erau afectate. I-au rămas, apoi, cioate”. Femeia povestește că a fost suspectată de lepră pe când tatăl său dăduse și în orbire. Avea 3 ani când i-au apărut primele semne. Punctele de pe piele i-au fost arse de către sanitarul unității.
Domnica e îmbrăcată toată în negru, mângâie poză cu poză viața din fotografiile puse pe pereți, printre covoare cusute: „Pe urmă m-au îndopat cu Șomogra. Un ulei rău. Nimeni nu putea să ia. Aveai reacții urâte pe urmă. Te tăvăleai pe jos de rău. Nici bolnavii gravi nu au reușit să ia. A! Știți cine a luat? Bătrâna Hima, s-a luptat și a luat – cea din casa de acolo”, arată Domnica spre camerele unde frații Hima și Grigore așteaptă să le treacă zilele. La fel ca și tanti Hima, Domnica știe cum este cu lepra: „Boala stangnează. Rana de lepră chiar dacă dispare, dacă nu te protejezi, ea reapare”. Și încheie ferm: „Lepra este percepută atât de urât de către oameni din prostie! De lepră nu se moare. Lepra se tratează. Sunt oameni care au lepră. Eu știu că în România nu sunt ăștia 9 leproși din Tichilești, de care se ferește toată lumea. Sunt peste 300. Lucru spus și de un profesor doctor de la București. Și alții sunt atacați de boala asta, dar ei nu știu!”
„Lepra e ca pușcăriașul recidivist: pleacă acasă după executare și se întoarce”
Pe aleea ce duce spre ieșire, chiar vizavi de tristețea vechiului spital părăsit, e veselie mare. E Grișa – tâmplar vechi, adus la Tichilești de vreo două ori – care se hârâie cu un angajat. Într-o geacă de piele neagră trasă peste un pulover, omul se hlizește și toarnă miștouri. Are spre 60 de ani, prima dată când a ajuns în Dobrogea era „mititel de 13”. Aici a făcut școala – 6 clase. Pe urmă a plecat. S-a întors după 1989, n-a mai plecat. Vorbește, dă din mâini. Stânga o ascunde repede, gest din obișnuință – nu mai are degete, în locul lor sunt niște cioturi groase. „Când eram mic se vedea. Mâna, fața..toate-rană. Fiind în creștere, cu tratament, am eliminat. Părțile pe care nu le simțeam eu acolo, erau alea albastre care putrezeau și cădeau. Dar bacilul s-a retras”.
Când vorbește, Grișa se bagă în tine, te atinge să îți arate cât mai bine ce bucată de carne a fost atacată și care a căzut – „unde să mă duc. Am 60 de ani. Cine să mă ia? Și boala asta e ca recidivistul. Ce e recidivistul? Pușcăriașul care pleacă acasă și apoi se întoarce la pușcărie. Așa e și boala asta, ca recidivistul”.
Grișa mormăie ceva – tot cu rânjetul pe fața brăzdată – despre „mezinul leproșilor”. E despre Lucian, care zice că are 55 de ani. „Cel mic” stă cuminte, la căldură, în camera lui, vede la televizor ce se întâmplă în lume. Are o durere: nu mai are cu cine să joace table. A venit prin ’90 la Tichilești, lepra i-a prins mâinile. Dar nu prea rău, acum poate să muncească. Cu ziua, că nu a apucat să facă decât cinci clase. Cât stă în pustietatea Tichileștiului își vede de sănătate, zice că bate kilometri cu bicicleta. Mai prin sat, mai pe la baltă. Nu crede nimic despre viitor și, sub icoana mare a Maicii Domnului de pe perete, știe clar că viața îi va rămâne în leprozerie: „Nu am pe nimeni”.
Lepra e mai puțin contagioasă decât hepatita
„Tichileștiul este un cuib retras în care pacienții își trăiesc liniștiți și protejați viața de zi cu zi. Pentru ei sunt 23 de angajați din care 6 asistenți medicali, 6 infirmiere, 6 muncitori calificați care asigură îngrijirea în permanență a celor 9 pacienți. Noi suntem acolo pentru ei, pentru a ne asigura că sunt îngrijiți și în siguranță. Că nu le lipsește nimic și că au sprijin în toate aspectele vieții lor. Sunt pacienți care nu pot să se hrănească singuri. Sunt pacienți care nu pot să meargă, trebuie să fie, în permanență, însoțiți, ocrotiți. Noi i-am ținut în siguranță și în timpul pandemiei. Spitalul din Tichilești este singurul din România care pe timpul Covid nu a înregistrat niciun caz. Atunci a fost o muncă de echipă, angajații au făcut ture prelungite de șapte sau de paisprezece zile, cu testare înainte de intrarea în tură. S-a putut evita aducerea în spital a virusului, astfel.
Pacienții de la Tichilești beneficiază de acces la toate investigațiile și intervențiile medicale de care au nevoie. Mai facem eforturi pentru atragerea de donații, sunt persoane fizice și societăți care ne ajută.
De-a lungul anilor, când pacienții de aici au ajuns la diferite unități sanitare au fost nevoiți să ascundă faptul că sunt leproși deoarece au existat situații în care li s-a refuzat accesul la actul medical din cauza acestei etichete de leproși. Din lipsa informațiilor, populația civilă continuă să nu știe de existența acestei boli și de faptul că, tratată, această maladie nu este contagioasă. Continuă să aibă o frică imensă și ceea ce se întâmpla înainte vreme – de la Hristos până acum niște ani - pare că nu se mai termină: leproșii sunt, încă, marginalizați”.
Cristina Lazarim, manager al Spitalului Tichilești.
