Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe drumul ce unduiește între Kronstadt și Hermannstadt, cum treci de cetatea Făgărașului (de vizitat), pe aripa stângă a cerului de toamnă se ridică o creastă - creasta Făgărașului - ce-și lasă la vale copiii cristalini pe care Oltul îi înghite hulpav. Trupurile lor, limpezite în spume albe și arome de gălbiori, se răsucesc însă fericite în sus, înainte de îmbrățișarea tulbure a vechiului Alutus. Pe un asemenea trup de apă și sclipiri am urcat și noi până în Porumbacu, așezare seculară, cuibărită în brațele de piatră ale Negoiului. Satul cu două albii (Sărata și Porumbacu) și-un castel de lut se prelungește astăzi până hăt, sub cetinile verzi, pensiuni, case de vacanță, hogeacuri și cuptoare de weekend adunându-se și adunând la pubele supraîncărcate urși bezmetici, izgoniți cu drujba din propriile rosturi.
Pâine și cârnați pe patru roți
Pe fețele luminoase ale Porumbacului, ici-colo, în furca ulițelor mari ori la răspântii noi, pe stâlpii ce poartă minunea electricității, dar și pe trunchiuri de molizi tineri sunt lipite afișe: „Atenție, zonă frecventată de urși!”. Din schiopătatul mașinii repezite (neinspirat) pe drumul forestier noi am zărit prin geam, într-o poiană de muri și urzici, două căprioare delicate, mamă și pui. Ne-am privit, ne-am zâmbit și ne-am despărțit voioși, înțelegând din pasul ușor al căpriorului că nu vom răzbi niciodată spre cabană cu piciorul înfipt în pedala ambreiajului. „Vă duc io până la Carieră, vă costă 50 de lei de persoană. Aveți și-un copil cu voi? Pentru el să-mi dați 30 de lei!”, ne-a lămurit scurt un lungan roșcovan, plin, cu ochi apoși și mâini înfășurate 20 de ore din 24 pe volanul autovehiculului de teren cu care-și câștigă pâinea (și cârnații, judecând după pântec).
Părințelu’ întreprinzător
Am făcut cale întoarsă în sat, am depus cuminte mașina în ușa bisericii (nu înainte de a constata înciudați avarierea botului de plastic al bolidului) și ne-am avântat, cu rucsacuri și portofele, pe banchetele Părințelului roșcovan, fără a înțelege, până la separarea potecilor noastre, dacă ghidul pe patru roți era popă de meserie, flăcău de preot ori pur și simplu își căpătase porecla în contul unui tic verbal („Doamne, ajută!”) ori al gesturilor închinate mecanic troițelor, turlelor și crucilor stinghere. Oricum, cu acest apelativ l-a firitisit (nu neapărat ironic) fiecare călător întâlnit în cei cinci (sau 7?) kilometri de piatră de râu bătută rău de-a lungul apei ce scobora dinspre cabana Negoiului.
Marmură pentru Casa Poporului
„Îi drumu’ prost? Păi, de zece ani nu l-a mai ’grijit nimeni, de când or ridicat microhidrocentrala asta aci, pă Porumbac. Vă las la Carieră, unde or scos, acu’ mulți ani, marmură pentru Casa Poporului. Până la cabană, de mereți bine, mai aveți două ceasuri în cap. La întoacere, de vreți să vă iau înapoi, îmi dați mesaj pă uațap și vin. 180 de lei în total. Hai, noroc!”. Părințelu’ ne-a întins o mână moale și dus o fost prin hârtoapele Porumbacului. A avut însă dreptate, în 125 de minute, chiar înainte ca seara rece de septembrie să ia în stăpânire Valea Sărății, am bătut în poarta Negoiului, la cabană, la 1.545 de metri altitudine.
Pupici revigoranți dinspre Cascada Sărății
Jos bocancii, sus crocșii, lipa-lipa până la etajul doi (există și pod mansardat), descălecare în sala de mese la o ciorbă fierbinte (și o bere rece), duș reconfortant în baia comună și somn de voie până-n pripa dimineții. La 11.30 am pornit, cu maximum cinci kilograme în spinare (haine de schimb, sendvișuri, fructe, apă, frontale etc.) și capul în nori spre inima de piatră a României. Până-n vârf, pe prispa Negoiului, ai nevoie de trei ore și jumătate (efort susținut). Dar socoteala e valabilă doar dacă ignori (aiurea!) miile de tufe de afine ce-ți șterg gleznele până-n scocul cascadei Sărății… „Uite, tati, ce babane am găsit aici, ce gust bun au, ce savoare!”. Aplecați din două în două minute deasupra fructelor mici, dulci-acrișoare, râzând cu dinți pătați în mov, traversând șaptesprezece podețe suspendate pe pereții verticali ai Șerbotei și roșind fericiți când despletirile Sărății ne trimiteau pupici revigoranți am ajuns la Piatra Prânzului, hotarul ce-i desparte (sau îi unește?) pe turiștii obișnuiți de iubitorii pătimași ai muntelui.
Alegeri la Piatra Prânzului
Până aici urcă tot omul, montaniard în bocanci ori subretă în balerini, desculț sau în patru labe. Dar de la Piatra Prânzului în sus, spre Acele Cleopatrei, Custura Sărății și strungile viclene ale Negoiului muntele alege singur. Iar noi am avut șansa să fim aleși. Am trepidat pe grumazul șistos, am plâns și am râs și ne-am îmbrățișat, ne-am încurajat și ne-am înfiorat razant cu brațele de fier ce veghează somnul de veci al temerarilor ghinioniști, crucificați în hăurile Negoiului, iar când, într-o ultimă smucire spre nori, am atins vârful, destrămând cu capetele noastre negurile și duhurile Făgărașului, am putut murmura spăsiți: „Acum ne simțim împliniți”.
200 de lei, pentru o cameră-sicriu
Pentru o noapte petrecută la Cabana Negoiu trebuie să scoți din buzunar 200 de lei, dacă preferi o cameră de două locuri. Bine, cameră de două locuri e mult prea mult spus. În fapt, este o „cameră-sicriu”, cu zece centimetri (!) între paturi, o masă șchioapă, un scaun (sau două, dacă ai noroc) de pe vremea lui Pazvante Chioru’ și un cuier lipsă.
20 de lei - o bere, 30 de lei - o ciorbă
Nu doar cazarea pișcă la pușculiță (la Cabana Negoiu). Pentru o ciorbă de perișoare (trei perișoare/porție) trasă la strachină mititică trebuie să achiți 30 de lei, iar pentru o bere banală, la sticlă de 0,5 litri, 20 de lei. Pe lângă ciorbă primești însă pâine din belșug și 4-5 ardei (minusculi) murați. De adăugat că alimentele, băuturile etc. sunt cărate la cabană cu ajutorul unor șenilate ultimul răcnet.
Atenție, se plătește cu „cash”!
Un alt aspect important - dacă treci pragul Cabanei Negoiu - este legat de modalitatea de plată a serviciilor. Dacă vrei să eviți surprizele neplăcute, ia-ți bani cash la tine, pentru că nu sunt agreate operațiunile cu cardul ori alte mijloace electronice de plată.
Curat-lună
O bilă albă pentru Cabana Negoiu o reprezintă întreținerea curățeniei. De fapt, în incinta refugiului montan este curat-lună, inclusiv la toalete (aspect rar în stabilimentele românești). Regula casei nu-ți permite să pătrunzi în cabană încălțat cu bocancii de tură, cu colțari, pioleți etc., ci în papuci. Da, chiar așa, accesul în cabană se face doar în papuci. Dacă nu ți i-ai adus de acasă, poți împrumuta o pereche la fața locului.
Conexiune cu două fețe
Un neajuns deloc de neglijat - dacă ai ales să te cazezi la Cabana Negoiu - este conexiunea anemică, intermitentă la internet. Deși mesaje scrise de gazde te îndeamnă amabil să selectezi rețeaua „Cabana 2” și să introduci parola magică „ilovecabananegoiu”, nimic nu funcționează constant. Rețeaua rezervată turiștilor răspunde cu mari și enervante intermitențe la solicitări. Așadar, dacă n-ai acces sau nu ghicești parola la „Cabana 1” - o rețea de mare viteză, se spune -, nu-ți face iluzii că ai putea să lucrezi, de pildă, la laptop ori să reușești să trimiți mai mult de două, trei fotografii prietenilor rămași acasă.
Evitați sfârșiturile de săptămână!
E greu să-ți iei liber de la serviciu în timpul săptămânii, așa că majoritatea iubitorilor de munte urcă în Făgăraș vineri seară sau sâmbătă dimineață. Atenție însă! Cabana Negoiu, de pildă, se transformă în weekend în discotecă. La propriu! „Jocuri de lumini, muzică de club, beție, mizerie și o gălăgie infernală. Un ochi n-am închis!”, ni s-a plâns o cățărătoare lovită de blestemul cazării la sfârșit de săptămână.
Anexa cu urs (ocazional)
Cazarea în anexele Cabanei Negoiu, deși mai ieftină, nu este o soluție lipsită de riscuri și inconveniente. „Am dormit o singură noapte într-o asemenea fundătură. E impropriu spus «am dormit», pentru că n-am închis un ochi toată noaptea. Când s-a luminat, pe la 5.00, am rupt ușa și am plecat buimaci spre creastă. Păi, cum să dormi când ne-am pomenit într-un pod cu mai bine de douăzeci de inși care se vânturau pe o ușă ce scârțâia din toate încheieturile ori de câte ori o împingeau întârziații, amatorii de clar de lună, clar de sticlă și așa mai departe?”, ne-a mărturisit un montaniard ce-a gustat din plin ospitalitatea cabanei de pe culmea Șerbotei.
Pipăieli în întuneric
„Colac peste pupăză - a adăugat acesta -, am fost avertizați că din când în când pe scara de lemn mai urcă și ursul. La orice zgomot suspect, cei din margine aprindeau frontalele, comentau în șoaptă, pipăiau în întuneric... Un coșmar!”.
