x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Necunoscutul Mihai Codreanu (2)

1
Autor: Viorel Ilişoi 06 Mai 2014 - 19:07
Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
Vezi galeria foto


(Acest text face parte dintr-o carte de reportaje, în lucru, ce va fi lansată în luna octombrie a acestui an la FILIT ‒ Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Prin acest proiect original, iniţiat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, susţinut de Consiliul Judeţean Iaşi, se urmăreşte promovarea celor 12 muzee literare ieşene.)

Sunt mulţi cei care îi spun Vilei Sonet, nu ştiu de ce, “Casa cu lei”. Printre ei, chiar un cunoscut epigramist ieşean, destul de bătrân ca să fi trecut măcar din întâmplare pe lângă vilă, dacă nu chiar s-o fi vizitat. Care spadasin al rimei din oraş nu şi-ar scoate pălăria în faţa maestrului? Cu siguranţă catrenele lui satirice, tăioase ca stiletul de Toledo, i-au fost model. Și cine n-ar vrea să vadă îndeaproape uneltele spadasinului orb? Explicaţia nu poate veni decât tot din direcţia restaurantului: cei ce ies de la  “Bolta Rece” binişor tulburaţi de vin pot să vadă lei în loc de buldogi. Și, în plus, “Casa cu buldogi” nici nu sună bine. Merge şi aşa, cum zice românul, cu lei în locul simpaticilor dulăi înlănţuiţi de veci: oricum e mai mult decât necunoaşterea totală.

Când era muzeograf la Vila Sonet, poetul Nicolae Turtureanu a propus o soluţie simplă pentru a scoate casa memorială de sub tirania restaurantului de peste drum: să unească cele două instituţii, la înălţime, cu un banner uriaş pe care să scrie: “Dacă vrei să nu simţi greul / Ce în lume te petrece, /Vizitează-ntâi Muzeul/ Şi rămâi la «Bolta Rece»!”. Însă, vai!, asemenea atâtor idei îndrăzneţe care se nasc din mintea neobosită a românilor, şi aceasta a murit nebăgată în seamă, încât şi acum toate drumurile duc la cârciumă, unde se şi înfundă, fără un minim ocol pe la casa poetului.

I-am spus amicului meu din Bucureşti despre această competiţie inegală dintre muzeu şi restaurant: micul David luptând, de data asta fără nicio şansă, cu praştia împotriva lui Goliat ‒ care-i face pe oameni praştie. Și măcar de-ar mai fi “Bolta Rece” o câtime din ce-a fost la vreme ei! Azi e o cârciumă oarecare, sugând cu paiul din gloria de altădată. Junimiştii, care dădeau cândva faima acestui loc, sunt azi doar nişte portrete naive pe pereţii restaurantului, figuri pocite de mâna unui pictor neîndemânatic, dar de o hărnicie de nestăvilit. Dacă n-ar fi scris numele sub fiecare tablou, n-ai ghici din prima ale cui sunt portretele. Pur şi simplu nu seamănă. Scriitorii mai vechi sau mai noi par toţi nişte oameni trişti, chinuiţi de pântecăraie, jenaţi de mâncărimi intime, ţinuţi cu sula în coaste la poză, în faţa pictorului. Poate nu e decât o strategie a actualului muzeograf de la Vila Sonet, Florin Buciuleac, căci el este autorul acestor portrete, de a-i goni pe clienţi din cârciumă ca să dea năvală peste drum, la muzeu. Dar dacă e aşa, atunci e o strategie proastă, fiindcă în continuare umbra “Bolţii” se întinde tot mai mare şi mai mare peste Vila Sonet. Pe clienţi nu-i alungă nici preţurile contondente, nici mahmureala chelneriţei şefe, nici kitsch-ul, reprezentat în gradul cel mai înalt, până la sperietură, de nişte scaune îmbrăcate cu huse fistichii, ca nişte cumetre la petrecerea de botez, gătite în acele rochii strălucitoare, ireale, făcute din feţe lucioase de plapumă.

De-ar fi ştiut Codreanu ce crunt va apăsa pe memoria sa cârciuma de peste drum! Nu i-ar mai fi căinat decăderea într-un articol din “Mişcarea”, în septembrie 1909. Atunci “Bolta Rece” nu mai era în casa veche, unde-şi făcuse celebritatea (va reveni acolo abia în 1966). Proprietarii o mutaseră în 1902 într-un local de pe strada Gării. Vad bun, însă cu muşterii de amestecătură. Banii curgeau, dar renumele de cuibuşor al scriitorilor murea sufocat de larma ignară a târgoveţilor însetaţi. Papionul zbură, iar eticheta fu înlocuită de ştersul grăsimii de la gură cu mâneca.  În 1909, când apărea articolul, în vechea clădire din Strada Rece funcţiona un atelier de cizmărie. “Nu se mai cântă astăzi pe-acolo ‒ scria Mihai Codreanu ‒, ci se suspină, nu se mai râde astăzi pe-acolo, ci se asudă de muncă, şi mai cu seamă nu se mai trăieşte, ci se vegetează.” Apoi, având parcă o premoniţie, se întreba: “Vor continua oare moştenitorii comerţul, şi, dacă-l vor continua, avea-vor ei îndemânarea vechilor proprietari? Sau firma va fi vândută cine ştie cărui cârciumar de rând, chip comun, punând astfel o prăpastie între ce va fi şi ce a fost odată vestita «Boltă Rece»?”.

Gură pocită ai avut, Maestre!

‒ Eu aş pune câteva poezii din astea mişto pe o muzică faină, folk sau ceva, şi aş băga o staţie la muzeu, să cânte toată ziua, să audă tot poporul care trece pe aici. Pun pariu că dacă auzi versurile astea cântate, la cât sunt de faine, îţi rămân în cap şi începi să le fredonezi.

Prietenul din Bucureşti, după ce şi-a pus burta la cale, pare să ţină cu Vila Sonet. Începe să fredoneze, citind din carte, pe o melodie improvizată: “Dac-aş putea să plâng ca altădată,/ M-aş afunda-n durere ca-ntr-o mare”…

‒ Muzica îţi vine singură, se cântă singurică. Ce bine ar suna pe chitară! Păcat că e aşa de necunoscut poetul ăsta.

‒ Dar Mihai Codreanu nu este, totuşi, “aşa de necunoscut”, prietene! Nu-i o vedetă la modă. Nici fotbalist, nici star rock, nici erou naţional. Nu e nici Mihai Eminescu, să-l ştie tot românul măcar după chipul de pe bancnote, nu e nici măcar un autor din manualele şcolare, să rămână agăţat ca o scamă colorată în memoria absolvenţilor. Vecinii lui de pe străzile apropiate, taximetriştii, ieşenii de toate rangurile şi de toate vârstele, oameni cu o carte citită sau cu rafturi întregi, care trec pe lângă Vila Sonet şi se întreabă ce-o fi cu statuia din faţă ‒ toţi aceştia nu-l ştiu. Dar e cunoscut acolo unde trebuie să fie cunoscut şi de cine trebuie. Pentru că poezia nu e un bun de larg consum. La micul dejun oamenii nu ciugulesc în mod obişnuit gustărele din saramura istoriei literare, nu-şi asezonează ciorba de burtă cu pagini de critică şi nici cu reviste de cultură nu se desfată, la cină, înainte de a adormi legănaţi de muzica versurilor.

Acum o sută de ani nu era “aşa de necunoscut”. Oraşul era mai mic şi cu siguranţă mai atent cu scriitori săi, cu oamenii săi de cultură. Unde mai vedem azi ceremonii publice în cinstea unui scriitor care a produs un eveniment literar? Când s-a mai pomenit în epoca noastră ca municipalitatea să-i ofere unui scriitor important un loc de casă? ‒ în semn de recunoştinţă, dar şi pentru a-l fixa, pentru a-l păstra în oraş.

Dacă întrebai pe cineva unde stă Mihai Codreanu, ţi-ar fi răspuns. Pe strada Lăpuşneanu, în curtea actualului Muzeu al Unirii, palatul în care Alexandru Ioan Cuza a locuit între 1859 şi 1862. Acum o sută de ani, în 1914, în palat era sediul băncii Creditul Urban, care a deţinut clădirea între 1886 şi 1937. În fundul curţii se găseau nişte case modeste ‒ foste grajduri, foste locuinţe ale servitorilor din istoria deja seculară, atunci, a palatului. Mihai Codreanu ocupa un apartament mic, întunecos, în care era “o apariţie de stafie sumbră şi tăcută”, ticsit de mobile ţărăneşti, mirosind a vechi ‒ aşa cum îl descrie Demostene Botez în “Memoriile” sale. În fiecare zi, la anumite ore, putea fi văzut trecând pe strada Lăpuşneanu; oamenii îl ştiau şi se fereau discret din calea lui. Nu vedea bine, doar nişte umbre mişcătoare, prin noianul cărora străbătea cu siguranţă, ca un crucişător prin valuri.

Demostene Botez îşi aminteşte: “Când mi l-a arătat pentru prima oară un coleg, pe strada Lăpuşneanu, m-a surprins cât de bine corespunde închipuirii şi imaginii pe care mi-o făcusem: un om mai degrabă înalt, slab, ostentativ de drept la trup, şi doar cu capul aplecat, ca de propriile gânduri, ca al unui violonist pe coapsa viorii, cu figură de medalion, cu faţa de-o albeaţă aproape maladivă, cu mersul încet şi parcă nesigur, cu ochii ce păreau gri, fixaţi într-o depărtare nesfârşită, într-un gol îngrijorător, ş...ţ cu buzele mereu în mişcare, de parcă omul ar fi vorbit în şoapte, însemnându-şi gândurile; întotdeauna singur, întotdeauna pe trotuarul pe care era mai puţină lume. Mergea în linie dreaptă, ca şi cum ar fi mers pe o punte, şi cu multă grijă de cei care fulgerau grăbiţi pe de lături”.

Aşadar oamenii îl ştiau. Figura de statuie mobilă, alura lui rigidă de catarg umblător, ţinuta impecabilă se făceau remarcate zilnic prin centrul oraşului, unde lumea bună se amesteca într-un şuvoi necontenit cu plebea ieşită din cartierele sordide ca să caşte gura la vitrinele bogate din strada Lăpuşneanu.

Era cunoscut acum o sută de ani ‒ cum arată, cu ce se ocupă, unde locuieşte, ce tabieturi are, că poartă perucă ‒ mai ales pentru că 1914 a fost anul lui de maximă glorie literară. Atunci îi apare volumul de sonete “Statui”, o sforţare lirică fără egal în chinga celor 14 versuri endecasilabice, primit cu elogii de criticii şi de poeţii importanţi ai vremii, evenimentul literar al anului. În noiembrie este distins cu ordinul Bene-Merenti Clasa I pentru merite literare. Decretul regal poate fi văzut în casa memorială, pe perete; impresionează prin simplitatea şi nobleţea aspectului, prin distincţia seniorială a formulării, evocând vremuri şi oameni învăluiţi de nostalgia noastră, cei de azi: “Ferdinand I, / Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României/ La toţi de faţă şi viitori, sănătate. / Dorind a da o probă de a Noastră bunăvoinţă/ Domnului M. Codreanu/ pentru merite literare/ Noi îi conferim medalia Bene-Merenti Clasa I/ Drept cărei dăm acest brevet subscris de Noi şi învestit cu regescul Nostru sigiliu/ Dat în Bucureşti, la 26 noembre 1914”. Și tot în noiembrie 1914 devine, prin concurs, profesor la Conservatorul de muzică şi de artă dramatică din Iaşi.

Drumul până la acest vârf a fost greu. Pierderea treptată a vederii nu l-a scos din rândul bărbaţilor utili urbei lui şi ţării, ci, dimpotrivă, l-a ambiţionat. N-a stat la mila niciunui binefăcător ca să-şi trăiască liniştit zilele şi să îşi scrie opera. Azi, când încă ne mai luptăm pentru drepturi elementare ale nevăzătorilor şi ale altor persoane cu dizabilităţi, ‒ cum li se spune semenilor noştri în limbajul corectitudinii politice ‒, pare aproape de necrezut că la începutul secolului trecut un om ca Mihai Codreanu, care nu-şi vedea vârful ghetelor, a putut ocupa funcţii dintre cele mai înalte: avocat, profesor universitar, rector al Conservatorului, director de teatru, inspector în Ministerul Cultelor şi Artelor.

 A venit pe lume în Iaşi, pe 25 iulie 1876. Tatăl său, Constantin (Costache) Codreanu, originar din Târgu Ocna, era judecător, preşedintele Secţiei a III-a a Tribunalului Iaşi, şi profesor de latină la Liceul Naţional. Frumoase vremuri, am zice, când judecătorii veneau din facultate cu o solidă cultură clasică şi nu le era pusă la îndoială integritatea dacă luau două lefuri de la stat. Tatăl moare de tuberculoză pe 2 septembrie 1877, când băiatul abia a împlinit un an şi cinci săptămâni. Poetul nu are amintiri cu tatăl său ‒ şi ne imaginăm ce gol chinuitor înseamnă asta pentru un om lipsit de vedere, cineva care în lunga noapte a cecităţii se retrage adesea în culcuşul memoriei, reciclându-şi amintirile cele mai neînsemnate pentru a-şi ţine viu universul interior.

Era vremea unor prefaceri mari. Ridicându-se din genunchi, ţara îşi declarase independenţa faţă de Imperiul Otoman, la 9 Mai, prin vocea lui Mihail Kogălniceanu, şi se afla în plin război. Vasile Alecsandri, bardul naţional, cânta în poeme patetice eroismul soldaţilor români, Nicolae Grigorescu îi eterniza în pânzele lui. Războiul a lovit toată ţara, rănile lui s-au vindecat greu, dar Mihai Codreanu îşi aminteşte că a avut o copilărie lipsită de griji, într-o casă înstărită. Însă raiul copilăriei, pe strada Petru Rareş, cu profesori particulari, avea să-şi zăgăzuiască nu peste multă vreme râurile de lapte şi de miere. Spune Mihai Codreanu în “Amintirile unui vechi profesor”, articol scris la 80 de ani ‒ când, năstruşnicul, a scris şi acel sclipitor sonet ce nu poate fi predat la şcoală: “Rămăsese (de la tată, n.a.) o brumă de avere, pe care mama o încredinţase spre fructificare unor cămătari. Aceştia, însă, au chivernisit-o atât de «bine», încât la adolescenţă m-am trezit sărac lipit pământului”.

Despre Mihai Codreanu nu se mai ştiu multe lucruri: unele nu au fost scrise ori nu s-au păstrat, altele sunt risipite prin memoriile contemporanilor, prin ziarele vremii, lăsând în jurul lui un gol ce trebuie odată şi odată umplut cu o monografie atotcuprinzătoare; dar că era un zgârcit, asta se ştie. Mereu se plângea că n-are, că n-are. Zgârcitul vede gologanul din mâna altuia cât roata carului, dar pepita din propria pungă i se pare fir de nisip. Aşa că n-ar strica puţină circumspecţie când îl vedem lamentându-se că în adolescenţă a rămas “sărac lipit pământului”.

Perioada aceasta de sărăcie lucie nu e cumva aceea în care junele, neastâmpăratul Mihai Codreanu sărea ca broasca pe nuferi de la un liceu la altul? Inamic înfocat al disciplinei severe din şcolile acelor vremuri, îl vedem: de la Iaşi, ţup! la Bacău, apoi ţup! la Bucureşti. Și puţin mai tîrziu, în 1900, cu un salt uriaş, îl regăsim la Paris, pe cont propriu, urmându-şi marea pasiune: teatrul. Proaspătul licenţiat în Drept la Universitatea din Iaşi colindă sălile de spectacol şi ia lecţii particulare de actorie de la legendarul (Eugène Charles Joseph) Silvain. Acesta, un fel de Radu Beligan al lor, (dar nu atât de longeviv: 1851-1930), după un debut timpuriu, triumfase pe scena Comediei Franceze şi devenise societar al ei în 1883, la numai 32 de ani. Lecţiile cu marea vedetă a Franţei numai ieftine nu puteau fi. Iar cine şi le permitea numai sărac lipit pământului nu era. Codreanu exagerează. Însă nici din cale afară de bogat nu se poate spune că a fost.

Cu doar un an înainte de călătoria lui la Paris, pe 3 mai 1899, tânărul Mihai Codreanu se adresa directorului Teatrului Naţional din Iaşi: “ş…ţ vă rog a mă angaja ca gagist pentru sesiunea viitoare 1899-1900”. Gagist, adică un fel de actor de umplutură, o slujbă temporară şi nu foarte bine plătită. Originalul cererii se găseşte la Arhivele Statului din Iaşi, fond Teatrul Naţional, dosar 110.

Tot de la Arhive aflăm că încă şi mai înainte, pe 11 octombrie 1896, Codreanu semnează următoarea cerere: “Domnule Director,/ Vă rog să binevoiţi a mă înscrie la concursul pentru postul de ţiitor de registre vacant la serviciul comptabilităţii./ Primiţi, vă rog, asigurarea consideraţiunei mele./ Mihai Codreanu/ student în drept/ 1896, 11 octombrie/ Domnului Director al Creditului Urban Iaşi”.

Director al Creditului Urban era nimeni altul decât Vasile Pogor. După cum reiese din dosarul de la Arhive, Pogor a angajat mai târziu pe altcineva în acel post, un anume Ioan Bădărău, pe care istoria nu-l va reţine decât pentru momentul când viaţa lui de conţopist incolor s-a intersectat într-un dosar birocratic cu strălucitorul Mihai Codreanu.

Tot la Pogor ajunge şi altă cerere, din 19/31 august 1899: “Domnule Director,/ Subsemnatul M. Codreanu, student, vă rog să binevoiţi a mă numi în postul de copist vacant de la 1 septembrie în cancelariile ce dirijaţi./ Primiţi, vă rog, d-le Director, asigurarea prea distinsei mele consideraţiuni./ N.B. Alăturez aici şi diploma mea de bacalaureat”. Nici de data nu are mai mult noroc. Pogor trimite cerera către şeful Cancelariei, iar acesta pune o apostilă ironică (“Nu ştiu să fie vreun post de copist vacant de la 1 septembrie a.c. în cancelariile Creditului”) şi îi returnează petentului actele depuse.

Vedem, aşadar, un tânăr sărac, vânând cu insistenţă aproape disperată diverse posturi derizorii, unele chiar inexistente!, dar care trece prin trei licee din tot atâtea oraşe, pe urmă e ţinut în patru facultăţi simultan, cu cheltuielile aferente, după care ajunge, moţ, la Paris, în marile săli de teatru.

Dr. Remus Zăstroiu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Filologie Română “A. Philippide” al Academiei Române, din Iaşi, este de părere că nici în copilărie şi nici mai târziu Mihai Codreanu nu a fost, cum singur spunea, “sărac lipit pământului”. Cercetătorul nu s-a ocupat în mod deosebit de viaţa sonetistului şi recunoaşte că nu face decât să rarefieze cumva bezna din jurul lui cu lumina difuza a unei supoziţii rezonabile, în lipsa unei dovezi certe. Nu că această dovadă n-ar exista, dar încă nu a fost produsă. Probabil nu a fost considerată utilă pentru posteritatea literară a lui Mihai Codreanu, scriitor care încă îşi mai aşteaptă exegetul devotat.

Este greu de crezut că Mihai Codreanu a crescut în sărăcie, susţine Remus Zăstroiu, chiar dacă a rămas fără tată. Pentru că venea dintr-o veche familie moldovenească înstărită, devenită o familie liberală puternică şi bogată.
(Va urma)

_________________________

Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)




 



Mai multe titluri din categorie

Îmblânzitorul de iguane

Îmblânzitorul de iguane
Galerie Foto Costa Rica este pentru noi mai mult o țară spre care s-au îndreptat cetățeni români certați cu legea. Pentru lumea largă este Elveția Americii Centrale! O țară excelent organizată, cu oameni care nu vor să...

Cum a construit fiul unei spălătorese din Paris imperiul bijuteriilor Cartier 

Cum a construit fiul unei spălătorese din Paris imperiul bijuteriilor Cartier 
Galerie Foto Louis-François Cartier a fost unul dintre cei cinci copii ai unui veteran al războaielor napoleoniene și al unei spălătorese. Condițiile financiare precare l-au determinat pe tatăl Pierre să-l angajeze pe...

Legenda crucilor din piatră doborâte cu excavatorul de slugoii lui Ceaușescu

Legenda crucilor din piatră doborâte cu excavatorul de slugoii lui Ceaușescu
Galerie Foto În demența anilor ’80, când cultul familiei Ceaușescu sfida ridicolul într-o Românie anesteziată de balivernele (in)egalității sociale, o vizită-fulger a cuplului dictatorial în zona Subcarpaților de...

ROMATSA, contract de pază pe trei ani cu firma fostului viceprimar general PDL

ROMATSA, contract de pază pe trei ani cu firma fostului viceprimar general PDL
Galerie Foto Aproape 6,3 milioane de lei urmează să fie încasate, de la ROMATSA, de două companii de pază, cu acționariate interesante, în urma unui contract parafat la finalul lunii septembrie, pentru monitorizarea a 12...

Guvernul „Zero II” vrea să bage ONG-urile în campania de vaccinare. Sondaje, apoi cu forța sau sancțiuni

Guvernul „Zero II” vrea să bage ONG-urile în campania de vaccinare. Sondaje, apoi cu forța sau sancțiuni
Galerie Foto Proiectul de program de guvernare cu care Dacian Cioloș s-a prezentat, luni, la Palatul Cotroceni și pentru care a primit, teoretic, undă verde din partea președintelui Klaus Iohannis să încerce să constituie,...

Bruxelles-ul ne pune la treabă. Noi nu avem nici bani, nici muncitori, dar avem strategie 

Bruxelles-ul ne pune la treabă. Noi nu avem nici bani, nici muncitori, dar avem strategie 
Galerie Foto Mâine, 14 octombrie, Direcția Generală pentru Energie (DG Energy) va prezenta propunerile și evaluările de impact ale Comisiei pentru Economie, Cercetare și Energie (ITRE) din Parlamentul European în vederea...

Politicienii toarnă peste sărăcia din Valea Jiului veșnica recunoștință 

Politicienii toarnă peste sărăcia din Valea Jiului veșnica recunoștință 
Galerie Foto La 44 de ani de la revolta minerilor din Valea Jiului, politicienii și-au adus aminte să le aducă un omagiu celor care în vara anului 1977 au avut curajul să-și strige nemulțumirile față de condițiile de...

Povești de ambulanță și dric, în cea mai infectată comună din România

Povești de ambulanță și dric, în cea mai infectată comună din România
Galerie Foto Călugăreni – Prahova este un mic sat ascuns printre dealuri, așezat în coasta Mizilului, la vreo 90 de kilometri de București. De prin 1800, oamenii de aici și-au trăit viața în liniște, aproape neștiuți...

SRI și SPP se pregătesc de dezastre, inclusiv de atacuri nucleare sau radiologice. Guvernul Cîțu bagă 213 milioane în dotarea acestor servicii

SRI și SPP se pregătesc de dezastre, inclusiv de atacuri nucleare sau radiologice. Guvernul Cîțu bagă 213 milioane în dotarea acestor servicii
Galerie Foto Cu doar două zile înainte de ruperea coaliției de guvernare, în 29 septembrie, premierul Florin Cîțu a semnat, împreună cu secretarul de stat în MAI, celebra Ștefania Gabriella Ferencz, supranumită și...

Paradisul dintre Americi

Paradisul dintre Americi
Galerie Foto Panama, o țară cu iz exotic, miros de bani și aer de prosperitate. În decembrie 1989, președintele Republicii Panama, Manuel Noriega, este arestat de forțele armate americane și pus în custodia unei închisori...

Iohannis se poate plimba cu mașina electrică, pe sub pământ, de acasă la Palatul Cotroceni şi la Casa Poporului

Iohannis se poate plimba cu mașina electrică, pe sub pământ, de acasă la Palatul Cotroceni şi la Casa Poporului
Galerie Foto Jurnalul și editura Hoffman vă oferă începând de miercuri, 13 octombrie, o carte specială, cu o temă nemaiabordată până în prezent. „Buncărul președintelui” e povestea fascinantă a lumii de sub...

La Automecanica Moreni, războiul directorului cu muncitorii costă 80 de euro/oră

La Automecanica Moreni, războiul directorului cu muncitorii costă 80 de euro/oră
Cei 300 de angajați ai societății Automecanica Moreni acuză conducerea fabricii că nu respectă prevederile contractului colectiv de muncă în ceea ce privește salarizarea. Ei au cerut intervenția ministrului...

O călătorie cu trenul lui Nicușor Dan. Din birourile SPP, în curtea clanului Ștoacă 

O călătorie cu trenul lui Nicușor Dan. Din birourile SPP, în curtea clanului Ștoacă 
Galerie Foto „Ce înseamnă tren metropolitan? Înseamnă că dacă locuieşti în Ilfov şi lucrezi în Bucureşti (…), te urci în trenul metropolitan şi cobori la Gara de Nord sau în Pipera, sau la AFI Cotroceni. Înseamnă ...

Breaza, potirul din care picură vinul globalizării

Breaza, potirul din care picură vinul globalizării
Galerie Foto Un zvon neliniștitor a tulburat încă de săptămâna trecută viața viticultorilor din sătucurile luminoase culcușite la sânul pietros al Istriței, pe culmile dinspre Ploiești spre Buzău la poalele cărora...

VIDEO Dezastrul urbanistic, protejat de o legislaţie haotică

VIDEO Dezastrul urbanistic, protejat de o legislaţie haotică
Galerie Foto În România se construieşte foarte mult, dar nu tot timpul şi foarte bine. Goana după profit a dezvoltatorilor imobiliari a lăsat o amprentă negativă asupra calităţii construcţiilor. Din păcate, această...
Serviciul de email marketing furnizat de