"Nimic mai bun decât un cal moldovenesc!"

Baronul Laveleye. Voiaj în România (7)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.    
__________________________

În Valahia, mai puţin câţiva mari boieri sau bancheri greci, nici un proprietar nu-şi preţuieşte terenurile. Aceştia preferă să le închirieze marilor fermieri sau intermediarilor acestora, asemănători acelor "mercanti di campagna de l'Agro romano", care le subînchiriază la cultivatori. Aceşti fermieri n-au nici un capital propriu şi doar în cazul cel mai fericit pun la dispoziţia cultivatorilor, pe un preţ convenabil, câteva şarete sau o batoză cu aburi. Ţăranul exploatează, în afara lotului care i-a fost atribuit la emancipare, pământul rămas proprietarului, de pe care poate lua, pentru munca sa, până la jumătate din produse.

E vorba, deci, de o arendă în parte în care, însă, nimeni nu aduce vreun capital. Ţăranul ară, seamănă, recoltează, vântură seminţele şi le transportă până la porturile dunărene sau la gara cea mai apropiată. Proprietarul cedează, de regulă, intermediarului cealaltă jumătate din recolta netă ce i se cuvine, în schimbul unei sume fixe de bani calculată în funcţie de venitul mediu obţinut. Deoarece proprietarul are întotdeauna nevoie de bani pentru traiul său la Bucureşti, pentru călătorii sau pentru jocuri de noroc, el îşi scade pretenţiile la negocierea preţului pentru a putea primi sume în avans de la arendaş. Intermediarul ia, astfel, şapte piei, de la ţăran şi de la proprietar, fără vreun respect pentru pământul jupuit, nemilos, de toţi.

Agricultură primitivă
Cultivarea pământului seamănă cu descrierea lui Liebing, e o "Raub-Kultur" în care tot timpul se ia şi nu se mai restituie niciodată. Pământul e lucrat cu plugul primitiv de lemn, neschimbat din epoca lui Traian; el taie pământul fără să-l întoarcă, aşa cum ar trebui. Grâul sau porumbul semănat pe brazadă creşte printre buruieni de tot felul, rămâne pitic şi dă o producţie de o calitate atât de joasă, încât preţul de vânzare scade sub cel american, iar câteodată nu-l cumpără nimeni. Singura praşilă care curăţă un pic solul este cea la porumb, când încep să crească primele frunze; dar îngrăşămintele sunt inexistente şi la această cultură. Paiele se ard direct pe câmp ori în camera de ardere a batozelor. În jurul Bucureştiului, la vremea recoltării, se pot vedea mormane de bălegar de la caii de tracţiune din capitală; când se usucă, bălegarului i se dă foc. E o crimă faţă de natură şi faţă de omenire! Presupunând că grâul n-ar avea nevoie de îngraşăminte, ceea ce nu mai este adevărat, cu bălegarul şi cu paiele aruncate s-ar putea obţine recolte de plante industriale care ar valora de două sau de trei ori preţul pământului: tutun, cânepă, cicoare, hamei, etc. O dată plantele recoltate, pământul poate deveni, temporar, păşune, până când se reacoperă de vegetaţie naturală suficientă pentru a ţine loc de îngrăşământ.
Pământul, oricât de bogat ar fi, sfârşeşte prin a se epuiza, mai ales în condiţiile în care populaţia creşte şi e necesar de a reveni la culturi în intervale mai scurte, pentru a satisface nevoile crescânde, fie ale consumului intern, fie ale exportului.

Starea zootehniei
Cultivatorul român nu face îngrăşăminte şi n-are nevoie de aşternut de paie pentru animale, pentru că, în lipsa grajdurilor, animalele se plimbă sub cerul liber, vara şi iarna; abia dacă li se ridică un adăpost improvizat; şi aceasta, în ciuda climei care e destul de dură, chiar extremă, ca în Rusia meridională: se ajunge până la plus 30-40 de grade - vara şi la minus 25-30 de grade - iarna. Nimic nu e mai lamentabil decât să vezi, în ianuarie şi februarie, vacile şi caii adunaţi în turme, înfruntând viscolul care le biciuie spinările şi îi îngroapă până la jumătate. Nu de puţine ori, aceste animale mor de frig şi de foame.
Ţăranii păstrează foarte puţine rezerve de furaje şi rar vedem frumoasele căpiţe de fân clădite cu meşteşug şi care promit o hrană consistentă pentru ierbivore... În schimb, ţăranul român are destui coceni de porumb pe care-i adună chiar şi de sub zapadă şi pe care ii pune, grămadă, pe lângă casă.
În aceste condiţii, produsele - nu pot să spun produsele de fermă, pentru că nu există, ci produsele animalelor domestice -sunt aproape inexistente. Despre unt, nici nu poate fi vorba. Vacile sunt slabe şi ajung aproape scheletice, la sfârşitul iernii. Boii sunt căutaţi mai mult ca animale de tracţiune decât pentru carne de măcelarie. Ei sunt, adesea, aduşi din Rusia, împreună cu pesta bovină care bântuie, acolo... Porcul e o specie de mistreţ de talie mică, cu carne foarte bună la gust, dar puţină.
Oile din Carpaţi şi din Bărăgan sunt însă deosebite. Rasa ţigaie are o carne aşa de fină, încât a ajuns preferata sultanilor. Iată un mod de a face bani, în condiţiile în care o ciozvârtă se vinde, la Bucureşti, cu 1,50-2,00 franci!

Românii şi caii lor
Caii sunt mici, uşori, rezistenţi la oboseală şi la intemperii, foarte puţin exigenţi; dar, din cauza lipsei de formă şi de talie, n-au nici o valoare, înafara celei de tracţiune. Se exportă, totuşi, câţiva, în Transilvania, dar se şi importă, alţii, din Rusia, de o calitate superioară; sunt caii pe care ii vedem inhămaţi la caleştile luxoase din Bucureşti.
Pe vremuri, aşa cum scrie istoricul Dimitrie Cantemir, un proverb turcesc spunea că: "Nimic mai bun decât un cal moldovenesc!".
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul următor
______________________________________________

Hipofagia, la români
Despre români se ştie că îşi tratează caii mai degrabă ca pe tovarăşi de muncă, decât ca pe animale crescute pentru sacrificare. Cu toate acestea, la vremuri grele, caii au ajuns şi în abator. Cu o sută de ani în urmă, în toamna lui 1912, savantul Grigore Antipa propunea un set de măsuri privind “higiena” sacrificării cailor şi, chiar în plenul Academiei, se ţineau conferinţe despre... beneficiile hipofagiei (consumul cărnii de cal). “Hipofagia se menţine şi câştigă din ce în ce mai mult teren. Pe lângă cererile din zi în zi mai numeroase ale lucrătorilor străini din Capitală, direcţiunea generală a serviciului sanitar a primit zilele acestea şi cererile mai multor municipalităţi din Dobrogea de a li se procura carne de cal pentru populaţiunea tătară. Spre a satisface aceste cereri, direcţia sanitară va autoriza să se taie în acele localităţi cai pentru consumaţiunea publică”, scrie la un moment dat un ziar din epocă. Şi nu este singurul caz, căci şi în zonele mai sărace ale ţării, unde locuiau romîni sau alte etnii, consumul de carne de cal era o alternativă, chiar dacă nu exista o tradiţie în acest sens. (Tudor Cireş)