Stafii, vrăjitoare și Clotilde, în noaptea Halloween-ului românesc

Pe lângă cohortele de strigoi, mai apar vârcolacii, iar lupii prind glas. Vrăjitoarele se pun la sfat și aruncă blesteme. Poveștile au izvor în sărbători ale romanilor sau tracilor, dar prind și acum mai mult decât faptele apostolului Andrei, care a creștinat partea asta de lume.

În București, ajunul Haloween-ului românesc pare terifiant: sunt puncte importante în Capitală care - spune lumea - sunt bântuite de lungă vreme și e periculos să mergi pe acolo. Sunt povești cu copii care țipă prinși de blestem într-o clădire din centru, cu fantoma unui bărbat care-i bagă în tremur pe bătrânii care se plimbă printr-un parc, cu sataniști care te crucifică pe ziduri abandonate de mănăstire sub care se aude zgomot de clopot, sau cu o inimă de pădure unde vrăjitoarele pun la cale să strice viitorul unora. Legendele încă scurmă în credința multora.

La periferia Giuleștiului există un fel de „must see” în catalogul locurilor bântuite de fantome. Sunt ruinele unei mănăstiri care a fost abandonată cam în timpul ciumei lui Caragea. Legenda zice că mănăstirea nici nu apucase să fie sfințită când a fost atacată de turci. Atunci, pe considerent strategic, s-a hotărât să fie dat jos clopotul din turlă și să fie aruncat în Dâmbovița. Mare păcat! Necazurile au început să curgă gârlă: a dat epidemia, lume a murit primprejur, iar un val de crime a zguduit cartierul pe vremea lui Ceaușescu. Unii, prin ’90, atrași de legendă, ar fi fost atacați pe aici de duhuri necurate. Povestea zice că, în special în nopțile de dinaintea Sfântului Andrei, în apropierea resturilor de ziduri e prăpăd: dispar oameni, unii prind boli incurabile, din pământ se aude bătaie de clopot, iar ochi aprinși privesc din beznă.

Drumul spre mănăstirea Chiajna pare că a rămas la fel ca pe vremea când s-a întâmplat necazul cu clopotului. În lumina farurilor se văd gropi mari și adânci din care răsar gunoaie. E liniște, se aude departe zumzăit de mașină în marginea Giuleștiului. E vremea vecerniei, nu-i țipenie. Ruptura de drum se oprește brusc în niște priviri aspre. Se uită la mine sfântul Efrem - cel ce te scapă de vicii. E pictat pe un afiș urcat pe un gard de fier. Gardul înconjoară resturile mănăstirii, zidurile negre arată lugubru. Sting repede farurile.

Dinspre întunericul gros al mănăstirii se aprinde o pereche de ochi. Parcă se mișcă, vin spre mine. Se aude foșnet de călcătură pe iarbă. Pământul începe să tremure încet, de departe prind semn de vuiet în cer. Dinspre perechea de ochi se aude glas gros. Mă gândesc câți pași am până să sar în mașină, calculul dă prost: chestia care se apropie are șanse să mă prindă. O lumină trece peste ziduri, apar alte două perechi de ochi. Sunt trei forme, deci, care înaintează spre mine. Timpul se oprește în loc și, deodată, bubuie un clopot. Sfântul Efrem parcă râde, cele trei năluci dau din coadă, sunt trei dulăi mioritici care hămăie la mișto. Tremuratul pământului se întețește de la locomotiva care trece aproape, iar vuietul ce sparge cerul prinde formă: e un Wizz la aterizare.

În mănăstirea cea nouă, ridicată lângă ruină istorică, obștea e la slujba de seară. Așezământul are trei călugări: unul citește Evanghelia, altul e la pangar, starețul e plecat cu treburi. Monahii râd când aud de legende: „Hai, domnule, să fim serioși. Cine crede în bazaconiile astea?”. Așezământul e curat și frumos, Maica Domnului are icoană sfântă lucrată fin. Părticele din moaștele Sfântului Mucenic Efrem păzesc bisericuța din 2012, la fel sunt și moaște ale Sfântului Ioan Hozevitul. Cântarea către Dumnezeu se aude din bisericuță, înconjoară zidurile groase ridicate pe la sfârșit de ani 1700 și înmoaie imaginea grea a paraginii. Așezământul vechi ar trebui restaurat. 

Privesc fostul altar al vechii mănăstirii, îmi închipui cum arătau zidurile părăsite acum ceva ani în mijlocul a ce era aici groapă de gunoi. Crimele, știu, au existat, mă gândesc la adolescentului omorât prin ’70 și găsit cam în zona unde era pictat Sfântul Petru. Criminaliștii nu au deslușit misterul. Dulăii se uită la mine de după gard, eu îngheț. Căci simt cum cineva mă prinde cu ghearele de cracul pantalonilor de parcă ar vrea să mă tragă în pământ. Se aude rugăciunea pentru Maica Domnului, mă liniștesc, ghearele ar trebui să dispară. Ghinion! De cracul celălalt sunt apucat de altele. Cele două pisici ale mănăstirii se distrează de minune. 

Până la sfârșitul vecerniei caut urme ale entităților de la Mănăstirea Giulești-Chiajna, în mârâit de câini și zbenguit de pisici. Plec fără vreo dovadă certă. Abia când ies pe bulevard, în capătul Bucureștiului, îmi dau seama că blestemul locului m-a prins și pe mine: un echipaj de poliție mă oprește. Am uitat să-mi pun centura.

Cum a dărâmat Clotilde domiciliul stafiei

Parcul Basilescu este faimos în Sectorul 1: locul a izvorât legenda unei stafii care bântuie nopți în șir clădirea teatrului de vară. Pare una nervoasă - sperie lume, tușește, târăște pașii în urma celor care traversează locul. S-ar mai auzi și sunete de scârțâit de ușă și clopoței. Istoria arată că pe la sfârșit de ani 1800, boierul Nicolae Bazilescu și-a amenajat aici moșia, zona fiind parte a Codrilor Vlăsiei. Omul a parcelat locul, iar prin 1913, statul a construit străzi, alei și piețe. Lumea a dat năvală, terenurile fiind ieftine. Cei mai mulți erau muncitori, iar mai târziu locul era populat de ceferiști și de cei care lucrau la Atelierele Grivița. Nod comunist puternic. Pe la 1953, autoritățile comuniste au ridicat Teatrul de Vară - copie a unuia din Soci, URSS. După 1990, locul a rămas în paragină, moment în care au apărut legendele care spun că teatrul a devenit teritoriul unei stafii agresive. Unii spun că respectiva entitate este chiar neam al lui Bazilescu.

E spre miez de noapte, plouă rece, vântul șuieră subțire prin boscheții care foșnesc ușor în parc. Acoperișul teatrului se vede urât deasupra copacilor în albul-gheață al becurilor de pe stâlpii plantați pe alei. Becurile astea nu luminează prea departe, prind în rază doar o plăcuță ce avertizează că Primăria sectorului 1 vede tot prin camere WiFi. Lumina pâlpâie până spre cenușiul ce înconjoară edificiul. Dezastru!  Clotilde Armand i-a stricat „casa” fantomei. 

Teatrul e în renovare, adică e înconjurat de munți de beton sfărâmat de către excavatoarele care zac sprijinite de coloanele amfiteatrului. Un boschet se scutură grozav; mă uit atent, văd o umbră. Aud bolboroseală: „Lasă, că îți arăt io”! E unul care vorbește cu organul său genital. E afumat, încearcă să-și vâre membrul în pantaloni. „Nu ți-e frică de fantomă?”, râd la individ. Pe sub glugă nu se vede nimic, mutra e în negru. De acolo se aude glas: „Ce fantomă, coaie? Ăla de sperie moșii pe aici?”. Se mai opintește un pic și paralizează: „Mai am! Ia să vezi!”. Face stânga-împrejur și se înfige în gardul Primăriei care înconjoară ruina: „Uite, bă, cum mă piș pe fantomă”. Se întoarce spre mine, îi zic: „Na, poate ai supărat spiritul acum. Ce te faci?”. Omul amuțește, miroase tăcerea care s-a așternut peste loc. Cumpănește un pic și șoptește: „Știi, mai mult mi-e frică de Clotilde”. 

Deschid camera video și prind pe filmare cum individul pleacă spre lumină tot bolborosind. Poate din cauza picăturilor, filmarea arată în cadru o umbră albă. Seamănă cu Casper, fantoma din desene animate. Un insomniac trece cu trei câini după el. Dulăii sunt agitați. „Simt, bietele animale, simt”, zice omul, „cred că a trecut vreo cățea în călduri pe aici”. Clădirea tristă rămâne în pustiu și ploaie. Nici boschetarul locului nu mai e în zonă, s-a mutat în gura de metrou din apropiere. Nici pe el nu l-a călcat vreo fantomă, a auzit însă povești. „Cică vine în spatele tău, își târăște pașii. Uneori mai tușește. Sunt mulți bătrâni de au dat în benga din cauza asta”, povestește bătrânul.  

Câteva ore nu s-a arătat nimic prin zona teatrului. S-au auzit doar niște zgomote: rupturile făcute de oamenii lui Clotilde alunecau pe sub panoul în care Primăria anunța că strică „domiciliul” fantomei începând cu iulie anul acesta. Cu termen de finalizare lipsă.

Vrăjitoarele din pustietatea pădurii Boldu Crețeasca

În marginea de nord a Capitalei, spre Tunari, e bine știută pădurea Boldu Crețeasca. Nu prin mulțimea gunoaielor care o astupă, ci printr-un ochi de apă aflat în inima codrului. Atât de mult a scris presa de balta asta, încât pe Google Maps a devenit atracție turistică. Legenda spune că iezerul din mijlocul pădurii este un loc unde poți vedea fenomene inexplicabile: cad fulgere, pornesc furtuni, iar apa nu crește și nici nu scade oricât ar ploua. Animalele fug de ochiul de apă, iar locul este folosit de vrăjitoarele care practică magia neagră. Femei înfiorătoare care practică ritualuri în preajmă de Sânziene ori în de ajun de Sfântul Andrei. Legenda zice că iazul nu are fund: în ’77, după cutremur, autoritățile comuniste au aruncat aici mult moloz și dărâmătură. Balta a înghițit tot, nu s-a mai aflat nimic.

„Sunt țigănci d-alea cu argintu’ viu, de iau sufletul din om. Sau îi fac de dragoste, de pleacă bărbatu’ de acasă, nu mai vine. Se duce la curve și își lasă copiii. Fir-ai al dracu’ Marinică cu sufletu tău de vagabond”. Mă holbez la femeia care mătură în fața intrării unei firme. E pornită rău pe bărba-su, bănuiește că ceva neam de vrăjitoare l-au făcut la bani și sentiment. M-am rătăcit în căutarea bălții, a fost de ajuns să pomenesc de vrăjitoare că a trecut pe blesteme. 

La buza pădurii ajung pe amiază, pe ploaie deasă. Tipic film de groază: lumină gri, copaci care se îndoaie și perdea de apă. Picăturile care cad pe resturile de PET-uri parcă bubuie în urechi. Poteca pleacă spre baltă, ca o alee, din poarta unei vile mari, cu ștaif și cu sârmă ghimpată pe gard. Se aude șuier și scârțâit de lemn bătrân, miroase a reavăn. Un lătrat se aude departe, se transformă în urlet a morțiu. Unii copaci sunt însemnați de forestieri, alții poartă un „X” în vopsea argintie. Cu cât te afunzi, cu atât e mai dens și liniște. Îmi aduc aminte de comentariul unuia pe google maps care avertiza că din pricina vrăjitoarelor care au spurcat pământul e posibil să întâmpin „dificultăți în procesul de respirație și dureri de cap”. Comentariul nu părea la bășcălie, balta primise cinci stele. Între verdele-galben al copacilor se văd două pete maro care s-ar mișca. Prima dată, zic că iar am dat gherlă când am ales dioptria ochelarilor. Merg înainte, dar petele se măresc, mișcă, vin. Nu bunghesc ce e, mă cam ia rece pe spate. Fie ce o fi, pun mâna pe un retevei, stau cu spatele lipit de un copac. Petele maro tot cresc până se transformă în doi copoi care fulgeră pe lângă mine. După ei, proprietara, care face jogging în zonă. Se holbează la mine, eu dau „bună ziua” cu reteveiul ascuns sub geacă. 

La baltă ajung plin de noroi și de mizerie. Turiștii sau vrăjitoarele nu prea respectă natura. Vestita baltă nu e decât un ochi de apă acoperit de vreascuri și resturi. În jur se văd aruncate resturi de cutii de energizante. „Hell” e cel mai consumat, văd. Sunt sumedenie de torțe folosite împrejur, semn că sunt mulți amatori de senzații tari. E și un fel de adăpost făcut din crengi, copacii poartă semne: „X”-ul e din nou aici, mai sunt și alte semne de limbaj nedescifrat. Îmi aduc aminte de ce zicea o babă mai devreme: „Au semnele lor, nu poți să dai peste ele. Da, mamă, zice lumea că apar și în crăpat de ziuă, da’ mai mult noaptea, mânca-le-ar cățelu’ pământului. Io știu ce or face ele acolo? Dacă le prinzi la vrăjitorie e rău de tine. Îți fac rău, maică, îți fac rău. Că sunt femeile lu’ satana, au pact cu el, mamă”. Râd singur pe malul bălții când îmi aduc aminte de unul care asculta cu gura deschisă declarația babei. La sfârșit a dat cu lehamite din mână: „Babe nebune! Iar alea de s-or duce acolo sunt lesbience, se vrăjesc una cu alta”. 

Profilul vrăjitoarelor din „Boldu Crețeasca”, cât am reușit să aflu, ar fi unul tipic de carte: sunt țigănci (unanimitate în declarații), sunt bătrâne (opinie majoritară a femeilor strânse la slujbă, la biserica din apropiere) și apar de sărbătorile păgâne (doar o parte spun asta, alții zic că nu mai vin deloc). Deși ajunul Sfântului Andrei e aproape, balta rămâne pustie. E ploaie, e frig, nici vrăjitorie pe baltă nu-ți vine să faci. 

Stafii, vrăjitoare și Clotilde, în noaptea Halloween-ului românesc pic.twitter.com/lOOE4Z7r2c

— Jurnalul (@JurnalulN) November 29, 2023

Mă întorc prin pădurea pustie, ajung în marginea cartierului cu case frumoase. Lângă o bisericuță, bătrâna locului îmi vede noroiul strâns pe bocanci: „Ai fost acolo, la baltă? Păi de ce, mă? Numai proștii cred în astea”.

Stafii, vrăjitoare și Clotilde, în noaptea Halloween-ului românesc pic.twitter.com/QFzaqunUzl

— Jurnalul (@JurnalulN) November 29, 2023

                                                                                      ››› Vezi galeria foto ‹‹‹